Viaţa în rugăciune la Mănăstirea „Sfânta Treime“ :
Un drum la Parepa ca o izbăvire de urât
Marius IANUŞ Ziarul Lumina
Pentru omul dinspre munte sau pentru cel din oraş, câmpia e ceva nefiresc, o boală a reliefului şi a sufletului învăţat cu desfătările ochiului. Privirea nu ţi se poate agăţa de nimic, eşti singur sub cerul lui Dumnezeu şi, oriunde te-ai uita, nu poţi să nu observi asta: căciula uriaşă a cerului te înconjoară cu culorile ei linistite.
Într-un astfel de peisaj, într-o bucată de câmp încărcată cu case, care se deschide din şoseaua Urziceni-Ploieşti, pe malul unui lac de un albastru limpede, se ridică Mănăstirea "Sfânta Treime" de la Parepa. Mănăstirea a fost înfiinţată în anul 2003, în timpul stăreţiei maicii Eupraxia Neacşu, după ce funcţionase vreme de un an ca schit, iar din 2006, stareţa aşezământului monahal este monahia Evghenia Dima. Aceasta a intrat în călugărie în 1998, la Probota. Duhovnicul mănăstirii este părintele Agaton Bălan. Şi amintirile lui sunt legate de mănăstirea din Moldova, pe care amândoi o laudă, cu plăcută aducere-aminte. "Acolo e mai frumos decât la Moldoviţa sau Suceviţa", ne spune părintele duhovnic.
La Parepa vieţuiesc şapte maici, dintre care patru erau în mănăstire când am ajuns acolo eu şi colegul meu, curioşi să vedem cum trec zilele măicuţelor.
În rugăciune, fireşte, pentru că aici se ţine cu stricteţe canonul duhovnicesc şi se slujeşte de trei ori pe zi, în fiecare zi a săptămânii. Ascultările călugăriţelor se fac prin rotaţie, principala ascultare fiind participarea la slujbe.
Noi am prins Liturghia de sâmbătă, o slujbă foarte frumoasă, la care ne-a uimit vocea minunată a maicii stareţe, care, în absenţa câtorva dintre maici, a performat ea însăşi cântările liturgice. Are o voce de o limpezime neobişnuită.
Faima Fecioarei de la Parepa
Dar credincioşii din satele din jur nu prea vin aici. Mai vin oameni porniţi în pelerinaje, atraşi de faima principalei ctitoriţe a bisericii, Maria Petre, cunoscută drept "Fecioara de la Parepa". Dar şi această faimă pare estompată de timp.
La mănăstire se găseşte şi o casetă cu moaşte ale Sfinţilor Haralambie şi Nectarie de Eghina,M.mc.Gheorghe,Cosma Kareitul,Eftimie,Ap.Andrei,Trifon,Mc.Filoftea,Gheron Iosif cunoscuţi în părţile noastre pentru graba cu care intervin în vieţile noastre atunci când le-o cerem.
În pronaos, într-o absidă, e mormântul Mariei Petre. Îngrijit, luminos, străjuit de câteva poze ale ctitoriţei. În ipostază de fetiţă de şcoală, ridicând crucea spre aparatul de filmat, apoi, ca o doamnă cu ochelari cu rame grase, care vădesc că ochii din spatele lor au petrecut o vreme pe paginile cărţilor sfinte. Pe piatra mormântului văd picuri de lacrimi. Durerile lor, ale celor care au ridicat acest lăcaş de cult cu bănuţul văduvei, pe care l-au strâns în pumni, îndureraţi, şi l-au adus aici.
Stăm de vorbă cu maica stareţă în paraclisul mănăstirii. Are o emotivitate accentuată, camuflată sub calmul pe care i l-au adus cei deja doisprezece ani de călugărie. E, de fapt, exact în punctul de echilibru al acestor stări. Privită cu un ochi, pare maximul emotivităţii, cu celălalt, o culme a echilibrului. Are credinţă şi îşi pune nădejdea cu adevărat în Dumnezeu.
Zidirea Bisericii "Izvorul Tămăduirii" a început în anul 1941. Războiul a oprit lucrările până în 1946, iar la puţină vreme după reluarea lor, în 1948, ele au fost întrerupte iar de venirea comunismului. Ctitoriţa Maria Petre a reluat lucrarea în 1990, dar în anul morţii ei, 1996, construcţia nu era gata. Abia în 2001, biserica a ajuns în stadiul finalizării zidăriei. Este o biserică impresionantă: are 33 de metri lungime, 16 lăţime şi 25 în înălţime, aşa că putem să o numim chiar o micuţă catedrală.
Din păcate, nici astăzi biserica nu e finalizată. Zidurile sunt goale, pictura lipseşte cu desăvârşire, aşa că de ani buni mănăstirea are un aer de şantier. Datorită dimensiunilor bisericii, sunt în jur de 1.300 de metri pătraţi de zid care aşteaptă un strop de culoare duhovnicească.
