Manastirea Parepa

Loading...

martie 27, 2009

EXPLICAREA CREZULUI, SIMBOLUL CREDINŢEI NOASTRE ORTODOXE



EXPLICAREA CREZULUI, SIMBOLUL CREDINŢEI NOASTRE ORTODOXE
• Credinţa ortodoxă este credinţa purtătorilor de Hristos şi a celor mai sfinţi strămoşi ai noştri, ortodocşi •
Mărturisitor Ortodox
• Nu este oare aceasta şi credinţa noastră, a purtătorilor de Hristos, şi credinţa celor mai sfinţi strămoşi ai noştri ? Aceasta să fie şi credinţa copiilor noştri, din generaţie în generaţie. Aceasta este credinţa ortodoxă salvatoare, ce nu a fost ruşinată niciodată, adâncă precum adâncul mormântului şi înaltă ca înaltul cerului. Credinţa ortodoxă salvatoare predică pocăinţa şi purificarea. Credinţa ortodoxă salvatoare este acceptată şi păstrată de către oamenii cu adevărat aleşi, de către cei ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei. În Ziua Judecăţii lor vor fi miluiţi şi ei vor fi numiţi binecuvântaţi. •
• Binecuvântaţi sunt cei ce aşteaptă venirea Domnului, cu putere şi cu slavă, şi îi ajută pe fraţii mai mici ai lui Hristos ca şi cum L-ar ajuta pe Hristos Însuşi. •
Crezul Ortodox este cea mai concisă şi mai exactă expresie existentă a doctrinei de bază a credinţei noastre ortodoxe. Îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei Liturghii, îl citim împreună cu rugăciunile noastre personale. Totuşi, câţi dintre noi s-au oprit o clipă pentru a se întreba ce vrea el să spună, sau de unde vine şi cine l-a compus ?
Simbolul Credinţei Ortodoxe, cum mai este numit Crezul, a fost elaborat în secolul al patrulea la primul Sinod ecumenic ţinut la Niceea în 325 şi la al doilea Sinod ecumenic ţinut la Constantinopol în 381, chiar dacă se bazează pe simboluri ale botezului datând încă din timpurile apostolice.
Prima parte a Crezului a fost elaborată de 318 episcopi, Sfinţi Părinţi inspiraţi de Dumnezeu ce s-au adunat la Niceea de pe întreg pământul. Aici, pentru prima dată în istoria Bisericii, s-a putut ţine un sinod ecumenic, adică cu o participare universală. Aceasta deoarece pe parcursul secolelor persecuţiile împăraţilor romani păgâni au determinat Biserica să aibă o existenţă ascunsă. Au existat totuşi, de-a lungul acestor secole, multe sinoade (sabors) locale sau regionale, printre care şi sinodul ţinut la Ierusalim, menţionat în Noul Testament (Faptele Sfinţilor Apostoli, capitolul 15). Scopul propus al Sinodului de la Niceea din 325 era ca, sub îndrumarea Sfântului Duh al lui Dumnezeu, să se formuleze o expunere concisă care să definească adevărurile şi convingerile fundamentale ale Credinţei Creştine Ortodoxe.
A doua parte a Crezului, începând cu cuvintele "... Şi în Sfântul Duh ...", a fost elaborată de 150 Sfinţi Părinţi adunaţi la Al doilea Sinod ecumenic ţinut în 381 la Constantinopol, şi care avea scopul de a completa Simbolul Credinţei şi a contracara diferitele erezii ce ameninţau să submineze adevărurile eterne ale creştinătăţii ortodoxe.
Începând cu acele timpuri, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, trupul veritabil şi adevărat al lui Hristos a rostit acest vechi Crez în forma sa originală. Şi astăzi, şaisprezece secole mai târziu, creştinii ortodocşi continuă să rostească Crezul în forma sa iniţială inspirată de Dumnezeu, fără modificări, adaosuri sau eliminări.
Cuvântul "Crez" vine din latinescul credo, EU CRED. În variantele multor limbi primul cuvânt din Crez înseamnă tot "eu cred", de exemplu pistevo în greaca clasică, vjeruju în Biserica Slavonă, şi vjerujem în sârba modernă.
EU CRED - aceasta este cheia pentru înţelegerea Crezului: convingerea, credinţa, vero. Vom expune câteva meditaţii ale Sfântului Nicolae Velimirovici asupra Crezului, Credinţa poporului lui Dumnezeu, publicate în "The Faith of Chosen People", by Bishop Nikolai Velimirovich, USA, meditaţii ce trezesc în inimile credincioşilor o credinţă înfocată. Ele picură credinţă curată în sufletele însetate. Ele luminează cugetele căutătoare ale credincioşilor cu razele strălucitoare ale credinţei adevărate.
Aceasta nu este o expunere didactică, rece, a unor realităţi teologice rigide. Aceasta este o istorie mişcătoare ce încălzeşte inimile, a iubirii unui tată pentru copiii săi, despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, o iubire ce depăşeşte capacităţile noastre de înţelegere.
De fiecare dată când rostim Crezul din inimă, noi de fapt confirmăm realitatea acestei iubiri.
EU CRED că acest adevăr divin, etern şi nemuritor este realitate.
EU CRED că acest Simbol al Credinţei divin, etern şi nemuritor a fost lăsat lumii de Însuşi Dumnezeu - Izvorul a toată iubirea - pentru ca oamenii să poată cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi să-L iubească şi ei.
EU CRED că aceasta este credinţa poporului ales, a celor ce poartă în sine icoana lui Dumnezeu.
EU CRED că acesta este adevăratul înţeles al credinţei părinţilor noştri – Credinţa Ortodoxă.
Crezul - Simbolul credinţei noastre ortodoxe
Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi într-Unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care de la Tatăl purcede; Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.
• Cred într-Unul Dumnezeu •
Cine seamănă seminţe bune pe un câmp ce nu a fost curăţat ? Un om raţional nu va face aşa ceva. Un om raţional va acţiona în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. El va curăţa mai întâi câmpul de neghină şi apoi va semăna seminţe bune.
Câmpul este sufletul uman, neghina este politeismul, iar sămânţa cea bună este credinţa într-un Dumnezeu.
