1.Respingerea cinstirii Maicii Domnului de catre neoprotestanti
Respingerea cinstirii Maicii Domnului de catre neoprotestanti
In mod obisnuit conceptiile neoprotestante fac obiectul unei alte discipline teologice decat dogmatica si anume misiologia. Aceasta intrucat, pe de o parte s-a constituit special o disciplina, numita initial Sectologie, ulterior indrumari misionare, astazi asa cum am precizat Misiologie, care studiaza acest fenomen cu care se confrunta Bisericile si Confesiunile crestineistorice; pe de alta parte pentru ca aceste culte au o atitudine extrem de critica fata de dogmele bisericesti, pe care le considera creatii filosofice, influentate de elenismul antic, contrare literei si spiritului Sfintei Scripturi. La acestea se poate adauga faptul ca insesi conceptiile lor religioase se vor exclusiv biblice, fara nici o referire la Sfanta Traditie si la istoria Bisericii crestine.
Cu toate acestea, din considerente metodologice, vom incerca sa identificam motivele teologice pe care neoprotestantii le formuleaza pentru a respinge in mod total si radical cultul Maicii Domnului, ca de altfel si cultul sfintilor in general.
Considerentele pastorale sunt si mai evidente pentru o astfel de abordare, deoarece neoprotestantii sunt singurii crestini, care agreseaza verbal pe credinciosii ortodocsi, pe motiv ca nu respecta Biblia daca cinstesc pe Maica Domnului.
Maternitatea divina a Maicii Domnului nu este respinsa in mod direct, ea fiind prea evidenta in Sfanta Scriptura. Cu toate acestea neoprotestantii se apropie in mod foarte evident de erezia nestoriana, intrucat tind sa vada in Mantuitorul Iisus Hristosdoar omul nascut din Fecioara Maria si mai putin pe Dumnezeu.
De altfel preferinta aproape exclusiva pentru numele Iisus si ignorarea premeditata anumelui de Hristos (care indica mai evident dumnezeirea Lui, in calitate de Mesia, adica Cel uns) arata in mod clar intelegerea mai mult a omului Iisus, decat a Dumnezeului-Om, Fiul vesnic al Tatalui.
O astfel de hristologie deficitara atrage dupa sine, cum era de asteptat, alte erori sau, in cel mai bun caz, omisiuni doctrinare fundamentale.
Punctul nevralgic al teotokologiei ortodoxe ar consta, in opinia comuna a neoprotestantilor, in dogma despre pururea-fecioria Maicii Domnului, pe care acestia o considera nebiblica, deci neadevarata.
Interpretand Sfanta Scriptura fara carma Sfintei Traditii, neoprotestantii sustin impotriva tuturor evidentelor, ca Fecioara Maria a avut si alti copii, proveniti din casatoria cu Iosif.
Fundamentalismul extrem al neoprotestantilor iese si in acest caz in evidenta, intrucat nu vor sa stie nici chiar de Traditia apostolica si postapostolica, care pastra cu evlavie taina Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu nedespartita de Taina MantuitoruluiHristos.
Principiile protestante "sola Scriptura", "sola gratia", "sola fide" au fost absolutizate si au condus la "sollis Christus", concretizat intr-un hristomonim obtuz si despiritualizat.
Pasiunea pe care o pun in respingerea dreptei credinte, demna de o cauza mai buna, ii arata ca fiind reprezentanti virulenti ai unui pietism secularizat, adica o imbinare ciudata intre doua extreme, provenind din ciocnirea culturii renascentiste si a teologiei Reformatorilor. Pentru ei doar predestinatia este cea care are importanta decisiva, mantuirea apartinand exclusiv deciziei divine, fara ca omul sa aduca vreo contributie.
Neoprotestantii urmaresc sa respinga nu numai dreapta credinta despre Maica lui Dumnezeu ci si, in mod special, cultul si rugacuinile ce i se aduc in Biserica, pe motiv ca insusi Fiul ei nu i-a dat cinstea cuvenita. Ei aduc in spijin unele texte din Sfanta Scriptura, pe care le interpreteaza eronat, scotandu-le din context, dupa metoda lor binecunoscuta. Vom incerca o evaluare dogmatica a acestor texte, sprijinindu-ne desigur pe exegeza traditionala ortodoxa.
"A zis ei lisus: Ce este Mie si tie, femeie? inca n-a venit ceasul Meu" (Ioan 2, 4). "Deci Iisus, vazand pe mama Sa si pe ucenicul pe care il iubea stand alaturi, a zis mamei Sale: Femeie, iata fiul tau! Apoi a zis ucenicului: Iata mama ta! Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine" (Ioan 19, 26-27).
Desconsiderarea mamei Sale de catre lisus Hristos este evidenta, sustin neoprotestantii, de vreme ce i se adreseaza cu apelativul "femeie". Exegeza ortodoxa si misiologia raspund ca Mantuitorul n-a dispretuit-o pe Mama Sa, deoarece in primul caz i-a ascultat rugamintea, iar in al doilea a incredintat-o din iubire si recunostinta Sfantului Ioan Evanghelistul, de vreme ce ea nu mai avea pe nimeni.
Se mai raspunde cu argumentul ca termenul in cauza trebuie luat in inteles de gen sau sex, cum se vede si din aceea ca tot asa s-au adresat si cei doi ingeri Mariei Magdalena la mormant: "Femeie, de ce plangi?" (Ioan 20, 3), precum si cei doi barbati, care s-au aratat la Inaltarea la cer a Domnului, zicand catre Apostoli: "Barbati galileeni, de ce stati privind la cer?" (Faptele Apostolilor 1, 11). In ambele cazuri cuvintele "femeie" sau "barbat" n-au fost rostite cu dispret, ci dimpotriva, in chip mangaietor.
Un alt argument il constituie paralela care se face intre vechea Eva si "noua Eva", cum a fost numita de catre Biserica Maica Domnului. In acest sens "Arhanghelul Gavriil i se adreseaza numind-o "binecuvantata intre femei", nearatand dispret fata de cea plina de har, ci descoperind o veche taina: zdrobirea capului sarpelui prin femeie (Facere 3, 15) si faptul ca ea va fi acea tainica si duhovniceasca Eva, care va naste pe Noul Adam, Hristos, Care va aduce viata in lume".
Si tot ca o argumentare biblica, deci revelata, este adusa in sprijin denumirea Evei de catre Adam cu apelativul "femeie" (Facere 2, 23).
Consideram ca la cele mentionate anterior s-ar mai putea adauga o explicatie, de natura mai mult dogmatica dar care se incadreaza perfect in erminia Sfintei Scripturi. Mantuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu adevarat si om deplin Si-a manifestat ambele firi, vointe si lucrari, prin unicitatea Ipostasului Sau.
In functie de scopul pe care il urmarea prin predica sau prin faptele Sale minunate, El si-a pus in evidenta una sau cealalta dintre firi, tocmai pentru a-i incredinta pe Apostoli si pe cei ce erau cu ei, de realitatea unirii ipostatice a celor doua firi.
In ambele cazuri mentionate, nunta din Cana Galileii si rastignirea de pe Golgota, Mantuitorul Hristos a vorbit ca Dumnezeu; in primul caz, deoarece din acel moment avea sa-si manifeste puterea Sa dumnezeiasca (prima minune savarsita), anuntand El insusi iminenta acestei revelatii "inca n-a venit Ceasul Meu" (Ioan 2, 4), cunoscand, ca Dumnezeu, dinainte ceea ce se va intampla la Cana Galileii; in al doilea caz, fiindca misiunea Lui pe Pamant se apropia de sfarsit, dupa inviere toti avand sa se incredinteze de dumnezeirea Lui, indeosebi prin Inaltare.
De altfel si episodul petrecut la varsta de 12 ani a Mantuitorului prin ramanerea intemplul din Ierusalim (Ioan 2, 42-51) nu trebuie inteles ca o neascultare sau lipsa de cinstire fata de Maica Sa si dreptul Iosif, ci ca o prima descoperire a dumnezeirii Sale, prin afirmarea filiatiei divine.
Exista si un al treilea text pe care neoprotestantii il interpreteaza in sensul desconsiderarii de catre lisus a Mamei Sale si a rudelor Sale. "Cine este mama Mea si cine sunt fratii Mei? Si aratand catre ucenici, a zis: iata mama Mea si fratii Mei. Ca oricine va face voia Tatalui, aceia imi este frate si sora si mama" (Matei 12, 47-50).
Prin cuvintele Sale, Mantuitorul n-a urmarit sa ignore rudele Sale trupesti si pe Mama Sa, ci doar a voit sa indice superioritatea rudeniei spirituale inaugurate de credinta in El, prin care toti devin fii ai Celui Prea inalt si prin urmare frati intre ei. Tocmai de aceea El a aratat „ca de importanta deosebita pentru oameni este nu inrudirea trupeasca, ci a face voia Tatalui, ceea ce noi stim ca Sfanta Fecioara realizase deja, atunci cand a acceptat sa fie Maica trupeasca a lui Dumnezeu-Cuvantul. Mantuitorul nu pune in discutie deci faptul ca ea era Maica Sa, ci faptul ca legatura omeneasca se face cu Dumnezeu numai odata cu implinirea voii Lui. Cel ce face voia lui Dumnezeu devine sufleteste inrudit cu Dumnezeu.
In sfarsit, neoprotestantii se opun preacinstirii Maicii Domnului, considerand-o nejustificata, pe motiv ca ea a mai avut si alti copii, denumiti "fratii si surorileDomnului" (Matei 13, 55); Mantuitorul este numit "cel dintai nascut" sau "primul nascut", deci au mai existat si alti "nascuti"; casatoria cu losif a fost consumata, de vreme ce Evanghelia spune: "Si nu a cunoscut-o pe ea pana ce a nascut pe Fiui sau." (Matei 1, 25).
Daca referitor la gradul de rudenie dintre Iisus si cei socotiti frati ai sai am facut anterior precizari pe baza contributiei teologiei ortodoxe romane, care solutioneaza in mod satisfacator problema, trebuie sa adaugam, si faptul ca doi dintre "fratii Domnului", Iacob (cel Mic) si Iuda, autorii epistolelor care le poarta numele, nu se prezinta pe ei insisi ca "frati", ci ca "rob" (Iacob 1, 1), respectiv "slujitor" (Iuda 1, 1) ai Domnului. Daca Iisus ar fi avut frati naturali, de ce a incredintat-o Mantuitorul pe Maica Sa Apostolului Ioan?
Referitor la apelativul de "cel dintai nascut" sau "primul nascut", acesta se dadea "celui ce deschide intai pantecele", indiferent daca mai urmau sau nu si alti frati. In cazul Mantuitorului, traducerea este tendentioasa, corect fiind "unul nascut" sau "singurul nascut".