Se lucrează, în schimb, la un corp de chilii, pentru că mănăstirea nu are încă unul potrivit pentru obştea sa. Dar şi aici lucrarea trenează. Mai e şi clopotniţa… E păcat, pentru că se vede că maica stareţă încearcă să formeze aici un aşezământ de îmbunătăţire duhovnicească, căutând să se ferească de "credincioşii care aşteaptă rezolvări miraculoase, fără post, fără rugăciune, fără nici un efort personal" şi să întemeieze viaţa mănăstirească de la Sfânta Treime sub pecetea adevăratei credinţe.
Nu e zi de post, dar călugăriţele mănâncă doar mâncare de post şi peşte, iar maica stareţă ne spune că acesta e obiceiul mănăstirii, ea îşi doreşte să ţină întocmai rânduiala călugăriei. Şi sunt mai multe mici amănunte care o îndreptăţesc în cele spuse. Duhul ordinii pluteşte peste toate lucrurile Mănăstirii "Sfânta Treime".
La întoarcerea în Urlaţi, o barieră de cale ferată ne ţintuieşte cam o jumătate de oră în faţa ei, în câmp. Trebuie să treacă trei trenuri, iar între trecerile lor se pare că sistemul tehnic de la aceste bariere nu permite deschideri pentru accesul auto. Stăm şi aşteptăm îndelung. Totuşi, cât de puţin în comparaţie cu biserica mănăstirii de la Parepa, care aşteaptă de ani de zile nişte binevoitori care să o îmbrace în straiele picturilor ortodoxe…
Credinţă pe câmpia însângerată
Mănăstirea "Sfânta Treime" de la Parepa se ridică pe un câmp care a fost scăldat de sânge din belşug, în zona Valea Călugărească. O "Câmpie a Mierlei" românească. Şi pe sentimentele stârnite de o legendă discutabilă, poate, dar care poate fi îngăduită de drept-credincioşi din perspectiva rezultatului ei - însăşi frumoasa biserică a mănăstirii. Stareţa Evghenia Dima caută să reclădească spiritul religios al oamenilor din zona mănăstirii pe bazele adevăratei ortodoxii. Pentru moment, rezultatele abia încep să se vadă, dar măicuţa Evghenia nădăjduieşte că oamenii nu vor rezista prea mult chemării Adevărului.
Un drum la Parepa ca o izbăvire de urât
Marius IANUŞ Ziarul Lumina
Pentru omul dinspre munte sau pentru cel din oraş, câmpia e ceva nefiresc, o boală a reliefului şi a sufletului învăţat cu desfătările ochiului. Privirea nu ţi se poate agăţa de nimic, eşti singur sub cerul lui Dumnezeu şi, oriunde te-ai uita, nu poţi să nu observi asta: căciula uriaşă a cerului te înconjoară cu culorile ei linistite.
Într-un astfel de peisaj, într-o bucată de câmp încărcată cu case, care se deschide din şoseaua Urziceni-Ploieşti, pe malul unui lac de un albastru limpede, se ridică Mănăstirea "Sfânta Treime" de la Parepa. Mănăstirea a fost înfiinţată în anul 2003, în timpul stăreţiei maicii Eupraxia Neacşu, după ce funcţionase vreme de un an ca schit, iar din 2006, stareţa aşezământului monahal este monahia Evghenia Dima. Aceasta a intrat în călugărie în 1998, la Probota. Duhovnicul mănăstirii este părintele Agaton Bălan. Şi amintirile lui sunt legate de mănăstirea din Moldova, pe care amândoi o laudă, cu plăcută aducere-aminte. "Acolo e mai frumos decât la Moldoviţa sau Suceviţa", ne spune părintele duhovnic.
La Parepa vieţuiesc şapte maici, dintre care patru erau în mănăstire când am ajuns acolo eu şi colegul meu, curioşi să vedem cum trec zilele măicuţelor.
În rugăciune, fireşte, pentru că aici se ţine cu stricteţe canonul duhovnicesc şi se slujeşte de trei ori pe zi, în fiecare zi a săptămânii. Ascultările călugăriţelor se fac prin rotaţie, principala ascultare fiind participarea la slujbe.
Noi am prins Liturghia de sâmbătă, o slujbă foarte frumoasă, la care ne-a uimit vocea minunată a maicii stareţe, care, în absenţa câtorva dintre maici, a performat ea însăşi cântările liturgice. Are o voce de o limpezime neobişnuită.
Faima Fecioarei de la Parepa
Dar credincioşii din satele din jur nu prea vin aici. Mai vin oameni porniţi în pelerinaje, atraşi de faima principalei ctitoriţe a bisericii, Maria Petre, cunoscută drept "Fecioara de la Parepa". Dar şi această faimă pare estompată de timp.