Să credem într-un singur Dumnezeu ne pare azi ceva firesc şi evident totodată; să credem în mai mulţi dumnezei ne pare ceva absurd şi prostesc. Dar nu întotdeauna a fost aşa. Au fost timpuri în care doar câţiva oameni pe pământ credeau într-un Dumnezeu, apoi au venit alte timpuri când un întreg popor credea într-un Dumnezeu. Toţi ceilalţi, care erau politeişti, priveau pe monoteişti cu dispreţul omului bogat deoarece considerau că aceştia aveau un singur Dumnezeu şi deci mult prea puţin. Dar monoteiştii, la rândul lor, îi priveau pe politeişti cu mirare şi tristeţe, deoarece ei având mulţi dumnezei de fapt nu aveau nici unul.
Credinţa într-un Dumnezeu trebuia să fie primită mai întâi de la un martor de încredere, pentru ca mai apoi ea să fie semănată în sufletele oamenilor ca în câmp. Martorul cel mai de încredere ce a adus mărturie pentru un Dumnezeu unic şi contra mulţimii de zei a fost Însuşi Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!" (Ieşirea - A doua carte a lui Moise - 20, 2-3).
Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat treptat, în mijlocul neghinei politeiste, El a găsit câteva câmpuri mici pe care le-a curăţat şi le-a purificat şi a semănat peste ele sămânţa bună a credinţei. Acestea erau sufletele câtorva bărbaţi drepţi. Aceste suflete erau mai mult ca nişte lumânări pregătite pe care El le-a aprins şi acestea au luminat în întunericul politeismului "şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan - 1, 5). Abel, Enoh, Noe, Abraham, Isaac, Iacob, Iov, Iosif, Moise, Isaia şi Daniel au fost lumânările Domnului - aprinse fiecare în parte!
Astfel, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat întregului neam al lui Iacob sau Izrael. În marea Sa milă, El S-a revelat lor mai întâi pe pământurile Egiptului, un pământ străin, apoi în pustiu, pământul nimănui şi apoi în Canaan, pământul lor. Şi pentru un timp întregul neam a spus "Cred într-un Dumnezeu".
Dar oamenii înduhovniciţi au început să se clatine în credinţa lor şi aceasta a durat mai multe secole. Şi exista pericolul ca lumina să se mistuie în întuneric şi din focul aprins să rămână cenuşa. Văzând pericolul, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat, îndurătorul şi cel mai Milostiv Dumnezeu a trimis printre oameni pe Fiul Său, Domnul Iisus Hristos: pentru a împrăştia întunericul politeismului; pentru a întări inimile oamenilor ca aceştia să-şi urmeze calea lor spre înălţimi; pentru a semăna sămânţa bună a credinţei într-un singur Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.
Silitoarele albine ale lui Hristos, Sfinţii Apostoli, au împrăştiat această credinţă, acest polen al lui Dumnezeu asupra întregii lumi.
Sfinţii Apostoli s-au împrăştiat din Ierusalim în toate părţile lumii printre popoare şi triburi ca nişte albine ale lui Dumnezeu pentru a îndulci sufletele oamenilor cu vestea cea dulce ca mierea despre Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.
Sfinţii Apostoli curăţau pământurile de neghina idolilor şi sufletele oamenilor de credinţa într-o mulţime de dumnezei. Pe câmpurile curăţate ei aveau să semene sfânta credinţă într-un Dumnezeu Unul, Viu şi Adevărat. Aceasta a fost cea mai mare divergenţă cunoscută vreodată, care i-a costat pe aceşti misionari ai monoteismului sudoare şi lacrimi, răni şi sânge.
Oamenilor le era foarte greu să se despartă de zeităţile lor imaginare şi să accepte credinţa într-un Dumnezeu. Derutaţi de mulţimea de creaturi şi forţe contrare din univers, ei considerau mai demnă de crezare existenţa unei mulţimi de dumnezei decât a Unui Singur Dumnezeu. Captivaţi de iluzia unui copil naiv că puterea constă în număr, ei susţineau că era mai credibil ca o mulţime de zei să aibă o putere mai mare decât un Dumnezeu. Ei susţineau că mai mulţi dumnezei ar putea oferi un ajutor mai mare decât un singur Dumnezeu.
Două feluri de oameni s-au ridicat împotriva Sfinţilor Apostoli - şi în întreaga lume existau numai aceste două feluri: cei ce-şi hrăneau sufletele cu otrava idolatriei şi cei ce-şi amăgeau trupurile făcând statui cu chipul idolilor. Şi aceştia din urmă nu constituiau un obstacol mai mic decât primii. Avem exemplu pe Sfântul Apostol Pavel şi argintarul Dimitrie: "Căci un argintar, cu numele Dimitrie, care făcea temple de argint Artemisei şi da meşterilor săi foarte mare câştig, i-a adunat pe aceştia şi pe cei care lucrau unele ca acestea si le-a zis: Bărbaţilor, ştiţi că din această îndeletnicire este câştigul vostru. Şi voi vedeţi şi auziţi că nu numai în Efes, ci aproape în toată Asia, Pavel acesta, convingând a întors multă mulţime, zicând că nu sunt dumnezei cei făcuţi de mâini. Din aceasta... meseria noastră e în primejdie să ajungă fără trecere..." (Faptele Sfinţilor Apostoli - 19, 24-27). De aceea unii priveau noua credinţă ca pe o ameninţare pentru sufletele lor, în timp ce alţii o considerau o ameninţare pentru trup.
Astfel, toate popoarele şi toţi oamenii din lume, cu foarte puţine excepţii, se simţeau ameninţaţi. Şi cei ce formau aceste excepţii, ca şi Socrate la Atena, au fost condamnaţi la morţi crude.
Cultura nu a ajutat câtuşi de puţin. Popoarele mai cultivate făceau doar idoli din materiale mai preţioase şi cu o lucrare mai rafinată decât popoarele primitive, dar idolii rămâneau idoli şi subjugarea sufletului uman era aceeaşi în toate. Când Sfântul Apostol Pavel a fost în cultivata Atena "duhul lui se îndârjea în el, văzând că cetatea este plină de idoli" (Faptele Sfinţilor Apostoli - 17, 16). Acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Andrei în Sarmeţia, lui Matei în Egipt şi lui Bartolomeu în India - idoli în pieţe, idoli în faţa judecătoriilor şi a cazarmelor militare, idoli în case, idoli în fiecare cameră, idoli pretutindeni. Nici nu puteau număra toţi zeii pe care popoarele şi oamenii îi venerau.
Şi aceşti spini idoletrici i-au înţepat până la sânge pe Sfinţii Apostoli. Aceştia i-au îndepărtat cu îndrăzneală, i-au curăţat şi purificat şi în locul lor au semănat sămânţa bună în Dumnezeul Unul, Viu şi Adevărat. Sfinţii Apostoli au îndeplinit această sarcină titanică prin cuvinte, miracole, dragoste şi sacrificiu. Unde au eşuat într-un fel, au izbândit într-altul. Unde nu au putut izbândi în nici un fel, ei au izbândit prin propriul lor sânge şi propria lor moarte. Sângele martiriului lor i-a ars pe idoli ca focul cel viu.
Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat a binecuvântat mesajul apostolilor Săi şi muncile, lacrimile, suspinele şi sacrificiile lor. Astfel, seminţele lor au dat roade bune. Şi aceste roade constau în faptul că azi ne pare ceva firesc să credem într-un Dumnezeu, şi absurd şi prosteşte să credem în mulţi dumnezei.
"Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău şi să nu ai alţi dumnezei afară de Mine". Aceasta a fost, prima mărturie a lui Dumnezeu în ceea ce-L priveşte, prima revelare făcută oamenilor de pe pământ a lui Dumnezeu despre Dumnezeu şi prima poruncă a lui Dumnezeu. "Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine", porunceşte Dumnezeu; pentru că dacă vei avea alţi dumnezei vei abate asupra ta două nenorociri. Prima: vei crede în dumnezei falşi, inexistenţi, imaginari şi iluzorii.
A doua: vei împărţi cu aceştia iubirea şi teama reverenţioasă care Mi se cuvine în întregime Mie, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.
Astfel, credinţa ta în Mine se va umbri şi vor slăbi iubirea şi teama ta reverenţioasă faţă de Mine. Eu Mă voi îndepărta de tine jignit şi insultat. Şi vei deveni ateu, oricâtă evlavie ai crede tu că depui în credinţa ta în mai mulţi dumnezei, în ultimă instanţă politeistul şi ateul sunt acelaşi lucru. Nici unul nu are un Dumnezeu, nu-L are pe Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.
Credinţa într-un Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat este credinţa celui umil şi înţelept. Nu este credinţa celui mândru, a cărui mândrie îl face nesocotit. Aceasta deoarece el se zeifică pe el însuşi sau o altă creatură de-a Creatorului şi nicidecum pe Creator.
Cu cât omul este mai umil, cu atât el este mai înţelept. Cu cât el este mai arogant, cu atât e el mai nerod. Dumnezeu dă discernământ celui umil pentru ca acesta să ştie şi să înţeleagă, dar El se opune celui mândru. Cu cât cel umil trăieşte mai mult în pace cu Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îl înzestrează cu discernământ. Şi discernământul este lumina ce duce la Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Binecuvântaţi sunt cei ce au discernământul de a vedea vremelnicia lumii şi nimicnicia omului. Binecuvântaţi sunt cei ce se simt mici şi neînsemnaţi pentru că Dumnezeu îi va ridica la cunoaşterea supremă, la cunoaşterea existenţei şi măreţiei Dumnezeului celui Preaînalt.
Aceasta este credinţa noastră, purtători de Hristos, şi a voastră, cei mai umili şi deci cei mai înţelepţi. Lăsaţi să fie aceasta şi credinţa copiilor voştri din generaţie în generaţie până la sfârşitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă mântuitoare, care nu a fost niciodată ruşinată. Prin această credinţă au fost salvaţi strămoşii voştri. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului ales, a acelora ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei înşişi. La Judecata înfricoşată, ei nu vor fi ruşinaţi în faţa îngerilor şi a celor drepţi. Dimpotrivă, ei vor primi slavă şi vor fi numiţi cei binecuvântaţi.
• Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute •
Să privim, cu frică şi cutremur, prin perdeaua eternităţii puţin îndepărtată. Nu mâna slabă a omului a dat uşor la o parte această perdea. Ea a fost dată la o parte de Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Cine în afară de El ar putea să o înlăture ? Toate minţile omeneşti luate la un loc cu toate puterile ce nu ţin de ce­ruri nu ar putea urni această perdea nici cât un fir de păr.
El s-a îndurat de oameni şi a mişcat per­deaua. Şi trei raze de lumină s-au răsfrânt asu­pra oamenilor ce poartă icoana Sa în ei înşişi. Şi cei aleşi au văzut aceasta şi au tresărit de bucu­rie sfântă. El S-a revelat ca Unul Incomparabil - comparabil doar cu El Însuşi. Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat ca Tată, Atot­puternic şi Făcător.
Cugetul vă este străfulgerat de un gând neli­niştit si de întrebarea: "Tată al cui ?" şi "în ce moment a devenit El Tatăl ?" El este Tatăl Dom­nului nostru Iisus Hristos si a fost dintotdeauna Tată. Înainte de crearea lumii a fost El Tată. Tatăl a născut pe Fiul Său Unul - născut înaintea tim­pului şi a fiinţelor supuse acestuia, înainte de îngeri şi de toate puterile cereşti, înainte de soare şi de lună, înaintea zorilor şi a luminii lunii. Vorbind despre Cel Veşnic, îndrăznim noi să pronunţăm cuvântul "când ?" De când Dum­nezeu a fost Dumnezeu, de atunci Dumnezeu a fost Tatăl. Dar în El nu există nici un "când", deoarece în El nu există ciclu temporal.
Cel Preaînalt S-a revelat mai întâi ca Tată, apoi ca Atotputernic şi Făcător, în vecie, în afară de Fiul Său Unul-Născut, nimeni nu a putut să-L numească pe Dumnezeu Tată.
Dar în timpuri ? Nici chiar în timp, pe par­cursul a secole şi secole - nimeni. Citiţi istoria antică a omenirii şi primiţi-o în inimă; ea vă umple gândurile de lumină şi sufletul de bucu­rie. De când a fost creată lumea şi de când Adam a fost izgonit din rai din cauza păcatului de moarte, respingătorul păcat al neascultării faţă de propriul său Creator şi până la coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, în tot acest răstimp nici un muritor nu a îndrăznit să-L numească pe Dumnezeu, tată al său. Cei mai su­puşi aleşi ai Săi se adresau Lui cu nume foarte măreţe. Ei îl numeau "Atotputernicul", "Jude­cătorul", "Preaînaltul", "Regele", "Domn al mulţimilor", dar niciodată nu foloseau dulcele nume de "Tată".
Cei mai buni reprezentanţi ai neamului ome­nesc puteau să se simtă creaturi ale unui Creator Atotputernic, ca oale ale unui Olar divin, dar niciodată copii ai unui Tată ceresc. Acest drept i-a fost acordat omului prin Domnul nostru Iisus Hristos. Nu este un drept acordat tuturor oamenilor, ci numai celor ce L-au primit. Şi ce­lor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan - 1, 12), aceasta înseamnă să fii adoptat şi să în­drăzneşti să te adresezi lui Dumnezeu cu cuvin­tele "Avva Părinte" (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel - 4, 5-6; Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel - 8, 14-16).