Ultima obiectie este cea intemeiata pe textul de la Matei 1, 25 in care se afirma despre dreptul Iosif: "si nu a cunoscut-o pe ea pana ce a nascut pe Fiul sau Cel Unul-Nascut, Caruia i-a pus numele lisus".
Pe baza unor locuri asemanatoare se poate deduce ca in Sfanta Scriptura expresia "pana ce" inseamna "pentru totdeauna" adica vesnic. Sa enumeram aceste locuri biblice: "Iata, Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" (Matei 28, 20). Oare aceasta inseamna ca Se va desparti de noi dupa sfarsitul veacului acestuia? Numai ca Sfantul Apostol Pavel afirma: "Si astfel (dupa invierea generala) pururea cu Domnul vom fi" (1 Tesaloniceni 4, 17).
"Zis-a Domnul Domnului meu: Sezi de-a dreapta Mea pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale" (Psalm 109, 1). Aceasta nu inseamna, insa, ca Mantuitorul Hristos nu va sedea pentru totdeauna de-a dreapta Tatalui spre a imparati cu El vesnic, deoarece stim ca "imparatia Lui nu va avea sfarsit" (Luca 1, 33).
La Facere 8, 7 se afirma ca Noe a dat drumul corbului din corabie pentru a vedea daca a scazut apa si zburand corbul "nu s-a mai intors pana ce a secat apa de pe pamant". Oare sa insemne asta ca el s-a mai intors vreodata la corabie?
Pe temeiul intelesului expresiei "pana cand" din citatele biblice anterioare putem concluziona ca Iosif cel drept si temator de Dumnezeu, pentru totdeauna n-a cunoscut-o pe aceea care a fost fecioara inainte de nastere, a ramas fecioara in nastere si pentru totdeauna a ramas fecioara. Asa se explica si faptul ca in unele editii ale Sfintei Scripturi s-a utilizat si traducerea "fara sa o fi cunoscut pe ea losif, Maria a nascut pe Fiul sau Cel Unul-Nascut".
Despre natura mijlocirii Maicii Domnului la tronul Fiului ei s-au facut unele precizari, asupra carora se va reveni in partea a doua a lucrarii. Acum insa vom evalua doar expresia cultica "Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne (mantuieste-ne) pe noi", pe care neoprotestantii o considera gresita, intrucat prin ea Maica Domnului este asezata pe un plan egal cu Mantuitorul, Unicul mijlocitor la Dumnezeu Tatal.
In limba greaca, verbul "a mantui" inseamna si a izbavi de rau, de necaz. In acest sens, expresia din cultul ortodox trebuie inteleasa astfel: Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, indupleca pe Fiul Tau sa ne mantuiasca, ajuta-ne cu rugaciunile tale sa ne izbavim de rele, de necaz, de patimi. Prin "mantuieste-ne Pe noi" nu intelegem "iarta-ne pacatele", ci uroaga-te Fiului fau sa ni le ierte".
Credinciosii ortodocsi se roaga Maicii Domnului cu constiinta ca ea este cea mai apropiata de Mantuitorul Hristos in ceruri, avand indraznire de mama catre Fiul ei si prin aceasta, rugaciunile ei au cea mai mare trecere la Dumnezeu. Asa cum afirma adesea parintele Cleopa de la manastirea Sihastria, "este cu neputinta ca venerarea Maicii Domnului sa supere pe Fiul ei, Caruia, prin aceasta, nu-I scadem nimic din adorarea ce I se cuvine, ci, dimpotriva, toata preacinstirea Maicii Domnului trece asupra Fiului sau, Cel care a ales-o si a sfintit-o pe ea pentru a-I fi Lui Maica".
Neoprotestantii nu inteleg nimic din procesul de transfigurare a umanitatii lui Hristos; cu atat mai putin ar putea pricepe desavarsirea de care se impartasesc sfintii, uniti cu Hristos si plini de Duh Sfant.
Maniheismul lor nedisimuiat ii face sa desconsidere materia, cultura si istoria, precum si toate faptele bune pe care le-ar face omul, deoarece considera ca lumea intreaga se afla sub stapanirea lui Satan. Se multumesc cu ceea ce le ofera sentimentalismul unor cantari pietiste, siguranta absoluta a mantuirii prin predestinatie si activismul eticist, dezvoltat in interiorul comunitatii.
Orgoliul nemasurat provocat de sentimentul ca sunt singurii alesi, toti ceilalti fiind condamnati, ii provoaca sa repete pacatul luciferic, devenind obiectul mustrarii directe a Mantuitorului Hristos: "Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu" (Matei 7,21).
Vehementa cu care sunt respinse sfintele icoane, sfanta cruce, sfintele moaste etc, aminteste de lupta ereziarhilor din primele secole ale erei crestine impotrivaadevarului revelat, pastrat si formulat de Biserica.
Desi contextul aparitiei noilor erezii ariene, nestoriene sau monofizite este altul, in principiu, cauzele sunt asemanatoare. Daca primii eretici erau dependenti intr-o foarte mare masura de sistemele filosofice ale antichitatii, pe care isi propuneau sa le introduca in crestinism, un lucru asemanator se petrece astazi in sfera neoprotestanta.
Propriu-zis protestantismul secolelor al XIX-lea si al XX-lea s-a lasat impregnat de curentele moderne din filosofie si din cultura, cautand sa edifice o sinteza intre acestea si crestinism. Pe aceasta cale s-a produs insa o mutatie foarte grava a centrului teologiei protestante, incat s-a ajuns la cazul dramatic in care nu Revelatia este de fapt acest centru, ci istoria si cultura moderna. Altfel nu s-ar putea explica oscilatiile nesfarsite ale curentelor protestante intre istorism-criticist si existentialism, intre individualism si comunitarism, in fond intre Revelatia divina si cultura umana.
In principiu conceptiile religioase neoprotestante prin radicalismul prin care s-au separat de Confesiunile Protestante istorice sunt in mod declarat anticulturale, in sensul ca nu admit un dialog intre teologie si cultura, teologie si stiinta, teologie si arta.
Paradoxal insa, neoprotestantii aleg din stiinta, intr-o maniera gnostica, doar ceea ce ar putea sluji la o intrepretare stiintifica a Bibliei, ignorand perceperea duhovniceasca a tainelor dumnezeiesti, cu alte cuvinte resping dimensiunea apofatica a credintei.
Nici nu este de mirare daca in atare conditii se ajunge la o maniera psihologista si intelectualista de abordare a mesajului evangheliei, ale carei consecinte in plan spiritual au fost prevazute de Sfantul Apostol Pavel, care a tinut sa avertizeze asupra atitudinii fundamentaliste: "Litera ucide, iar duhul face viu". (2 Corinteni 3, 6)
Ne-am dori, ca teologi ortodocsi, sa intrevedem chiar si cele mai slabe indicii ale unor deschideri catre valorile Ortodoxiei in cercurile neoprotestante. S-ar putea identifica in tara noastra interesul unor teologi baptisti sau adventisti pentru teologia parintelui Staniloae (elaborarea unor teze de doctorat, cu aprecieri pozitive la adresa doctrinei si mai ales a spiritualitatii ortodoxe) sau alte exemple: semnul sfintei cruciasezat pe casele de rugaciune, apelativul "sfant" folosit pentru Apostolul Pavel care ar putea constitui un inceput pentru ca, cel putin intr-o tara cu majoritate ortodoxa, conceptiile neoprotestante sa se resimta de influentele binefacatoare ale Ortodoxiei. Pana la reintoarcerea lor, ca si a "parintilor lor", protestantii clasici, la izvoarele Ortodoxiei, la unitatea Bisericii primului mileniu, avem probabil mult de asteptat..................
In mod obisnuit conceptiile neoprotestante fac obiectul unei alte discipline teologice decat dogmatica si anume misiologia. Aceasta intrucat, pe de o parte s-a constituit special o disciplina, numita initial Sectologie, ulterior indrumari misionare, astazi asa cum am precizat Misiologie, care studiaza acest fenomen cu care se confrunta Bisericile si Confesiunile crestineistorice; pe de alta parte pentru ca aceste culte au o atitudine extrem de critica fata de dogmele bisericesti, pe care le considera creatii filosofice, influentate de elenismul antic, contrare literei si spiritului Sfintei Scripturi. La acestea se poate adauga faptul ca insesi conceptiile lor religioase se vor exclusiv biblice, fara nici o referire la Sfanta Traditie si la istoria Bisericii crestine.
Cu toate acestea, din considerente metodologice, vom incerca sa identificam motivele teologice pe care neoprotestantii le formuleaza pentru a respinge in mod total si radical cultul Maicii Domnului, ca de altfel si cultul sfintilor in general.
Considerentele pastorale sunt si mai evidente pentru o astfel de abordare, deoarece neoprotestantii sunt singurii crestini, care agreseaza verbal pe credinciosii ortodocsi, pe motiv ca nu respecta Biblia daca cinstesc pe Maica Domnului.
Maternitatea divina a Maicii Domnului nu este respinsa in mod direct, ea fiind prea evidenta in Sfanta Scriptura. Cu toate acestea neoprotestantii se apropie in mod foarte evident de erezia nestoriana, intrucat tind sa vada in Mantuitorul Iisus Hristosdoar omul nascut din Fecioara Maria si mai putin pe Dumnezeu.
De altfel preferinta aproape exclusiva pentru numele Iisus si ignorarea premeditata anumelui de Hristos (care indica mai evident dumnezeirea Lui, in calitate de Mesia, adica Cel uns) arata in mod clar intelegerea mai mult a omului Iisus, decat a Dumnezeului-Om, Fiul vesnic al Tatalui.
O astfel de hristologie deficitara atrage dupa sine, cum era de asteptat, alte erori sau, in cel mai bun caz, omisiuni doctrinare fundamentale.
Punctul nevralgic al teotokologiei ortodoxe ar consta, in opinia comuna a neoprotestantilor, in dogma despre pururea-fecioria Maicii Domnului, pe care acestia o considera nebiblica, deci neadevarata.
Interpretand Sfanta Scriptura fara carma Sfintei Traditii, neoprotestantii sustin impotriva tuturor evidentelor, ca Fecioara Maria a avut si alti copii, proveniti din casatoria cu Iosif.
Fundamentalismul extrem al neoprotestantilor iese si in acest caz in evidenta, intrucat nu vor sa stie nici chiar de Traditia apostolica si postapostolica, care pastra cu evlavie taina Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu nedespartita de Taina MantuitoruluiHristos.
Principiile protestante "sola Scriptura", "sola gratia", "sola fide" au fost absolutizate si au condus la "sollis Christus", concretizat intr-un hristomonim obtuz si despiritualizat.
Pasiunea pe care o pun in respingerea dreptei credinte, demna de o cauza mai buna, ii arata ca fiind reprezentanti virulenti ai unui pietism secularizat, adica o imbinare ciudata intre doua extreme, provenind din ciocnirea culturii renascentiste si a teologiei Reformatorilor. Pentru ei doar predestinatia este cea care are importanta decisiva, mantuirea apartinand exclusiv deciziei divine, fara ca omul sa aduca vreo contributie.