La mănăstire se găseşte şi o casetă cu moaşte ale Sfinţilor Haralambie şi Nectarie de Eghina,M.mc.Gheorghe,Cosma Kareitul,Eftimie,Ap.Andrei,Trifon,Mc.Filoftea,Gheron Iosif cunoscuţi în părţile noastre pentru graba cu care intervin în vieţile noastre atunci când le-o cerem.
În pronaos, într-o absidă, e mormântul Mariei Petre. Îngrijit, luminos, străjuit de câteva poze ale ctitoriţei. În ipostază de fetiţă de şcoală, ridicând crucea spre aparatul de filmat, apoi, ca o doamnă cu ochelari cu rame grase, care vădesc că ochii din spatele lor au petrecut o vreme pe paginile cărţilor sfinte. Pe piatra mormântului văd picuri de lacrimi. Durerile lor, ale celor care au ridicat acest lăcaş de cult cu bănuţul văduvei, pe care l-au strâns în pumni, îndureraţi, şi l-au adus aici.
Stăm de vorbă cu maica stareţă în paraclisul mănăstirii. Are o emotivitate accentuată, camuflată sub calmul pe care i l-au adus cei deja doisprezece ani de călugărie. E, de fapt, exact în punctul de echilibru al acestor stări. Privită cu un ochi, pare maximul emotivităţii, cu celălalt, o culme a echilibrului. Are credinţă şi îşi pune nădejdea cu adevărat în Dumnezeu.
Zidirea Bisericii "Izvorul Tămăduirii" a început în anul 1941. Războiul a oprit lucrările până în 1946, iar la puţină vreme după reluarea lor, în 1948, ele au fost întrerupte iar de venirea comunismului. Ctitoriţa Maria Petre a reluat lucrarea în 1990, dar în anul morţii ei, 1996, construcţia nu era gata. Abia în 2001, biserica a ajuns în stadiul finalizării zidăriei. Este o biserică impresionantă: are 33 de metri lungime, 16 lăţime şi 25 în înălţime, aşa că putem să o numim chiar o micuţă catedrală.
Din păcate, nici astăzi biserica nu e finalizată. Zidurile sunt goale, pictura lipseşte cu desăvârşire, aşa că de ani buni mănăstirea are un aer de şantier. Datorită dimensiunilor bisericii, sunt în jur de 1.300 de metri pătraţi de zid care aşteaptă un strop de culoare duhovnicească.
Se lucrează, în schimb, la un corp de chilii, pentru că mănăstirea nu are încă unul potrivit pentru obştea sa. Dar şi aici lucrarea trenează. Mai e şi clopotniţa… E păcat, pentru că se vede că maica stareţă încearcă să formeze aici un aşezământ de îmbunătăţire duhovnicească, căutând să se ferească de "credincioşii care aşteaptă rezolvări miraculoase, fără post, fără rugăciune, fără nici un efort personal" şi să întemeieze viaţa mănăstirească de la Sfânta Treime sub pecetea adevăratei credinţe.
Nu e zi de post, dar călugăriţele mănâncă doar mâncare de post şi peşte, iar maica stareţă ne spune că acesta e obiceiul mănăstirii, ea îşi doreşte să ţină întocmai rânduiala călugăriei. Şi sunt mai multe mici amănunte care o îndreptăţesc în cele spuse. Duhul ordinii pluteşte peste toate lucrurile Mănăstirii "Sfânta Treime".
La întoarcerea în Urlaţi, o barieră de cale ferată ne ţintuieşte cam o jumătate de oră în faţa ei, în câmp. Trebuie să treacă trei trenuri, iar între trecerile lor se pare că sistemul tehnic de la aceste bariere nu permite deschideri pentru accesul auto. Stăm şi aşteptăm îndelung. Totuşi, cât de puţin în comparaţie cu biserica mănăstirii de la Parepa, care aşteaptă de ani de zile nişte binevoitori care să o îmbrace în straiele picturilor ortodoxe…
Credinţă pe câmpia însângerată
Mănăstirea "Sfânta Treime" de la Parepa se ridică pe un câmp care a fost scăldat de sânge din belşug, în zona Valea Călugărească. O "Câmpie a Mierlei" românească. Şi pe sentimentele stârnite de o legendă discutabilă, poate, dar care poate fi îngăduită de drept-credincioşi din perspectiva rezultatului ei - însăşi frumoasa biserică a mănăstirii. Stareţa Evghenia Dima caută să reclădească spiritul religios al oamenilor din zona mănăstirii pe bazele adevăratei ortodoxii. Pentru moment, rezultatele abia încep să se vadă, dar măicuţa Evghenia nădăjduieşte că oamenii nu vor rezista prea mult chemării Adevărului.