Însuşi Hristos a revelat această adopţie, dar al milei lui Dumnezeu, şi a oferit-o oamenilor chiar de la începutul misiunii sale pe pământ: a revelat oamenilor că din acel moment ei pu­teau să-L numească pe Dumnezeu, Tată al lor, atunci când a spus: "Deci voi aşa vă rugaţi: "Tatăl nostru, care eşti în ceruri" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 6, 9). Şi de atunci până acum, milioane de copii şi adulţi de pe tot globul pământesc murmură zi de zi "Ta­tăl nostru".
Duhurile rele nu au dreptul de a-L numi pe Dumnezeu, tată al lor. Nici păcătoşii nepocăiţi nu au voie să pronunţe acest dulce cuvânt "Tată". Acest drept li se acordă doar celor drepţi şi celor plini de căinţă, astfel încât în rugăciunile lor ei să poată striga din toată inima şi din tot sufletul lui Dumnezeu "Tatăl nostru!". De ace­ea, acelora ce duc război împotriva lui Dumne­zeu şi a legii lui Dumnezeu fie prin gânduri, vorbe sau prin fapte nu le este nicidecum per­mis să se adreseze lui Dumnezeu cu acest nume reconfortant şi dulce: "Tată! ".
Cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea care au compus Crezul nostru, Simbolul Credinţei Ortodoxe, pentru noi, cei ce purtăm imaginea lui Dumnezeu în noi, care suntem aleşi, L-au numit mai întâi pe Dumnezeu "Tată", apoi "Atotputernic" şi "Făcător". Ei au făcut aceasta, fiind luminaţi de către Sfântul Duh al lui Dum­nezeu. Şi au făcut-o în primul rând deoarece Cel Preaînalt este Tatăl lui Hristos: Domnul dinain­tea timpului şi a creării lumii, în al doilea rând, deoarece Fiul întrupat al lui Dumnezeu a adus ca prim dar oamenilor, acelora care-L urmează, adopţia; adică dreptul de a-L numi pe Tatăl Său, Tată al lor. Tatăl nostru! Ce bucurie sub soare şi sub stele ar putea încălzi mai mult ini­mile noastre, ale aleşilor care purtăm icoana lui Dumnezeu în noi. Şi Domnul, Fiul lui Dum­nezeu, nu numai că ne-a permis să-L numim pe cel Preaînalt, Dumnezeul Cel Unul, Viu şi Ade­vărat, Tată al nostru, mai mult, El ne-a poruncit "şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 23, 9). O, ferici­re vouă, fericire inefabilă. Adevărata paternitate se află în ceruri, dincolo de soare şi de stele. Pater­nitatea de pe pământ e doar o umbră, un simbol.
Fericirea noastră constă şi în faptul că Tatăl nostru ceresc este şi Atotputernic şi Făcător. Sfinţii Părinţi de la Niceea, luminaţi de Sfântul Duh al lui Dumnezeu, au numit pe cel Preaînalt mai întâi Atotputernic şi apoi Făcător. Veţi spune: "Oare nu e normal ca mai întâi să creezi ceva şi mai apoi să-ţi foloseşti puterea pentru a conduce ceea ce ai creat ? Şi cel Preaînalt nu ar trebui să fie numit mai întâi Făcător şi apoi Atotputernic ?" Este aşa doar în aparenţă, dar atunci când vă aflaţi în faţa Celui Adevărat nu judecaţi după aparenţe. Ascultaţi! Dumnezeu într-adevăr este mai întâi Atotputernic, înainte de a crea cerul şi pământul, Atotputernicul Dumnezeu a purtat în Sine măreţul proiect al creaţiei, de la cele mai mari până la cele mai mici detalii, precum şi toate forţele, toate legile, toate sistemele de ordine. Fără această înţeleap­tă atotputernicie cum ar fi fost creaţia posibilă şi realizabilă ?
Astfel, după ce măreţul Creator a creat lumea văzută şi cea nevăzută, El a rămas în continuare Atotputernic şi prin puterea sa de netăgăduit a continuat să exercite control absolut asupra tu­turor forţelor, legilor şi sistemelor de ordine din ambele lumi. "Au nu se vând două vrăbii pe un ban ? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru" spune Fiul lui Dum­nezeu" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 10, 29). "Şi păr din capul vostru nu va pieri" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Luca - 21, 18), iarăşi fără voia Dum­nezeului Atotputernic. Cu tăria braţului Său, Dumnezeu supune chiar şi forţele adverse, cele care luptă împotriva legii Sale şi împotriva credincioşilor, şi armonizează totul cu planurile Sale. Nici o lacrimă a celui drept nu este uitată nici dacă aceasta cade în mare. Nici un cuvânt rostit pe pământ, bun sau rău, nu rămâne fără răspuns, fie el deschis sau ascuns din partea lui Dumnezeu.
Tatăl, Atotputernicul, Făcătorul. Acesta este Dumnezeul vostru - Cel Unul, Viu şi Adevărat. Ca Făcător, Dumnezeu a creat cerul şi pământul şi toate creaturile văzute şi nevăzute "...în cer si pe pământ toate câte a voit a făcut" (Psalmii - 113, 11). Prin cuvintele "în cer" sfinţii interpreţi au înţe­les întotdeauna împărăţia îngerilor şi a tuturor celorlalte puteri cereşti, văzute pentru Dum­nezeu, dar nevăzute pentru noi. Prin cuvintele "pe pământ" ei au înţeles toate lucrurile mate­riale şi toate creaturile de pe pământ, de sub pământ, de deasupra pământului, cât şi cele de­parte de pământ, dar accesibile percepţiei noas­tre senzoriale.
Tot ce a fost creat, văzut şi nevăzut, a fost creat de Dumnezeu. Nu există un alt Făcător în cer sau pe pământ în afară de Cel Preaînalt. Şi de la cele mai mari până la cele mai mici, nu există nimic creat care să fie creat de altcineva în afară de Cel Preaînalt. El este unicul Făcător în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului; Făcătorul este Cel ce a făcut atât materialul con­strucţiei, cât şi scheletul. Atât materia, cât şi for­ma materiei; şi El este Cel ce infiltrează în toate o putere mistică a creaţiei, a relaţiei reciproce, a atracţiei şi respingerii, a mişcării şi vieţii.