Neoprotestantii urmaresc sa respinga nu numai dreapta credinta despre Maica lui Dumnezeu ci si, in mod special, cultul si rugacuinile ce i se aduc in Biserica, pe motiv ca insusi Fiul ei nu i-a dat cinstea cuvenita. Ei aduc in spijin unele texte din Sfanta Scriptura, pe care le interpreteaza eronat, scotandu-le din context, dupa metoda lor binecunoscuta. Vom incerca o evaluare dogmatica a acestor texte, sprijinindu-ne desigur pe exegeza traditionala ortodoxa.
"A zis ei lisus: Ce este Mie si tie, femeie? inca n-a venit ceasul Meu" (Ioan 2, 4). "Deci Iisus, vazand pe mama Sa si pe ucenicul pe care il iubea stand alaturi, a zis mamei Sale: Femeie, iata fiul tau! Apoi a zis ucenicului: Iata mama ta! Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine" (Ioan 19, 26-27).
Desconsiderarea mamei Sale de catre lisus Hristos este evidenta, sustin neoprotestantii, de vreme ce i se adreseaza cu apelativul "femeie". Exegeza ortodoxa si misiologia raspund ca Mantuitorul n-a dispretuit-o pe Mama Sa, deoarece in primul caz i-a ascultat rugamintea, iar in al doilea a incredintat-o din iubire si recunostinta Sfantului Ioan Evanghelistul, de vreme ce ea nu mai avea pe nimeni.
Se mai raspunde cu argumentul ca termenul in cauza trebuie luat in inteles de gen sau sex, cum se vede si din aceea ca tot asa s-au adresat si cei doi ingeri Mariei Magdalena la mormant: "Femeie, de ce plangi?" (Ioan 20, 3), precum si cei doi barbati, care s-au aratat la Inaltarea la cer a Domnului, zicand catre Apostoli: "Barbati galileeni, de ce stati privind la cer?" (Faptele Apostolilor 1, 11). In ambele cazuri cuvintele "femeie" sau "barbat" n-au fost rostite cu dispret, ci dimpotriva, in chip mangaietor.
Un alt argument il constituie paralela care se face intre vechea Eva si "noua Eva", cum a fost numita de catre Biserica Maica Domnului. In acest sens "Arhanghelul Gavriil i se adreseaza numind-o "binecuvantata intre femei", nearatand dispret fata de cea plina de har, ci descoperind o veche taina: zdrobirea capului sarpelui prin femeie (Facere 3, 15) si faptul ca ea va fi acea tainica si duhovniceasca Eva, care va naste pe Noul Adam, Hristos, Care va aduce viata in lume".
Si tot ca o argumentare biblica, deci revelata, este adusa in sprijin denumirea Evei de catre Adam cu apelativul "femeie" (Facere 2, 23).
Consideram ca la cele mentionate anterior s-ar mai putea adauga o explicatie, de natura mai mult dogmatica dar care se incadreaza perfect in erminia Sfintei Scripturi. Mantuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu adevarat si om deplin Si-a manifestat ambele firi, vointe si lucrari, prin unicitatea Ipostasului Sau.
In functie de scopul pe care il urmarea prin predica sau prin faptele Sale minunate, El si-a pus in evidenta una sau cealalta dintre firi, tocmai pentru a-i incredinta pe Apostoli si pe cei ce erau cu ei, de realitatea unirii ipostatice a celor doua firi.
In ambele cazuri mentionate, nunta din Cana Galileii si rastignirea de pe Golgota, Mantuitorul Hristos a vorbit ca Dumnezeu; in primul caz, deoarece din acel moment avea sa-si manifeste puterea Sa dumnezeiasca (prima minune savarsita), anuntand El insusi iminenta acestei revelatii "inca n-a venit Ceasul Meu" (Ioan 2, 4), cunoscand, ca Dumnezeu, dinainte ceea ce se va intampla la Cana Galileii; in al doilea caz, fiindca misiunea Lui pe Pamant se apropia de sfarsit, dupa inviere toti avand sa se incredinteze de dumnezeirea Lui, indeosebi prin Inaltare.
De altfel si episodul petrecut la varsta de 12 ani a Mantuitorului prin ramanerea intemplul din Ierusalim (Ioan 2, 42-51) nu trebuie inteles ca o neascultare sau lipsa de cinstire fata de Maica Sa si dreptul Iosif, ci ca o prima descoperire a dumnezeirii Sale, prin afirmarea filiatiei divine.
Exista si un al treilea text pe care neoprotestantii il interpreteaza in sensul desconsiderarii de catre lisus a Mamei Sale si a rudelor Sale. "Cine este mama Mea si cine sunt fratii Mei? Si aratand catre ucenici, a zis: iata mama Mea si fratii Mei. Ca oricine va face voia Tatalui, aceia imi este frate si sora si mama" (Matei 12, 47-50).
Prin cuvintele Sale, Mantuitorul n-a urmarit sa ignore rudele Sale trupesti si pe Mama Sa, ci doar a voit sa indice superioritatea rudeniei spirituale inaugurate de credinta in El, prin care toti devin fii ai Celui Prea inalt si prin urmare frati intre ei. Tocmai de aceea El a aratat „ca de importanta deosebita pentru oameni este nu inrudirea trupeasca, ci a face voia Tatalui, ceea ce noi stim ca Sfanta Fecioara realizase deja, atunci cand a acceptat sa fie Maica trupeasca a lui Dumnezeu-Cuvantul. Mantuitorul nu pune in discutie deci faptul ca ea era Maica Sa, ci faptul ca legatura omeneasca se face cu Dumnezeu numai odata cu implinirea voii Lui. Cel ce face voia lui Dumnezeu devine sufleteste inrudit cu Dumnezeu.
In sfarsit, neoprotestantii se opun preacinstirii Maicii Domnului, considerand-o nejustificata, pe motiv ca ea a mai avut si alti copii, denumiti "fratii si surorileDomnului" (Matei 13, 55); Mantuitorul este numit "cel dintai nascut" sau "primul nascut", deci au mai existat si alti "nascuti"; casatoria cu losif a fost consumata, de vreme ce Evanghelia spune: "Si nu a cunoscut-o pe ea pana ce a nascut pe Fiui sau." (Matei 1, 25).
Daca referitor la gradul de rudenie dintre Iisus si cei socotiti frati ai sai am facut anterior precizari pe baza contributiei teologiei ortodoxe romane, care solutioneaza in mod satisfacator problema, trebuie sa adaugam, si faptul ca doi dintre "fratii Domnului", Iacob (cel Mic) si Iuda, autorii epistolelor care le poarta numele, nu se prezinta pe ei insisi ca "frati", ci ca "rob" (Iacob 1, 1), respectiv "slujitor" (Iuda 1, 1) ai Domnului. Daca Iisus ar fi avut frati naturali, de ce a incredintat-o Mantuitorul pe Maica Sa Apostolului Ioan?
Referitor la apelativul de "cel dintai nascut" sau "primul nascut", acesta se dadea "celui ce deschide intai pantecele", indiferent daca mai urmau sau nu si alti frati. In cazul Mantuitorului, traducerea este tendentioasa, corect fiind "unul nascut" sau "singurul nascut".
Ultima obiectie este cea intemeiata pe textul de la Matei 1, 25 in care se afirma despre dreptul Iosif: "si nu a cunoscut-o pe ea pana ce a nascut pe Fiul sau Cel Unul-Nascut, Caruia i-a pus numele lisus".
Pe baza unor locuri asemanatoare se poate deduce ca in Sfanta Scriptura expresia "pana ce" inseamna "pentru totdeauna" adica vesnic. Sa enumeram aceste locuri biblice: "Iata, Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" (Matei 28, 20). Oare aceasta inseamna ca Se va desparti de noi dupa sfarsitul veacului acestuia? Numai ca Sfantul Apostol Pavel afirma: "Si astfel (dupa invierea generala) pururea cu Domnul vom fi" (1 Tesaloniceni 4, 17).
"Zis-a Domnul Domnului meu: Sezi de-a dreapta Mea pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale" (Psalm 109, 1). Aceasta nu inseamna, insa, ca Mantuitorul Hristos nu va sedea pentru totdeauna de-a dreapta Tatalui spre a imparati cu El vesnic, deoarece stim ca "imparatia Lui nu va avea sfarsit" (Luca 1, 33).
La Facere 8, 7 se afirma ca Noe a dat drumul corbului din corabie pentru a vedea daca a scazut apa si zburand corbul "nu s-a mai intors pana ce a secat apa de pe pamant". Oare sa insemne asta ca el s-a mai intors vreodata la corabie?
Pe temeiul intelesului expresiei "pana cand" din citatele biblice anterioare putem concluziona ca Iosif cel drept si temator de Dumnezeu, pentru totdeauna n-a cunoscut-o pe aceea care a fost fecioara inainte de nastere, a ramas fecioara in nastere si pentru totdeauna a ramas fecioara. Asa se explica si faptul ca in unele editii ale Sfintei Scripturi s-a utilizat si traducerea "fara sa o fi cunoscut pe ea losif, Maria a nascut pe Fiul sau Cel Unul-Nascut".
Despre natura mijlocirii Maicii Domnului la tronul Fiului ei s-au facut unele precizari, asupra carora se va reveni in partea a doua a lucrarii. Acum insa vom evalua doar expresia cultica "Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne (mantuieste-ne) pe noi", pe care neoprotestantii o considera gresita, intrucat prin ea Maica Domnului este asezata pe un plan egal cu Mantuitorul, Unicul mijlocitor la Dumnezeu Tatal.
In limba greaca, verbul "a mantui" inseamna si a izbavi de rau, de necaz. In acest sens, expresia din cultul ortodox trebuie inteleasa astfel: Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, indupleca pe Fiul Tau sa ne mantuiasca, ajuta-ne cu rugaciunile tale sa ne izbavim de rele, de necaz, de patimi. Prin "mantuieste-ne Pe noi" nu intelegem "iarta-ne pacatele", ci uroaga-te Fiului fau sa ni le ierte".
Credinciosii ortodocsi se roaga Maicii Domnului cu constiinta ca ea este cea mai apropiata de Mantuitorul Hristos in ceruri, avand indraznire de mama catre Fiul ei si prin aceasta, rugaciunile ei au cea mai mare trecere la Dumnezeu. Asa cum afirma adesea parintele Cleopa de la manastirea Sihastria, "este cu neputinta ca venerarea Maicii Domnului sa supere pe Fiul ei, Caruia, prin aceasta, nu-I scadem nimic din adorarea ce I se cuvine, ci, dimpotriva, toata preacinstirea Maicii Domnului trece asupra Fiului sau, Cel care a ales-o si a sfintit-o pe ea pentru a-I fi Lui Maica".