De aceea, când auziţi spunându-se "Creato­rul a creat tot ceea ce este creat", nu înţelegeţi că numai forma lucrurilor a fost creată de Creator dintr-o materie preexistentă, ci că însăşi materia a fost creată: Prin aceasta se manifestă deplină­tatea puterii creatoare a lui Dumnezeu, prin faptul că El a creat şi una, şi cealaltă.
Fie că materia constă din cele patru mari ele­mente - pământ, apă, foc şi aer - stabilite de gândirea antică, fie că acestea patru împreună cu toate celelalte constau dintr-o singură proto-materie de natură electrică, potrivit gândirii ştiinţifice moderne, nu merită să ne adâncim acum în acest subiect. Un lucru este sigur: atât urzeala cât şi bătătura fabricii universale repre­zintă invenţia şi creaţia lui Dumnezeu, marele Creator.
Poate oare gândirea omenească să pătrundă vreodată tot misterul şi toată măreţia acestei fabrici? Poate ochiul să o cuprindă ? Poa­te urechea să o audă ? Poate limba să o expri­me ? Figuri şi culori, numere şi propoziţii, muzi­că şi cântec, bucurie şi durere, vietăţi în apă, vietăţi în sol, vietăţi în aer, constelaţii străluci­toare - toate acestea oare nu vă conduc, o, aleşilor, mai mult spre o tăcere pioasă decât spre cuvântare ?
Să ştiţi totuşi că această splendoare miracu­loasă şi impunătoare a universului văzut nu e decât o strajă atrăgătoare în faţa intrării unui palat împărătesc, în faţa porţilor lumii nevă­zute, a împărăţiei spirituale îngereşti. Şi acolo, în spatele porţilor, se află adevăratul miracol, miracolul tuturor miracolelor, splendida măre­ţie a tuturor măreţiilor. Aici, unde Preaînaltul împărat al împăraţilor străluceşte în locul soare­lui: "Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor" (Apocalipsa scrisă de Sfântul Ioan Teologul - 22, 5). Aici nici gândul, nici urechea, nici ochiul, nici limba nu folosesc la nimic. Ma­rele Apostol a fost ridicat în duh "până la al trei­lea cer...", "a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le gră­iască" (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel - 12, 2-4). Astfel, în ceruri, în împărăţia spirituală a împăratului Creator totul de­păşeşte puterea noastră actuală de înţelegere şi expresie.
Şi lumea aceasta văzută, în comparaţie cu cea nevăzută, e ca o umbră comparată cu realitatea, ca un simbol comparat cu un spirit, ca tipăritu­ra comparată cu ideea, ca o amintire despre casă a celor exilaţi. Dar acelaşi Creator a creat ambele lumi, atât cea văzută, cât şi cea nevăzută. El, Unul, ţine în mâna sa neobosită si atotputernică ambele lumi - doar El, Creatorul. El, Unul, le conduce pe cărări misterioase, spre destinaţii misterioase pe care tot El le-a predestinat - El, blândul Tată al Domnului Hristos şi al tuturor aleşilor săi copii.
Aceasta este credinţa celor scăldaţi în lacrimi, a celor ce plâng pentru dreptate, adevăr şi viaţă. Nu este credinţa slugilor nedreptăţii, înşelăciu­nii şi morţii, a prietenilor râsului ce sfârşeşte prin disperare. Aceasta este credinţa celor scăl­daţi în lacrimi, care plâng din cauza neputinţei lor şi a neputinţei întregii omeniri. Ei caută Izvorul dreptăţii, al adevărului şi al vieţii. Şi acest Izvor le este dat. Astfel, lacrimile lor de durere sunt transformate în lacrimi de fericire, pentru că ei găsesc cea mai preţioasă comoară, adică pe Tatăl Atotputernicul, Făcătorul. Ce mai au ei de căutat când prin El li se dă totul ? Le rămân doar lacrimile de pocăinţă cu care ei spa­lă orice nedreptate şi înşelăciune şi se îndepăr­tează de moartea veşnică. Spălaţi cu lacrimile pocăinţei, ei devin blânzi şi îngăduitori faţă de fraţii lor ce se căiesc, faţă de tovarăşii lor de drum, pe cărarea ce duce la tărâmul etern şi îi ajută să descopere dreptatea lui Dumnezeu, Iz­vorul dreptăţii, adevărului şi vieţii.
Aceasta este credinţa voastră, purtători de Hristos, credinţa strămoşilor voştri, care nu au regretat niciodată calea anevoioasă şi lacrimile vărsate când au ajuns lângă Domnul şi au fost consolaţi. Aceasta să fie şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie până la sfâr­şitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă salvatoare ce nu a fost niciodată ruşinată. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului cu adevărat ales, a celor ce poartă icoana lui Dum­nezeu în sine. La Judecata lui Dumnezeu lor nu le va fi greu. Ei vor fi numiţi binecuvântaţi.

Nicolaie Velimirovici

Rezumat - Eresurile primelor veacuri creştine şi dăinuirea lor la începutul mileniului trei


Rezumat - Eresurile primelor veacuri creştine şi dăinuirea lor la începutul mileniului trei

Ereziile au fost tratate ca structuri teologice al gândirii antice arătându-se că au exista în timpurile trecute şi sunt prezente şi vremurile de astăzi. Timpurile s-au schimbat, iar mişcările, grupurile, şcolile şi comunităţile care susţineau ereziile antice au dispărut, însă ceea ce răzbate istoria creştină este conţinutul deformat a unora idei teologice antice care s-au conservat mai mult sau mai puţin în anumite grupuri rupte din trupul bisericii.

În prima parte a lucrării s-a expus raportul dintre teologie şi filosofie unde au fost puse în evidenţă disensiunile ce au apărut în interiorul primelor comunităţi creştine, despre care avem informaţii în scrierile evangheliştilor şi în epistolele pauline. Ceea ce a provocat şi provoacă dezbinările creştină este lupta dintre adevăr şi eroare. Ereziile vor lua proporţii îngrijorătoare mai ales după perioada apostolică, fiind fructul unei triple confruntări: cu iudaismul, cu păgânismul şi cu gnosticismul. Credinţa creştină a fost adesea înconjurată de varietăţi de idei, de puncte de vedere diferite, care exprimă mediul cultural în care s-au plămădit doctrinele. Baza apariţiei ereziilor au constituit-o religiile lumii păgâne, dar şi filosofiile antice. Despre erezii vorbesc Evangheliştii, Epistolele Apostolice, Sfinţii Părinţi, Scriitorii Bisericeşti şi Istoria Bisericească. Ele reapar în Evul Mediu şi sunt o realitate a zilelor noastre. Ereziile primelor veacuri au fost fermentul dezbinărilor, distorsionării adevărului regăsindu-se în grupuri de diferite nuanţe ce au sedus şi seduc pe mulţi creştini care nu au avut şi nu au o ancorare profundă în adevărurile revelate. Cultura antică prin Filosofie a contribuit în mod substanţial la răspândirea creştinismului, însă trebuie spus că acesta a creat şi probleme de netrecut pentru creştinism.
Diviziunile din sânul tinerilor comunităţi creştine au atras atenţia Sfinţilor Apostoli, care prin scrieri şi prin intervenţii personale au luat măsurile de rigoare pentru a aduce linişte şi pace Bisericii.

În capitolul despre gnosticismul antic problemele ridicate de eretici ca Simon Magul, Vasilide, Valentin, Marcion, Mani şi alţii au determinat Biserica la o aprofundare şi o consolidare mai rapidă a învăţăturii creştine. Ereziile gnostice, pe de o parte dădeau naştere unei înţelegeri total străine de adevărurile revelate ale Mântuitorului Hristos, pe de altă parte creau serioase conflict de autoritate bisericească. Numeroasele scrieri ale tradiţiei păgâne folosite de gnosticii ridicau problema autorităţii apostolice şi a credibilităţii scrierilor sfinte. Gnosticismul prin speculaţiile sale arbitrare despre învăţătura lui Hristos nu poate fi considerat, nici teologie creştină, nici filosofie, ci mai mult mitologie. Părinţii Bisericii şi Scriitorii Bisericeşti au numit gnosticismul „teologie mitică şi fabuloasă”, care plăsmuieşte dumnezei. Biserica confruntându-se cu probleme existenţiale de viaţă şi învăţătură, pentru a nu lăsa spaţiu confuziilor a trebuit să accelereze procesul de formare a canonului Sfintei Scripturi şi să definească în termeni clari succesiunea apostolică. Din punct de vedere doctrinar gnosticismul are numeroase caracteristici, de aceea este foarte greu de a se putea vorbi despre o unitate doctrinară şi de a putea fi surprinsă întreaga complexitate mitologică a gnozei. Dificultatea de a prezenta gnosticismul şi pe gnostici o vedem la ereziologii creştini, dar şi la specialiştii în domeniu, care interpretează originile şi evoluţia gnozei din perspectivele diferitelor religii. Gnosticismul nu se sprijină doar pe metoda compilaţiei, ci preia de la alţii dar în acelaşi timp modifică, schimbând conţinutul în funcţie de context, de aceea apologeţii creştini şi Părinţii Bisericii au văzut în gnosticism un mare pericol pentru viaţa Bisericii.
Gnosticii antici ridicând problema binelui şi a răului, dar dintr-o perspectivă dualistă, încercau să găsească răspunsuri existenţiale, care frământau umanitatea. Dualismul antic nu reuşea să depăşească opoziţia între spirit şi materie, între bine şi rău, lumină şi întuneric, imanent şi transcendent. Epoca de aur a gândirii patristice răsăritene va reuşi să depăşească opoziţia dualistă prin energiile necreate. Dualismul va pierde teren în Orient, în schimb va cunoaşte momente ascendente în Occident. Fabulaţiile gnosticilor despre Iisus Hristos nu se potrivesc cu realitatea Sa Divino-umană, întrucât afirmau despre Fiul lui Dumnezeu întrupat ca este o emanaţie, un Demiurg, unul dintre numeroşi eoni sau că naşterea, suferinţa pe cruce şi Înviere Sa nu au fost reale, ci doar aparente (dochetism).
Docheţii şi adopţioniştii de mai târziu negând realitatea întrupării, patimilor, morţii şi Învierii lui Iisus nu puteau înţelege realitatea prezenţei Sale în Sfintele Taine, de aceea nici o taină nu putea fi recunoscută. Caracteristica gnosticismului eretic este aceea de a-l desprinde pe Iisus de evenimentul biblic a-l Întrupării şi de a-l raporta la o istorie secretă.
Iehoviştii şi mormonii ca expresie a gnosticismului interpretează Sfânta Treime dintr-o latură gnostică, antitrinitară, antropomorfică sau din viziunea impersonalismului şi dualismului filosofic al lumii antice.

În capitolul al III-lea au fost prezentate ereziile antitrinitare din trecut şi astăzi, unde au fost explicate particularităţile teologice, dar şi consecinţele nefaste ale acestor erezii asupra învăţăturii creştine. Originea antitrinitarismului vine din panteismul şi dualismul filosofiei antice, ce a dat naştere la impersonalism divin, fiindcă se accentua fiinţa divină în detrimentul Persoanelor, ce ducea la izolarea Divinităţii în transcendent. Dumnezeu izolat în ceruri, deci rupt de lume nu mai poate coborî în creaţie şi nu mai poate rezolva problemele omului.
Subordinaţioniştii, Antitrinitarii, Monarhienii sau Modalişti, Arienii şi Pnevmatomahii şi Unitarienii antici sau cei moderni consideră că Dumnezeu este un prototip divin care rămâne izolat în singularitatea Sa, Hristos o creatură care apare în timp şi nu poate fi veşnic cu Tatăl, iar Duhul Sfânt este o forţă impersonală. Arianismul a fost considerată de unii o încercare de înţelegere raţională a persoanei lui Hristos, iar de alţii o tentativă de a reduce creştinismul la o schemă de inspiraţie filosofică, ce făcea imposibilă comuniunea omului cu Dumnezeu.
În perioada apariţiei lumii protestante nu existau grupări care să se prezinte specific ariană, sau antitrinitară, fiindcă teologia trinitară nu a constituit o parte esenţială a temelor doctrinare dezbătute. Protestantismul născut din Scolastică a ales ca ghid de cunoaştere, raţiunea în locul harului Duhului Sfânt, punând accent pe individualism şi liberul arbitru. Din Protestantism va apărea supermarchetul denominaţiunilor creştine, cu teorii diverse despre Sfânta Treime, unele dintre ele neavând nici o legătură cu adevărurile revelate.