Neoprotestantii nu inteleg nimic din procesul de transfigurare a umanitatii lui Hristos; cu atat mai putin ar putea pricepe desavarsirea de care se impartasesc sfintii, uniti cu Hristos si plini de Duh Sfant.
Maniheismul lor nedisimuiat ii face sa desconsidere materia, cultura si istoria, precum si toate faptele bune pe care le-ar face omul, deoarece considera ca lumea intreaga se afla sub stapanirea lui Satan. Se multumesc cu ceea ce le ofera sentimentalismul unor cantari pietiste, siguranta absoluta a mantuirii prin predestinatie si activismul eticist, dezvoltat in interiorul comunitatii.
Orgoliul nemasurat provocat de sentimentul ca sunt singurii alesi, toti ceilalti fiind condamnati, ii provoaca sa repete pacatul luciferic, devenind obiectul mustrarii directe a Mantuitorului Hristos: "Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu" (Matei 7,21).
Vehementa cu care sunt respinse sfintele icoane, sfanta cruce, sfintele moaste etc, aminteste de lupta ereziarhilor din primele secole ale erei crestine impotrivaadevarului revelat, pastrat si formulat de Biserica.
Desi contextul aparitiei noilor erezii ariene, nestoriene sau monofizite este altul, in principiu, cauzele sunt asemanatoare. Daca primii eretici erau dependenti intr-o foarte mare masura de sistemele filosofice ale antichitatii, pe care isi propuneau sa le introduca in crestinism, un lucru asemanator se petrece astazi in sfera neoprotestanta.
Propriu-zis protestantismul secolelor al XIX-lea si al XX-lea s-a lasat impregnat de curentele moderne din filosofie si din cultura, cautand sa edifice o sinteza intre acestea si crestinism. Pe aceasta cale s-a produs insa o mutatie foarte grava a centrului teologiei protestante, incat s-a ajuns la cazul dramatic in care nu Revelatia este de fapt acest centru, ci istoria si cultura moderna. Altfel nu s-ar putea explica oscilatiile nesfarsite ale curentelor protestante intre istorism-criticist si existentialism, intre individualism si comunitarism, in fond intre Revelatia divina si cultura umana.
In principiu conceptiile religioase neoprotestante prin radicalismul prin care s-au separat de Confesiunile Protestante istorice sunt in mod declarat anticulturale, in sensul ca nu admit un dialog intre teologie si cultura, teologie si stiinta, teologie si arta.
Paradoxal insa, neoprotestantii aleg din stiinta, intr-o maniera gnostica, doar ceea ce ar putea sluji la o intrepretare stiintifica a Bibliei, ignorand perceperea duhovniceasca a tainelor dumnezeiesti, cu alte cuvinte resping dimensiunea apofatica a credintei.
Nici nu este de mirare daca in atare conditii se ajunge la o maniera psihologista si intelectualista de abordare a mesajului evangheliei, ale carei consecinte in plan spiritual au fost prevazute de Sfantul Apostol Pavel, care a tinut sa avertizeze asupra atitudinii fundamentaliste: "Litera ucide, iar duhul face viu". (2 Corinteni 3, 6)
Ne-am dori, ca teologi ortodocsi, sa intrevedem chiar si cele mai slabe indicii ale unor deschideri catre valorile Ortodoxiei in cercurile neoprotestante. S-ar putea identifica in tara noastra interesul unor teologi baptisti sau adventisti pentru teologia parintelui Staniloae (elaborarea unor teze de doctorat, cu aprecieri pozitive la adresa doctrinei si mai ales a spiritualitatii ortodoxe) sau alte exemple: semnul sfintei cruciasezat pe casele de rugaciune, apelativul "sfant" folosit pentru Apostolul Pavel care ar putea constitui un inceput pentru ca, cel putin intr-o tara cu majoritate ortodoxa, conceptiile neoprotestante sa se resimta de influentele binefacatoare ale Ortodoxiei. Pana la reintoarcerea lor, ca si a "parintilor lor", protestantii clasici, la izvoarele Ortodoxiei, la unitatea Bisericii primului mileniu, avem probabil mult de asteptat..................
In limbajul biblic a
cunoaste o (femeie): a avea legaturi trupesti cu(ea).Evanghelistul e preocupat
aici numai de faptul că IISUS S-a născut din Fecioară (prin zămislirea de la
Duhul Sfânt).Textul de faţă nu atestă în mod explicit pururea fecioria Mariei,
aşa cum reiese din restul Evangheliilor şi din tradiţia Bisericii, dar nici nu
o infirmă. Adverbul- prepoziţie "heos"= până, până ce, până când, are
şi semnificaţia de continuitate, perpetuitate(Bayli). Verbul care o
precede,(ouk eginosken)= nu a cunoscut-o (redat în limbile moderne prin
perfectul compus), este în original imperfectul durabil (Osty), adică exprimă o
acţiune care nu se termină, care nu are capăt. Compară pe heos de aici cu cel
din 2Rg. 6,23: Micol " n-a avut copii până în ziua morţii ei";
Ps.109,1: "şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tâi
aşternut piciorelor Tale"; Mt.28,20 : " Iată Eu cu voi sunt în toate
zilele până la sfârşitul veacului'; Lc. 2,37 proorociţa Ana] " văduvă până
la 84 de ani". În toate cazurile, heos nu semnifică un capăt al acţiunii
sau situaţiei care-l angajează( că adică Micol ar fi avut copii după moarte, că
Fiul nu ar mai fi şezut de-a dreapta Tatălui după înfrîngerea vrăjmaţilor, că
Iisus nu ar mai fi cu Apostolii după sfîrşitul veacului, că proorociţa Ana s-ar
fi recăsătorit după vîrsta de 84 de ani), de unde rezultă fără echivoc cî
textul de faţă nu implică o legătură maritală între Iosif şi Maria, nici
înainte şi nici după naşterea lui Iisus.
În limbajul biblic, termenul de întâi-născut nu implică în mod necesar existenţa unor fraţi mai mici, ci se referă exclusiv la prescripţiile Legii Vechi care-i acordau primului născut de parte bărbătească o demnitate aparte şi prerogative speciale, sub incidenţa chiar a sacralităţii (cf. Iş 13, 2; 13, 14). Este şi motivul pentru care Pruncul Iisus este adus la templu (vezi mai departe, versetele 22-23). În monarhia ereditară, primul-născut devine în mod automat „Prinţ-Moştenitor“ (al tronului) şi poartă acest titlu (Delfin, Diadoh, Ţarevici), chiar dacă rămâne şi unicul-născut; după cum un suveran se intitulează ab initio, de exemplu, Ferdinand I sau Mihai I, fără ca din aceasta să rezulte necesitatea de a-i urma un al II-lea. Ca atare, expresia de faţă se cere interpretată nu numai din unghi legal-juridic, ci şi duhovnicesc, aşa cum o face Apostolul Pavel. În Col 1, 15 el vorbeşte de Iisus Cel „Întâi-Născut a toată zidirea“, adică Fiul născut din Tatăl înainte de crearea lumii. Or, e de la sine înţeles că după cum Fiul Tatălui nu este „cap de serie“ al făpturilor, nici Iisus, Fiul Mariei, nu este „cap de serie“ al unor fraţi mai mici. Pavel clarifică şi mai pregnant această problemă în Rm 8, 29: aleşii lui Dumnezeu (din Biserică) alcătuiesc o familie în care Iisus Hristos devine „Întâiul-Născut între mulţi fraţi“. Sensul duhovnicesc e cât se poate de clar. Vezi şi Col 1, 18; Evr 1, 6; Ap 1, 5.
Cuvântul grecesc adelfoi (ca şi ebraicul achiym) înseamnă nu numai fraţi, în înţelesul propriu, ci şi rude apropiate, în special veri. Aşa trebuie înţeles în textul de faţă, ca şi în Mc 3, 32; 6, 3; Lc 8, 19-21; In 2, 12; 7, 3-5; FA 1, 14; 1 Co 9, 5; Ga 1, 19, unde se vorbeşte de „fraţii“ Domnului. Limbajul biblic se cere abordat nu numai filologic, ci şi în dimensiunea lui interioară. Iisus are doar 12 ani când mama Sa Îl află în templu (Lc 2, 41-49). Deşi ea ştie cel mai bine că nu Iosif este tatăl Lui, Îi spune: „Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat“. Cuvântul, astfel rostit în planul social şi juridic, este „prins din zbor“ de Iisus, Care îl transferă imediat în planul duhovnicesc şi-l majusculează: „Întru cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu“. Văzut din două perspective diferite, acelaşi cuvânt are un conţinut diferit (tată-Tată). Acelaşi transfer se petrece în cuvântul fraţi din textul de faţă. Verii Îi sunt prezentaţi lui Iisus ca fraţi reali (deşi nu sunt, ca şi în cazul lui Iosif), dar El atestă imediat o altă realitate fraternă, în plan spiritual (versetele următoare). În nici un caz nu se poate presupune că Iisus Îşi reneagă familia. Cât despre mama Sa (a cărei realitate, desigur, nu poate fi negată), ea devine garanţie şi exemplu suprem al aceluiaşi transfer duhovnicesc, precum în împrejurarea relatată de Evanghelistul Luca (11, 27-28) când Iisus îi conferă maternităţii un sens spiritual generalizat. Aşadar, „fraţii“ Domnului nu sunt fraţi de sânge. Rigoarea filologică a unor exegeţi – atunci când sunt de bună credinţă – duce deseori la soluţii simpliste şi simplificatoare. Sf.ap.si evang.Luca uicenicul sf.ap.Pavel care era un erudit fiind pictor si doctor , a pictat prima icoana a Fecioarei Maria cu pruncul numita POvatuitoarea ce este model in B.O. pana azi. Mute sa fie buzele paganilor care nu se inchina cinstitei icoanei tale, cea zugravita de Sfantul Apostol si Evanghelist Luca, ceea ce se cheama Povatuitorea".
În limbajul biblic, termenul de întâi-născut nu implică în mod necesar existenţa unor fraţi mai mici, ci se referă exclusiv la prescripţiile Legii Vechi care-i acordau primului născut de parte bărbătească o demnitate aparte şi prerogative speciale, sub incidenţa chiar a sacralităţii (cf. Iş 13, 2; 13, 14). Este şi motivul pentru care Pruncul Iisus este adus la templu (vezi mai departe, versetele 22-23). În monarhia ereditară, primul-născut devine în mod automat „Prinţ-Moştenitor“ (al tronului) şi poartă acest titlu (Delfin, Diadoh, Ţarevici), chiar dacă rămâne şi unicul-născut; după cum un suveran se intitulează ab initio, de exemplu, Ferdinand I sau Mihai I, fără ca din aceasta să rezulte necesitatea de a-i urma un al II-lea. Ca atare, expresia de faţă se cere interpretată nu numai din unghi legal-juridic, ci şi duhovnicesc, aşa cum o face Apostolul Pavel. În Col 1, 15 el vorbeşte de Iisus Cel „Întâi-Născut a toată zidirea“, adică Fiul născut din Tatăl înainte de crearea lumii. Or, e de la sine înţeles că după cum Fiul Tatălui nu este „cap de serie“ al făpturilor, nici Iisus, Fiul Mariei, nu este „cap de serie“ al unor fraţi mai mici. Pavel clarifică şi mai pregnant această problemă în Rm 8, 29: aleşii lui Dumnezeu (din Biserică) alcătuiesc o familie în care Iisus Hristos devine „Întâiul-Născut între mulţi fraţi“. Sensul duhovnicesc e cât se poate de clar. Vezi şi Col 1, 18; Evr 1, 6; Ap 1, 5.