Logica raţională protestantă a încercat să explice adevărurile revelate cu ajutorul minţii, uitând că raţiunea este incapabilă de a cuprinde ceea ce este inefabil. Dacă Dumnezeu este redus la nivelul minţii încetează să mai fie Dumnezeu. Problema subordinaţionistă a fost preluată de unii teologi din Olanda. Repercusiunile arianismului în ceea ce priveşte Întruparea şi Răscumpărarea erau destul de grave, deoarece dacă Logosul Întrupat la plinirea vremii nu mai este el însuşi Dumnezeu adevărat, răscumpărarea îşi modifică conţinutul, fiindcă în loc să fie teandrică, acţiunea mântuitoare a lui Hristos era numai de ordin morală. Ortodoxia a arătat că teologia nu trebuie să rămână tributară filosofiei, ci adevărurilor revelate care trebuiesc explicate în lumina harului Duhului Sfânt.

În capitolul al IV-lea s-au tratat ereziile care dau prioritate lumii naturale asupra celei spirituale s-a făcut o prezentare dogmatică şi istorică a disputelor privind cele două firi, dumnezeiască şi omenească în persoana lui Iisus, apoi s-a trecut la tratarea nestorianismului, monofizitismului, monotelismului ca erezii ale unirii ipostatice, a pelagianismului ca erezie antropologică apărută în Apus şi a iconoclasmului, considerat sumă a tuturor ereziilor şi a milenarismului ce nu poate depăşi planul imanent al istoriei. Erezia nestoriană referitoare la relaţia dintre cele două naturi ale persoanei lui Iisus Hristos a fost condamnată, însă au apărut în teologie două tendinţe hristologice. Prima tendinţă Hristologică aparţine Evului Mediu, care tinde să dea prioritate lui Dumnezeu în detrimentul omului, iar cea de a doua tendinţă hristologice este cea contemporană, în care omul este exaltat în detrimentul Divinităţii. Nestorianismul contemporan înseamnă dualitatea dintre Iisus al istoriei şi Hristos al slavei. Accentuarea transcendenţei, înseamnă uciderea lui Dumnezeu, de aceea teologia apuseană contemporană s-a orientat spre Iisus al istoriei.
Hristologia de Sus şi Hristologia de Jos au avut repercusiuni asupra ecleziologiei prin Deism, care-l izolează pe Dumnezeu în transcendent. Teologia Apuseană de astăzi rămâne la Iisus istoric, care se uneşte cu Dumnezeu numai în cer, pe când Teologia Răsăriteană îl prezintă pe Iisus ca Dumnezeu şi Om nedespărţit, atât pe pământ, cât şi în cer. Ortodoxia a afirmat unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească în Iisus, susţinând teandria Fiului lui Dumnezeu întrupat, nedespărţind cele două firi în persoana Sa. Nestorianismul contemporan prin cele două tendinţe hristologice, imanenteism şi deism, este tentat de a transforma Divinitatea într-o problemă de speculaţie filosofică. Există două pericole care marchează cele două hristologii despre care am vorbit. Primul pericol este limitarea lui Iisus doar în cadrele istoriei, ceea ce înseamnă că El trebuie aşezat în rândul marilor întemeietori de religii, dar nu poate fi Dumnezeu; iar cel de al doilea pericol este izolarea Sa în cer, ce face imposibilă sfinţirea lumii create şi a omului.
Pelagianismul reprezintă cea mai gravă erezie antropologică a secolului al V-lea din Biserica Apuseană fiind legat de numele lui Pelagius, însă nu trebuie omis faptul că filosofia stoică şi-a spus cuvântul în croirea anumitor trăsături specifice acesteia. Pelagianismul comportă următoarele elemente doctrinare: lipsa păcatului strămoşesc şi ineficacitatea botezului, relativizarea raportului dintre natură şi har, negarea învierii, autosuficienţa naturii umane în săvârşirea binelui, autonomia omului faţă de har şi toate consecinţele ce decurg din aceste erori. La vremea respectivă criza a fost rezolvată în mod admirabil de Fericitul Augustin, dar care va cădea în predestinaţie. Din pelagianism va apărea Semipelagianismul, ce a fost soluţionat de Sfântul Ioan Casian prin învăţătura despre sinergie. S-a încercat să se stabilească unele legături ce există între ideile pelagiene şi ideile lumii de astăzi, arătându-se că prin autonomie şi individualism, atât omul antic, cât şi cel modern se separă şi nu poate accepta un Dumnezeu personal şi absolut, pentru că acest Dumnezeu nu este dispus la compromisuri şi nu poate face concesii la moralitate. O astfel de poziţie îl determină pe omul modern să-şi creeze „noi dumnezei”, adaptaţi şi modelaţi după viaţa şi gândirea sa.
Individualismul şi autonomia omului faţă de Dumnezeu pot fi socotite consecinţe ale prăbuşirii lăuntrice a omului, care a pierdut nu numai transcendenţa, ci şi judecata despre sine, despre viaţa cea veşnică şi despre îndumnezeire.
Iconoclasmul a fost prezentat ca sumă a tuturor ereziilor arătându-se care au fost factorii ce au stat la naşterea ereziei iconoclaste, apoi s-au prezentat hotărârile dogmatice de la Sinodul VII Ecumenic, ruperea icoanei de teologie în Biserica Apuseană şi factorii care au stat la desacralizarea lumii Occidentale.
Iconoclasmul a însemnat lovituri dure venite din partea celor ce se aflau în afara Bisericii, dar a însemnat şi renaşterea în Biserica Creştină a artei profane a antichităţii.
Sinodul VII Ecumenic nu a adus inovaţii, ci a dat valoare imaginii creştine aşa cum era ea stabilită dintru început.
Temeiul biblic al icoanei este întruparea Mântuitorului, „Dumnezeu s-a arătat în trup” (I Timotei III, 16), iar pe baza textelor biblice Biserica a îngăduit reprezentarea prin Sfintele icoane a modului în care S-a făcut accesibil Dumnezeu oamenilor. Icoanele pe care sunt zugrăvite chipul lui Hristos, a unui sfânt sau a mai multor sfinţi reprezintă o imagine mântuitoare, pe când lumea în care trăim încearcă să introducă în Biserică propria sa imagine, imaginea lumii căzute, a păcatului şi a descompunerii.
Răspunsul Ortodoxiei în faţa acestor erori este următorul: când îl înfăţişam pe Iisus, nu se reprezintă, nici umanitatea, nici divinitatea, ci Persoana care uneşte aşa cum mărturiseşte Calcedonul, cele două naturi în mod „neamestecat” şi „nedespărţit”. Icoana nu atribuie naturii ceea ce este specific persoanei, nu este o imagine a naturii divine, ci este imaginea Persoanei divine, care prin Întrupare, poate fi reprezentat cu mijloace omeneşti.