Cuvântul grecesc adelfoi (ca şi ebraicul achiym) înseamnă nu numai fraţi, în înţelesul propriu, ci şi rude apropiate, în special veri. Aşa trebuie înţeles în textul de faţă, ca şi în Mc 3, 32; 6, 3; Lc 8, 19-21; In 2, 12; 7, 3-5; FA 1, 14; 1 Co 9, 5; Ga 1, 19, unde se vorbeşte de „fraţii“ Domnului. Limbajul biblic se cere abordat nu numai filologic, ci şi în dimensiunea lui interioară. Iisus are doar 12 ani când mama Sa Îl află în templu (Lc 2, 41-49). Deşi ea ştie cel mai bine că nu Iosif este tatăl Lui, Îi spune: „Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat“. Cuvântul, astfel rostit în planul social şi juridic, este „prins din zbor“ de Iisus, Care îl transferă imediat în planul duhovnicesc şi-l majusculează: „Întru cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu“. Văzut din două perspective diferite, acelaşi cuvânt are un conţinut diferit (tată-Tată). Acelaşi transfer se petrece în cuvântul fraţi din textul de faţă. Verii Îi sunt prezentaţi lui Iisus ca fraţi reali (deşi nu sunt, ca şi în cazul lui Iosif), dar El atestă imediat o altă realitate fraternă, în plan spiritual (versetele următoare). În nici un caz nu se poate presupune că Iisus Îşi reneagă familia. Cât despre mama Sa (a cărei realitate, desigur, nu poate fi negată), ea devine garanţie şi exemplu suprem al aceluiaşi transfer duhovnicesc, precum în împrejurarea relatată de Evanghelistul Luca (11, 27-28) când Iisus îi conferă maternităţii un sens spiritual generalizat. Aşadar, „fraţii“ Domnului nu sunt fraţi de sânge. Rigoarea filologică a unor exegeţi – atunci când sunt de bună credinţă – duce deseori la soluţii simpliste şi simplificatoare. Sf.ap.si evang.Luca uicenicul sf.ap.Pavel care era un erudit fiind pictor si doctor , a pictat prima icoana a Fecioarei Maria cu pruncul numita POvatuitoarea ce este model in B.O. pana azi. Mute sa fie buzele paganilor care nu se inchina cinstitei icoanei tale, cea zugravita de Sfantul Apostol si Evanghelist Luca, ceea ce se cheama Povatuitorea".
http://www.moldovacrestina.info/2011/04/vechimea-cultului-maicii-domnului-in-biserica-crestina-si-temeiurile-lui-biblice/
2. Combaterea celor trei obiecţii neoprotestante împotriva
cultului Maicii Domnului
1) „Maica Domnului este o simplă femeie”?
Această idee este argumentată de neoprotestanţi pe considerentull că Însusi Mântuitorul i s-a adresat de mai multe ori Fecioarei Maria numind-o «femeie» (Ioan, 2, 4; Ioan 19, 26).
Şi Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre naşterea Mântuitorului dintr-o simplă «femeie» (Gal., 4, 4). Deci, spun ei, atât Mântuitorul cât şi Sfântul Apostol Pavel nu i-au acordat Sfintei Fecioare o cinste deosebită de care s-a învrednicit ca Născătoare de Dumnezeu, ci adresându-i-se cu cuvântul «femeie», ar fi considerat-o o femeie obişnuită care a fost căsătorită şi a avut şi alţi copii.
Răspuns:
Peste tot în Sfânta Scriptura, ca şi în textele menţionate, cuvintele de «bărbat» şi «femeie» sunt, în general, folosite pentru a marca deosebirea de gen, indiferent de starea civilă sau socială (Matei, 26, 7; Fapte, l, 10—11; Fapte 5,35).
Adam o numeşte pe Eva “femeie”, deşi era fecioară (Fac. 2, 22-23);
Sfintii Îngeri i se adresează Mariei Magdalena, venită la mormântul Domnului, după Înviere, cu cuvântul «femeie» (Ioan, 20, 12—13);
La Înaltarea la cer a Mântuitorului, Sfintii Îngeri li se adresează Sfintilor Apostoli cu expresia «barbati galileeni» (Fapte l, 10—11);
Acest mod de adresare, specific acelor timpuri, este folosit şi de Sfântul Apostol Petru la Cincizecime (Fapte 2, 14, 22), şi de Gamaliel în sinedriu (Fapte, 5, 34-35).
Deci, termenii de «femeie» şi «bărbat» sunt folosiţi ca apelative şi mod de adresare, nu de dispreţ şi, totodată, arată, în chip tainic, că Maica Domnului este femeia aceea prin care se va zdrobi capul şarpelui (Fac. 3, 15) şi prin care va veni mântuirea neamului omenesc.
În Matei 12:47-50, Mântuitorul nici n-a înlăturat înrudirea Sa cea trupească cu Maica Sa, nici n-a micşorat cinstirea ce i se cuvenea unei mame de la fiul ei, ci numai a căutat să accentueze că cealaltă înrudire cu El, cea sufletească, deşi este de mai mare preţ, o poate realiza, totuşi, orice credincios (Maica Domnului a fost şi singura care a împlinit desăvârsit voia lui Dumnezeu - Luca 1:38 ). Aşadar, a fost un cuvânt de îndemn şi de încurajare la adresa mulţimii, iar nu unul de dispreţ la adresa Maicii Sale. Şi cum oare ar fi putut să dispreţuiască pe Mama Sa, când Însusi Dumnezeu a dat poruncă să cinstim pe tată şi pe mamă (Deut. 5, 16) ?
Maica Domnului este acea fecioară care a născut pe Emanuel - Dumnezeu (Isaia 7, 13) , nu o femeie oarecare, ca toate femeile. Ea L-a purtat în pântece pe Dumnezeu, a Cărui slavă nu o cuprinde nici cerul, nici pământul (II Paral. 2, 6).
Dumnezeu Se putea naşte doar din cea mai sfântă femeie din toate generaţiile, care să fie demnă de a-I da naştere.
Şi cine s-a mai invrednicit dintre oameni şi îngeri să aibă ca fiu pe Însusi Domnul?
Zămislind de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul în pântecele ei, a fost cu totul curaţită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost. A nu o cinsti înseamnă a nega puterea sfinţitoare a Duhului Sfânt.
Maica Domnului este roaba lui Dumnezeu (Luca 1 ,38), dar îi este şi Maica şi Fiica. Ea este noul Chivot al Legământului, prin care a lucrat Dumnezeu la mântuirea neamului omenesc.
2) "Maica Domnului nu poate să mijlocească pentru oameni, pentru că singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni este Iisus Hristos." (I Timotei 2, 4-6).
Răspuns:
În textul de la Timotei 2, 2-4 se vorbeşte despre jertfa obiectivă sau generală a lui Hristos pentru toţi oamenii. Mijlocirea lui Hristos pentru mântuirea noastră este alta decât cea a Născătoarei de Dumnezeu. Ea mijloceşte înaintea lui Dumnezeu prin viaţa ei curată, prin suferinţa produsă de sabia păcatelor omeneşti în sufletul ei (Luca 2, 35) şi, după mutarea Ei la cer, prin rugăciune (Ioan 19, 26; Psalm 44, 5-11), iar Hristos prin jertfa Sa pe cruce (Ioan 3, 14-15; Evrei 9, 5-12).
Posibilitatea de mijlocire şi puterea rugăciunii Maicii Domnului pe lângă Fiul ei, Iisus Hristos, sunt confirmate de cele ce au avut loc la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 3-10), unde Mântuitorul a ascultat şi a împlinit ruga Maicii Sale, savârsind aici prima minune.
3) „Maica Domnului a avut şi alţi copii de la Iosif”.
La Matei 1, 24, se spune: „Şi n-a cunoscut-o pe ea, până ce a născut pe Fiul său Cel Întâi Născut şi a chemat numele Lui Iisus”, iar la Matei 13, 55: „Oare nu este acesta fiul tâmplarului?… Si surorile Lui oare nu sunt toate la noi?”.
Răspuns:
Expresia „pâna ce” (eos în greacă) de la Matei 1, 24 nu determină nimic cu privire la ceea ce se va întâmpla după aceea, ci numai un punct fix după care nu ne interesează nimic.
De exemplu, citatul din Ps. 109, 1 („Zis-a Domnul Domnului meu: „Sezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Mei aşternut picioarelor Tale”), nu vrea să spună că, după ce îi va aşterne pe vrăjmaşi, Domnul nu va mai şedea de-a dreapta Tatălui. A se vedea şi textele de la Facere 8,7 („Şi a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ”) si de la II Regi 6, 23 („Şi Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până ce a murit”). David spune: “Aşa cum se uitã ochii iubitei dupã iubitul ei, asa se uitã ochii noştri dupã Domnul Dumnezeul nostru, pânã când El se va milostivi de noi” (Ps. 122,2). Deci proorocul va avea ochii îndreptaţi spre Domnul numai pânã când va cãpãta îndurare, apoi si-i va îndrepta înapoi spre pãmânt?
La acestea să mai adăugăm şi observaţia că expresia ''până când'' nu limitează nicidecum durata stării de feciorie a Mariei, ci, dimpotrivă, este folosită tocmai ca să accentueze faptul că Iisus Hristos S-a născut din fecioară fără de bărbat.
În modul de vorbire al evreilor din Vechiul Testament, „întâiul născut” era folosit la modul propriu, indiferent dacă urmau sau nu copii. Acesta este un fel de a vorbi al Vechiului Testament, unde ''întâiul născut'' se numeşte cel ce deschide întâi pântecele, indiferent dacă va mai avea şi alţi fraţi sau nu (les. 13, 2) şi unde, adeseori, numeralul cardinal este înlocuit ori întrebuinţat amestecat cu cel ordinal.
Dacă am urma interpretarea protestantă, ar însemna că evreii ar fi trebuit să aştepte să aibă şi alţi copii pentru a-l duce la Templu pe primul, ceea ce i-ar fi dus la nerespectarea Legii.
Biblia vorbeşte despre Fecioara Maria şi Iosif numai ca fiind logodiţi. Cu excepţia cazului în care s-ar fi cãsãtorit ulterior, ei aveau toate responsabilitãtile unei cãsãtorii, însã ar fi pãcãtuit dacã ar fi avut relaţii matrimoniale unul cu altul. Este clar din Evanghelii cã ei erau numai logoditi atunci când au pãrãsit Nazaretul si când Fecioara era însãrcinatã. Credeti cã s-ar fi putut cãsãtori ulterior fãrã a fi mai întâi omorâti cu pietre?
Iar despre „fratii şi surorile Domnului” de la Matei 13, 55 arătăm că, la vechii evrei, ca şi în general la toţi orientalii, la unii şi astăzi, cuvintele „frate” şi „soră” se dau şi rudeniilor apropiate. De exemplu, Avraam era unchiul lui Lot, iar el nepot de frate şi se numeau "fraţi " sau " rude" (Facerea 11, 27; 12, 5 ; 13, 8; 14, 14-16); apoi, Iacob, nepotul lui Avraam, s-a căsătorit cu verişoarele lui -surorile Lia si Rahela -fiicele lui Laban, nepot de frate lui Avraam, frate cu Nahor, şi se numeau "fraţi" (Facerea 11, 27; 29,15-28). De asemenea, Eliazar şi Kis erau fraţi; şi fiicele lui Eleazar s-au căsătorit cu fiii lui Kis, cu care erau veri, dar se numeau " fraţi" sau rude cu ele (I Paralipom. 23, 22).A se vedea şi Tobit 5:11, Neemia. 4:14; 5:1,5,8,10,14.
Aşa-zişii „fraţi” ai Domnului sau „fraţii lui Iisus” - Iacob, Iosif, Simon, Iuda - si aşa-zisele „surori” (conform textului de la Matei 13, 55-56; Marcu 6,3; Luca 4, 23; Ioan 2, 12; Ioan 6, 42; Ioan 7, 3-5; Fapte 1, 14) nu sunt decât rudele, verii şi verişoarele Lui.
În acest sens,există dovezi din secolele II-III :
[Sf. Egesipus [mort în 170 DC], Fragmente din cele cinci cãrti ale lui cu comentarii asupra Bisericii, Pãrintii Ante-Niceeni, Vol. 8, pag. 762] :
“Se poate spune cã Simeon a fost unul din cei care l-au vãzut si l-au auzit pe Domnul, dată fiind vârsta lui înaintatã si faptul cã Evangheliile pomenesc pe Maria (sotia) lui Cleopa, care, dupã cum a arãtat deja naratiunea noastrã, era tatãl lui.
[...] Ei au venit atunci si au devenit conducãtorii fiecãrei biserici, în calitate de martori ai lui Hristos, fiind rude ale Domnului. Dupã ce s-a stabilit linistea în fiecare bisericã, ei au rãmas pânã în vremea lui Împãratului Traian; adicã pânã când cel care se trãgea dintr-un unchi al Domnului, mai sus-numitul Simeon fiul lui Cleopa, a fost acuzat de diferiti eretici si judecat împreunã cu altii pentru acelasi motiv înaintea consulului Aticus. ”
[Istoria bisericeascã a lui Eusebiu 3:11]:
"Cu toţii l-au ales pe Simeon, fiul lui Cleopa, despre care vorbeşte şi Evanghelia (de notat cã Evangheliile vorbesc de Simeon ca de un frate al Domnului), ca fiind vrednic de a ocupa scaunul episcopal din acea parohie. Acesta era, spun ei, vãr al Mântuitorului. Din datele lui Egesipus reiese cã era fratele lui Iosif”.
Aşa trebuie, deci, înţeleasă expresia „fratii Domnului” şi nu altfel, pentru că, dacă ar fi avut fraţi, Mântuitorul:
a) Nu ar fi încredinţat-o pe Mama Lui ucenicului Ioan înainte de a muri pe cruce (Ioan 19, 26-27).
b) I-ar fi făcut apostoli; dar ei n-au fost dintre cei doisprezece apostoli. Deşi mulţi presupun că aceştia doi dintre ''fraţii Domnului", anume Iacov şi Iuda, ar fi identici cu cei doi apostoli dintre cei doisprezece care poartă acest nume (Apostolul Iacov, connumit la fel cu ''fratele Domnului" cel Mic, în toate listele apostolilor, iar Iuda ''fratele Domnului" ar fi fost Apostolul Iuda Tadeul), aceasta este o simplă presupunere, neîndestulător de întemeiată, mai ales că ei înşişi nu se numesc ''apostoli'', după cum nu se numesc nici ''fraţi ai Domnului'', ci “rob”(Iacov 1:1) şi “slujitor”(Iuda 1:1), iar despre apostoli vorbesc la persoana a treia (Iuda 1, 17).
Sfânta Tradiţie ne spune că Fecioara Maria a fost dusă la Templu, la 3 ani, deci a fost
fagaduită Domnului, de aceea şi uimirea ei la cuvintele Îngerului. Dreptul Iosif era c) Am fi găsit informaţii despre ei în Evanghelia lui Luca, unde se vorbeşte despre ‘rude şi cunoscuţi’(Luca 2:44), dar nu şi de fraţi.
d) Îngerul Domnului nu i-ar fi vorbit lui Iosif de “mama Pruncului”, ci de “soţia ta” (Matei 2:13).
Analizând versetele Luca 1, 29-35, vedem că Fecioara Maria s-a uimit când îngerul i-a spus că “va lua in pantece”. Dacă Fecioara Maria ar fi dorit să se căsătorească, nu ar fi fost uimită de vestea dată de înger, dat fiind faptul că îngerul nu i-a spus “ai luat în pantece”, ci “vei lua în pantece”, deci putea presupune că se va întâmpla după căsătorie.
un bărbat în vârstă, care a fost ales spre a avea grijă de Fecioara Maria, care avea doar 15 ani şi nu mai putea rămâne în Templu, dar nu îi mai avea nici pe părinţii săi.
Şi cum ar fi putut oare Iosif cel drept şi temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) să îndrăznească a se atinge de Preasfânta Fecioară după naşterea lui Hristos, mai ales după ce el a primit descoperirea de la Însuşi Dumnezeu, prin îngerul Său, că Cel ce S-a zămislit în pântecele Fecioarei este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 19-21) şi că Cel zămislit din Duhul Sfânt va fi Mântuitorul lumii, Hristos (Matei 1, 21)?
Atunci când ne gândim cã Dumnezeu s-a întrupat din pântecele Fecioarei, nu este greu sã ne închipuim cã acest pântece va rãmâne curat.
Asadar, Maica Domnului este Fecioară înainte de a-L naste pe Mântuitorul (Isaia 7, 14), în timpul nasterii (Isaia 66, 7) şi după naştere (Iezechiel 44, 1-3), într-un cuvânt este pururi-fecioara, aşa cum învaţă sinodul VII ecumenic. Ioan 19,25 Şi lângă crucea lui Iisus stăteau mama Sa şi sora mamei Sale, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.
Ps 37:11 Mt 27:55-56 Mt 27:61 Mt 28:1 Mc 15:40-41 Lc 2:35 Lc 23:49
26 Atunci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea stând alături, i-a zis mamei Sale: „Femeie g, iată, fiul tău!“
Această idee este argumentată de neoprotestanţi pe considerentull că Însusi Mântuitorul i s-a adresat de mai multe ori Fecioarei Maria numind-o «femeie» (Ioan, 2, 4; Ioan 19, 26).
Şi Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre naşterea Mântuitorului dintr-o simplă «femeie» (Gal., 4, 4). Deci, spun ei, atât Mântuitorul cât şi Sfântul Apostol Pavel nu i-au acordat Sfintei Fecioare o cinste deosebită de care s-a învrednicit ca Născătoare de Dumnezeu, ci adresându-i-se cu cuvântul «femeie», ar fi considerat-o o femeie obişnuită care a fost căsătorită şi a avut şi alţi copii.
Răspuns:
Peste tot în Sfânta Scriptura, ca şi în textele menţionate, cuvintele de «bărbat» şi «femeie» sunt, în general, folosite pentru a marca deosebirea de gen, indiferent de starea civilă sau socială (Matei, 26, 7; Fapte, l, 10—11; Fapte 5,35).
Adam o numeşte pe Eva “femeie”, deşi era fecioară (Fac. 2, 22-23);
Sfintii Îngeri i se adresează Mariei Magdalena, venită la mormântul Domnului, după Înviere, cu cuvântul «femeie» (Ioan, 20, 12—13);
La Înaltarea la cer a Mântuitorului, Sfintii Îngeri li se adresează Sfintilor Apostoli cu expresia «barbati galileeni» (Fapte l, 10—11);
Acest mod de adresare, specific acelor timpuri, este folosit şi de Sfântul Apostol Petru la Cincizecime (Fapte 2, 14, 22), şi de Gamaliel în sinedriu (Fapte, 5, 34-35).
Deci, termenii de «femeie» şi «bărbat» sunt folosiţi ca apelative şi mod de adresare, nu de dispreţ şi, totodată, arată, în chip tainic, că Maica Domnului este femeia aceea prin care se va zdrobi capul şarpelui (Fac. 3, 15) şi prin care va veni mântuirea neamului omenesc.
În Matei 12:47-50, Mântuitorul nici n-a înlăturat înrudirea Sa cea trupească cu Maica Sa, nici n-a micşorat cinstirea ce i se cuvenea unei mame de la fiul ei, ci numai a căutat să accentueze că cealaltă înrudire cu El, cea sufletească, deşi este de mai mare preţ, o poate realiza, totuşi, orice credincios (Maica Domnului a fost şi singura care a împlinit desăvârsit voia lui Dumnezeu - Luca 1:38 ). Aşadar, a fost un cuvânt de îndemn şi de încurajare la adresa mulţimii, iar nu unul de dispreţ la adresa Maicii Sale. Şi cum oare ar fi putut să dispreţuiască pe Mama Sa, când Însusi Dumnezeu a dat poruncă să cinstim pe tată şi pe mamă (Deut. 5, 16) ?
Maica Domnului este acea fecioară care a născut pe Emanuel - Dumnezeu (Isaia 7, 13) , nu o femeie oarecare, ca toate femeile. Ea L-a purtat în pântece pe Dumnezeu, a Cărui slavă nu o cuprinde nici cerul, nici pământul (II Paral. 2, 6).
Dumnezeu Se putea naşte doar din cea mai sfântă femeie din toate generaţiile, care să fie demnă de a-I da naştere.
Şi cine s-a mai invrednicit dintre oameni şi îngeri să aibă ca fiu pe Însusi Domnul?
Zămislind de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul în pântecele ei, a fost cu totul curaţită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost. A nu o cinsti înseamnă a nega puterea sfinţitoare a Duhului Sfânt.
Maica Domnului este roaba lui Dumnezeu (Luca 1 ,38), dar îi este şi Maica şi Fiica. Ea este noul Chivot al Legământului, prin care a lucrat Dumnezeu la mântuirea neamului omenesc.
2) "Maica Domnului nu poate să mijlocească pentru oameni, pentru că singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni este Iisus Hristos." (I Timotei 2, 4-6).
Răspuns:
În textul de la Timotei 2, 2-4 se vorbeşte despre jertfa obiectivă sau generală a lui Hristos pentru toţi oamenii. Mijlocirea lui Hristos pentru mântuirea noastră este alta decât cea a Născătoarei de Dumnezeu. Ea mijloceşte înaintea lui Dumnezeu prin viaţa ei curată, prin suferinţa produsă de sabia păcatelor omeneşti în sufletul ei (Luca 2, 35) şi, după mutarea Ei la cer, prin rugăciune (Ioan 19, 26; Psalm 44, 5-11), iar Hristos prin jertfa Sa pe cruce (Ioan 3, 14-15; Evrei 9, 5-12).
Posibilitatea de mijlocire şi puterea rugăciunii Maicii Domnului pe lângă Fiul ei, Iisus Hristos, sunt confirmate de cele ce au avut loc la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 3-10), unde Mântuitorul a ascultat şi a împlinit ruga Maicii Sale, savârsind aici prima minune.
3) „Maica Domnului a avut şi alţi copii de la Iosif”.
La Matei 1, 24, se spune: „Şi n-a cunoscut-o pe ea, până ce a născut pe Fiul său Cel Întâi Născut şi a chemat numele Lui Iisus”, iar la Matei 13, 55: „Oare nu este acesta fiul tâmplarului?… Si surorile Lui oare nu sunt toate la noi?”.
Răspuns:
Expresia „pâna ce” (eos în greacă) de la Matei 1, 24 nu determină nimic cu privire la ceea ce se va întâmpla după aceea, ci numai un punct fix după care nu ne interesează nimic.
De exemplu, citatul din Ps. 109, 1 („Zis-a Domnul Domnului meu: „Sezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Mei aşternut picioarelor Tale”), nu vrea să spună că, după ce îi va aşterne pe vrăjmaşi, Domnul nu va mai şedea de-a dreapta Tatălui. A se vedea şi textele de la Facere 8,7 („Şi a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ”) si de la II Regi 6, 23 („Şi Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până ce a murit”). David spune: “Aşa cum se uitã ochii iubitei dupã iubitul ei, asa se uitã ochii noştri dupã Domnul Dumnezeul nostru, pânã când El se va milostivi de noi” (Ps. 122,2). Deci proorocul va avea ochii îndreptaţi spre Domnul numai pânã când va cãpãta îndurare, apoi si-i va îndrepta înapoi spre pãmânt?
La acestea să mai adăugăm şi observaţia că expresia ''până când'' nu limitează nicidecum durata stării de feciorie a Mariei, ci, dimpotrivă, este folosită tocmai ca să accentueze faptul că Iisus Hristos S-a născut din fecioară fără de bărbat.
În modul de vorbire al evreilor din Vechiul Testament, „întâiul născut” era folosit la modul propriu, indiferent dacă urmau sau nu copii. Acesta este un fel de a vorbi al Vechiului Testament, unde ''întâiul născut'' se numeşte cel ce deschide întâi pântecele, indiferent dacă va mai avea şi alţi fraţi sau nu (les. 13, 2) şi unde, adeseori, numeralul cardinal este înlocuit ori întrebuinţat amestecat cu cel ordinal.
Dacă am urma interpretarea protestantă, ar însemna că evreii ar fi trebuit să aştepte să aibă şi alţi copii pentru a-l duce la Templu pe primul, ceea ce i-ar fi dus la nerespectarea Legii.
Biblia vorbeşte despre Fecioara Maria şi Iosif numai ca fiind logodiţi. Cu excepţia cazului în care s-ar fi cãsãtorit ulterior, ei aveau toate responsabilitãtile unei cãsãtorii, însã ar fi pãcãtuit dacã ar fi avut relaţii matrimoniale unul cu altul. Este clar din Evanghelii cã ei erau numai logoditi atunci când au pãrãsit Nazaretul si când Fecioara era însãrcinatã. Credeti cã s-ar fi putut cãsãtori ulterior fãrã a fi mai întâi omorâti cu pietre?
Iar despre „fratii şi surorile Domnului” de la Matei 13, 55 arătăm că, la vechii evrei, ca şi în general la toţi orientalii, la unii şi astăzi, cuvintele „frate” şi „soră” se dau şi rudeniilor apropiate. De exemplu, Avraam era unchiul lui Lot, iar el nepot de frate şi se numeau "fraţi " sau " rude" (Facerea 11, 27; 12, 5 ; 13, 8; 14, 14-16); apoi, Iacob, nepotul lui Avraam, s-a căsătorit cu verişoarele lui -surorile Lia si Rahela -fiicele lui Laban, nepot de frate lui Avraam, frate cu Nahor, şi se numeau "fraţi" (Facerea 11, 27; 29,15-28). De asemenea, Eliazar şi Kis erau fraţi; şi fiicele lui Eleazar s-au căsătorit cu fiii lui Kis, cu care erau veri, dar se numeau " fraţi" sau rude cu ele (I Paralipom. 23, 22).A se vedea şi Tobit 5:11, Neemia. 4:14; 5:1,5,8,10,14.
Aşa-zişii „fraţi” ai Domnului sau „fraţii lui Iisus” - Iacob, Iosif, Simon, Iuda - si aşa-zisele „surori” (conform textului de la Matei 13, 55-56; Marcu 6,3; Luca 4, 23; Ioan 2, 12; Ioan 6, 42; Ioan 7, 3-5; Fapte 1, 14) nu sunt decât rudele, verii şi verişoarele Lui.
În acest sens,există dovezi din secolele II-III :
[Sf. Egesipus [mort în 170 DC], Fragmente din cele cinci cãrti ale lui cu comentarii asupra Bisericii, Pãrintii Ante-Niceeni, Vol. 8, pag. 762] :
“Se poate spune cã Simeon a fost unul din cei care l-au vãzut si l-au auzit pe Domnul, dată fiind vârsta lui înaintatã si faptul cã Evangheliile pomenesc pe Maria (sotia) lui Cleopa, care, dupã cum a arãtat deja naratiunea noastrã, era tatãl lui.
[...] Ei au venit atunci si au devenit conducãtorii fiecãrei biserici, în calitate de martori ai lui Hristos, fiind rude ale Domnului. Dupã ce s-a stabilit linistea în fiecare bisericã, ei au rãmas pânã în vremea lui Împãratului Traian; adicã pânã când cel care se trãgea dintr-un unchi al Domnului, mai sus-numitul Simeon fiul lui Cleopa, a fost acuzat de diferiti eretici si judecat împreunã cu altii pentru acelasi motiv înaintea consulului Aticus. ”
[Istoria bisericeascã a lui Eusebiu 3:11]:
"Cu toţii l-au ales pe Simeon, fiul lui Cleopa, despre care vorbeşte şi Evanghelia (de notat cã Evangheliile vorbesc de Simeon ca de un frate al Domnului), ca fiind vrednic de a ocupa scaunul episcopal din acea parohie. Acesta era, spun ei, vãr al Mântuitorului. Din datele lui Egesipus reiese cã era fratele lui Iosif”.
Aşa trebuie, deci, înţeleasă expresia „fratii Domnului” şi nu altfel, pentru că, dacă ar fi avut fraţi, Mântuitorul:
a) Nu ar fi încredinţat-o pe Mama Lui ucenicului Ioan înainte de a muri pe cruce (Ioan 19, 26-27).
b) I-ar fi făcut apostoli; dar ei n-au fost dintre cei doisprezece apostoli. Deşi mulţi presupun că aceştia doi dintre ''fraţii Domnului", anume Iacov şi Iuda, ar fi identici cu cei doi apostoli dintre cei doisprezece care poartă acest nume (Apostolul Iacov, connumit la fel cu ''fratele Domnului" cel Mic, în toate listele apostolilor, iar Iuda ''fratele Domnului" ar fi fost Apostolul Iuda Tadeul), aceasta este o simplă presupunere, neîndestulător de întemeiată, mai ales că ei înşişi nu se numesc ''apostoli'', după cum nu se numesc nici ''fraţi ai Domnului'', ci “rob”(Iacov 1:1) şi “slujitor”(Iuda 1:1), iar despre apostoli vorbesc la persoana a treia (Iuda 1, 17).
Sfânta Tradiţie ne spune că Fecioara Maria a fost dusă la Templu, la 3 ani, deci a fost
fagaduită Domnului, de aceea şi uimirea ei la cuvintele Îngerului. Dreptul Iosif era c) Am fi găsit informaţii despre ei în Evanghelia lui Luca, unde se vorbeşte despre ‘rude şi cunoscuţi’(Luca 2:44), dar nu şi de fraţi.
d) Îngerul Domnului nu i-ar fi vorbit lui Iosif de “mama Pruncului”, ci de “soţia ta” (Matei 2:13).
Analizând versetele Luca 1, 29-35, vedem că Fecioara Maria s-a uimit când îngerul i-a spus că “va lua in pantece”. Dacă Fecioara Maria ar fi dorit să se căsătorească, nu ar fi fost uimită de vestea dată de înger, dat fiind faptul că îngerul nu i-a spus “ai luat în pantece”, ci “vei lua în pantece”, deci putea presupune că se va întâmpla după căsătorie.
un bărbat în vârstă, care a fost ales spre a avea grijă de Fecioara Maria, care avea doar 15 ani şi nu mai putea rămâne în Templu, dar nu îi mai avea nici pe părinţii săi.
Şi cum ar fi putut oare Iosif cel drept şi temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) să îndrăznească a se atinge de Preasfânta Fecioară după naşterea lui Hristos, mai ales după ce el a primit descoperirea de la Însuşi Dumnezeu, prin îngerul Său, că Cel ce S-a zămislit în pântecele Fecioarei este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 19-21) şi că Cel zămislit din Duhul Sfânt va fi Mântuitorul lumii, Hristos (Matei 1, 21)?
Atunci când ne gândim cã Dumnezeu s-a întrupat din pântecele Fecioarei, nu este greu sã ne închipuim cã acest pântece va rãmâne curat.
Asadar, Maica Domnului este Fecioară înainte de a-L naste pe Mântuitorul (Isaia 7, 14), în timpul nasterii (Isaia 66, 7) şi după naştere (Iezechiel 44, 1-3), într-un cuvânt este pururi-fecioara, aşa cum învaţă sinodul VII ecumenic. Ioan 19,25 Şi lângă crucea lui Iisus stăteau mama Sa şi sora mamei Sale, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.
Ps 37:11 Mt 27:55-56 Mt 27:61 Mt 28:1 Mc 15:40-41 Lc 2:35 Lc 23:49
26 Atunci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea stând alături, i-a zis mamei Sale: „Femeie g, iată, fiul tău!“
27 Apoi i-a zis ucenicului: „Iată, mama ta!“ Şi
din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine h.Dispoziţie testamentară consemnată
de însuşi Ioan, cel implicat direct în ea, de unde reiese limpede că Iisus era
unicul fiu al Mariei şi că aceasta, după moartea Lui, nu mai avea pe nimeni
care s'o ocrotească. Dimensiunii filiale i se adăuga cea duhovnicească, prin
care Maria, „Eva cea nouă“, devine Maica tuturor credincioşilor.
3.Oare Feciara Maria a mai avut copii?
In limbajul biblic a cunoaste o (femeie): a avea legaturi
trupesti cu(ea).Evanghelistul e preocupat aici numai de faptul că IISUS S-a
născut din Fecioară (prin zămislirea de la Duhul Sfânt).Textul de faţă nu
atestă în mod explicit pururea fecioria Mariei, aşa cum reiese din restul
Evangheliilor şi din tradiţia Bisericii, dar nici nu o infirmă. Adverbul-
prepoziţie "heos"= până, până ce, până când, are şi semnificaţia de
continuitate, perpetuitate(Bayli). Verbul care o precede,(ouk eginosken)= nu a
cunoscut-o (redat în limbile moderne prin perfectul compus), este în original
imperfectul durabil (Osty), adică exprimă o acţiune care nu se termină, care nu
are capăt. Compară pe heos de aici cu cel din 2Rg. 6,23: Micol " n-a avut
copii până în ziua morţii ei"; Ps.109,1: "şezi de-a dreapta Mea până
ce voi pune pe vrăjmaşii Tâi aşternut piciorelor Tale"; Mt.28,20 : "
Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului'; Lc. 2,37
proorociţa Ana] " văduvă până la 84 de ani". În toate cazurile, heos
nu semnifică un capăt al acţiunii sau situaţiei care-l angajează( că adică
Micol ar fi avut copii după moarte, că Fiul nu ar mai fi şezut de-a dreapta
Tatălui după înfrîngerea vrăjmaţilor, că Iisus nu ar mai fi cu Apostolii după
sfîrşitul veacului, că proorociţa Ana s-ar fi recăsătorit după vîrsta de 84 de
ani), de unde rezultă fără echivoc cî textul de faţă nu implică o legătură
maritală între Iosif şi Maria, nici înainte şi nici după naşterea lui Iisus. In
limbajul biblic a cunoaste o (femeie): a avea legaturi trupesti
cu(ea).Evanghelistul e preocupat aici numai de faptul că IISUS S-a născut din
Fecioară (prin zămislirea de la Duhul Sfânt).Textul de faţă nu atestă în mod
explicit pururea fecioria Mariei, aşa cum reiese din restul Evangheliilor şi
din tradiţia Bisericii, dar nici nu o infirmă. Adverbul- prepoziţie
"heos"= până, până ce, până când, are şi semnificaţia de
continuitate, perpetuitate(Bayli). Verbul care o precede,(ouk eginosken)= nu a
cunoscut-o (redat în limbile moderne prin perfectul compus), este în original
imperfectul durabil (Osty), adică exprimă o acţiune care nu se termină, care nu
are capăt. Compară pe heos de aici cu cel din 2Rg. 6,23: Micol " n-a avut
copii până în ziua morţii ei"; Ps.109,1: "şezi de-a dreapta Mea până
ce voi pune pe vrăjmaşii Tâi aşternut piciorelor Tale"; Mt.28,20 : "
Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului'; Lc. 2,37
proorociţa Ana] " văduvă până la 84 de ani". În toate cazurile, heos
nu semnifică un capăt al acţiunii sau situaţiei care-l angajează( că adică
Micol ar fi avut copii după moarte, că Fiul nu ar mai fi şezut de-a dreapta
Tatălui după înfrîngerea vrăjmaţilor, că Iisus nu ar mai fi cu Apostolii după
sfîrşitul veacului, că proorociţa Ana s-ar fi recăsătorit după vîrsta de 84 de
ani), de unde rezultă fără echivoc cî textul de faţă nu implică o legătură
maritală între Iosif şi Maria, nici înainte şi nici după naşterea lui Iisus.
În limbajul biblic, termenul de întâi-născut nu
implică în mod necesar existenţa unor fraţi mai mici, ci se referă exclusiv la
prescripţiile Legii Vechi care-i acordau primului născut de parte bărbătească o
demnitate aparte şi prerogative speciale, sub incidenţa chiar a sacralităţii
(cf. Iş 13, 2; 13, 14). Este şi motivul pentru care Pruncul Iisus este adus la
templu (vezi mai departe, versetele 22-23). În monarhia ereditară,
primul-născut devine în mod automat „Prinţ-Moştenitor“ (al tronului) şi poartă
acest titlu (Delfin, Diadoh, Ţarevici), chiar dacă rămâne şi unicul-născut;
după cum un suveran se intitulează ab initio, de exemplu, Ferdinand I sau Mihai
I, fără ca din aceasta să rezulte necesitatea de a-i urma un al II-lea. Ca
atare, expresia de faţă se cere interpretată nu numai din unghi legal-juridic,
ci şi duhovnicesc, aşa cum o face Apostolul Pavel. În Col 1, 15 el vorbeşte de
Iisus Cel „Întâi-Născut a toată zidirea“, adică Fiul născut din Tatăl înainte
de crearea lumii. Or, e de la sine înţeles că după cum Fiul Tatălui nu este
„cap de serie“ al făpturilor, nici Iisus, Fiul Mariei, nu este „cap de serie“
al unor fraţi mai mici. Pavel clarifică şi mai pregnant această problemă în Rm
8, 29: aleşii lui Dumnezeu (din Biserică) alcătuiesc o familie în care Iisus
Hristos devine „Întâiul-Născut între mulţi fraţi“. Sensul duhovnicesc e cât se
poate de clar. Vezi şi Col 1, 18; Evr 1, 6; Ap 1, 5.
Cuvântul grecesc adelfoi (ca şi ebraicul achiym) înseamnă nu numai fraţi, în înţelesul propriu, ci şi rude apropiate, în special veri. Aşa trebuie înţeles în textul de faţă, ca şi în Mc 3, 32; 6, 3; Lc 8, 19-21; In 2, 12; 7, 3-5; FA 1, 14; 1 Co 9, 5; Ga 1, 19, unde se vorbeşte de „fraţii“ Domnului. Limbajul biblic se cere abordat nu numai filologic, ci şi în dimensiunea lui interioară. Iisus are doar 12 ani când mama Sa Îl află în templu (Lc 2, 41-49). Deşi ea ştie cel mai bine că nu Iosif este tatăl Lui, Îi spune: „Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat“. Cuvântul, astfel rostit în planul social şi juridic, este „prins din zbor“ de Iisus, Care îl transferă imediat în planul duhovnicesc şi-l majusculează: „Întru cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu“. Văzut din două perspective diferite, acelaşi cuvânt are un conţinut diferit (tată-Tată). Acelaşi transfer se petrece în cuvântul fraţi din textul de faţă. Verii Îi sunt prezentaţi lui Iisus ca fraţi reali (deşi nu sunt, ca şi în cazul lui Iosif), dar El atestă imediat o altă realitate fraternă, în plan spiritual (versetele următoare). În nici un caz nu se poate presupune că Iisus Îşi reneagă familia. Cât despre mama Sa (a cărei realitate, desigur, nu poate fi negată), ea devine garanţie şi exemplu suprem al aceluiaşi transfer duhovnicesc, precum în împrejurarea relatată de Evanghelistul Luca (11, 27-28) când Iisus îi conferă maternităţii un sens spiritual generalizat. Aşadar, „fraţii“ Domnului nu sunt fraţi de sânge. Rigoarea filologică a unor exegeţi – atunci când sunt de bună credinţă – duce deseori la soluţii simpliste şi simplificatoare.
Cuvântul grecesc adelfoi (ca şi ebraicul achiym) înseamnă nu numai fraţi, în înţelesul propriu, ci şi rude apropiate, în special veri. Aşa trebuie înţeles în textul de faţă, ca şi în Mc 3, 32; 6, 3; Lc 8, 19-21; In 2, 12; 7, 3-5; FA 1, 14; 1 Co 9, 5; Ga 1, 19, unde se vorbeşte de „fraţii“ Domnului. Limbajul biblic se cere abordat nu numai filologic, ci şi în dimensiunea lui interioară. Iisus are doar 12 ani când mama Sa Îl află în templu (Lc 2, 41-49). Deşi ea ştie cel mai bine că nu Iosif este tatăl Lui, Îi spune: „Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat“. Cuvântul, astfel rostit în planul social şi juridic, este „prins din zbor“ de Iisus, Care îl transferă imediat în planul duhovnicesc şi-l majusculează: „Întru cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu“. Văzut din două perspective diferite, acelaşi cuvânt are un conţinut diferit (tată-Tată). Acelaşi transfer se petrece în cuvântul fraţi din textul de faţă. Verii Îi sunt prezentaţi lui Iisus ca fraţi reali (deşi nu sunt, ca şi în cazul lui Iosif), dar El atestă imediat o altă realitate fraternă, în plan spiritual (versetele următoare). În nici un caz nu se poate presupune că Iisus Îşi reneagă familia. Cât despre mama Sa (a cărei realitate, desigur, nu poate fi negată), ea devine garanţie şi exemplu suprem al aceluiaşi transfer duhovnicesc, precum în împrejurarea relatată de Evanghelistul Luca (11, 27-28) când Iisus îi conferă maternităţii un sens spiritual generalizat. Aşadar, „fraţii“ Domnului nu sunt fraţi de sânge. Rigoarea filologică a unor exegeţi – atunci când sunt de bună credinţă – duce deseori la soluţii simpliste şi simplificatoare.
Un comentariu:
Mulțumesc pentru tot Dr. Ellen! După ce te-am contactat pentru a mă ajuta să nu mai divorțez de soțul meu, soțul meu a încetat să mai depună acte de divorț și lucrurile stau mult mai bine. După cum ai spus, tot procesul de divorț a fost anulat, femeia rea care a creat probleme în căsnicia mea a părăsit soțul meu și acum suntem foarte fericiți împreună. Împărtășesc această experiență de viață cu oricine se confruntă cu provocări similare în relația lor, căsătorie sau orice altă problemă. , o puteți contacta pe Dr Ellen pe WhatsApp +2349074881619
Ea este competentă în următoarele vrăji:
* vrăji de dragoste
* vrăji de căsătorie
* vrăji de bani
* vrăji de frumusețe
* Vrăji de noroc
* Vrăji de atracție sexuală
* Vrăji de vindecare a SIDA
* Vrăji de loterie
* Blestemele elimină imediat vrăjile
* Vrăji de protecție
* Vrăji de loterie
* Vrăji norocoase
* Vraja de fertilitate
* Inel de telekineză 💍
E-mail: ellenspellcaster@gmail.com
Whatsapp +2349074881619
Trimiteți un comentariu