Docheţilor, nestorienilor, monofiziţilor şi tuturor ereticilor din vechime şi de astăzi li se poate răspunde că icoana în care este înfăţişat Mântuitorul stă la baza tuturor icoanelor, ea fiind fereastră către Absolut. Icoana zilelor de astăzi se află într-o situaţie paradoxală. Pe de o parte este supusă distrugerii, de către unii din cei ce o neagă (protestanţi, neoprotestanţi sau atei), iar pe de altă parte începe să depăşească graniţele lumii ortodoxe fiind redescoperită de aceeaşi lume eterodoxă, care până mai ieri o nega. Prototipul şi icoana îşi au existenţa legată unul de alta, iar prin suprimarea unuia (Prototipului) este suprimat împreună şi celălalt (chipul), deci se sparge şi dispare întregul.
În sub capitolul despre milenarism s-a prezentat Milenarismul în trecut şi astăzi, Montanismul istoric, Milenarismul Biblic, Milenarismul ca finalitate a istoriei, Vechile mituri ale eternei reveniri şi aspecte ale eshatologiei creştine. S-a văzut că a aproba milenarismului, fie că este vorba de cel antic sau de cel contemporan, prin calculele ridicole pur omeneşti privind cea de a doua venire, înseamnă reducerea Împărăţiei lui Dumnezeu, a veşniciei, la stadiul imanent al istoriei, însemnă limitarea Împărăţiei la nivelul fiecărui individ. Sfârşitul lumii poate fi înţeles ca sfârşitul fiecare persoană, înseamnă sfârşitul vieţii pământeşti, sfârşitul relaţiilor cu aproapele şi cu lumea, începutul altei vieţi. Pentru a se diminua frica de sfârşitul lumii şi de judecata particulară sau universală s-a inventat utopia milenaristă, adică împărăţia de o mie de ani, ce va fi instaurată de Hristos la a doua Sa venire.
Milenarismul reprezintă nostalgia teocraţiei, fiind rezultatul unei concepţii „autonome”, care separă lumea de Dumnezeu şi o închide în ea însăşi fără să ţină cont de îndumnezeirea omului şi a cosmosului prin harul necreat. Sfârşitul lumii poate fi înţeles ca sfârşitul fiecărei persoane, înseamnă sfârşitul vieţii pământeşti, sfârşitul relaţiilor cu aproapele şi cu lumea şi începutul unei altei vieţi.
La baza tuturor dilemelor teologice în plan trinitar, ecleziologic, soteriologic, cosmologic sau eshatologic, se află dilema fundamentală hristologică dintre Divinitatea şi omenitatea Mântuitorului dintre Iisus al Istoriei şi Hristos al Slavei sau dintre persoana şi opera Sa de răscumpărare. Creştinismul Răsăritean a evitat tendinţele periculoase, ale individualismului şi autonomiei, definind persoana umană în comuniunea cu Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt în Biserică.

Ultimul capitolul numit „teorii panteiste care tind să confunde Divinitatea cu lumea” sau Neognosticismul timpurilor moderne este legat de cel de al doilea capitol şi a putut fi observată reînvierea gnosticismului, din perspective culturale şi experienţe religioase diverse.
Tentative de reînviere a gnosticismului, din perspective panteist-ezoterice într-o lume în curs de desacralizarea, au venit din partea unor gnosticii moderni precum Jung, Carl Gustav prin teoria Arhetipuri şi dogma, sa resimţit în Sofianismul lui Bulgakov, s-a profilat în Spiritism, Teosofie, Societatea Antroposofică, Tradiţionalismul lui Rene Guenon, la Rosicrucieni şi la reprezentanţii de astăzi ai Nihilismului modern. Deosebit de gnosticismul antic ce are caracter dualist cel antic, gnosticismul modern abordează evenimentele biblice din perspective panteiste. Noile mişcări gnostice vor o reinterpretare a evenimentelor biblice, ca şi când istoria doctrinei creştine ar trebui rescrisă.
Reînvierea gnosticismului se va profila şi în cadrul mişcării feministe prin exacerba femininului în defavoarea masculinului, prin încercarea de a crea un nou pol în teologia actuală, prin naşterea unui nou model de antropologie cu o viziune dualistă despre lume, femininul şi masculinul. S-a specificat că hirotonia femeilor în comunităţile ecleziale contemporane este strâns legată de mişcarea feministă care se revoltă împotriva dominaţiei masculine. Hirotonia femeilor îşi are rădăcinile în păgânismul şi gnosticismul eretic, însă va lua amploare odată cu mutilarea hristologiei şi pnevmatologiei de către Reforma Protestantă. Hirotonia femeilor a fost considerată o tentativă de a reînvia păgânismul în cadrul religiei creştine. Reîncarnarea a fost privită din unghiul gnosticismului şi nu a fost tratată în întreaga sa complexitate. Ea face abstracţie de întruparea lui Dumnezeu şi transformă învierea într-un act fără nici o semnificaţie. Ca şi dochetismul gnostic acest mit face abstracţie de persoana lui Hristos reducând învierea la un şir neîntrerupt al reîncarnărilor. Doctrina creştină vorbeşte de unicitatea persoanei, de judecata pentru faptele săvârşite şi de Învierea lui Hristos şi de învierea morţilor. Reîncarnarea înseamnă lipsa judecăţii universale şi negarea mântuirii.

În concluziile generale s-a arătat că răspunsul pe care l-au găsit Sfinţii Părinţi tuturor ereziilor precum sunt: ereziile gnostice, dochete, ereziile trinitare, hristologice, pnevmatologice, milenariste, toate dominate de dualismul de neconciliat a filosofiei antice este afirmaţia Sfântului Irineu: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu”. Insistenţa cu care Părinţii Bisericii vor relua această frază lapidară „Dumnezeu s-a făcut Om, pentru ca omul să se îndumnezeiască”, reprezintă cheia însăşi a creştinismului şi soluţia numeroaselor conflicte doctrinare din trecut şi de astăzi. Cuvintele respective oferă răspunsul problemei dochetismului, reîncarnării, dualismului nestorian sau monofizismului, arătând că prin întruparea Logosului veşnic, prin coborârea (kenoza) lui Hristos până la limitele decăderii noastre omeneşti, prin patimile, moarte şi Învierea Sa, Dumnezeu deschide oamenilor calea spre înălţare, adică a unirii omului cu Dumnezeu. Coborârea persoanei divine a lui Hristos în lume oferă persoanelor umane căzute în păcat calea urcătoare în Duhul Sfânt, adică îndumnezeirea (theosis) omului creat, recapitularea naturii noastre de către Hristos şi prin Hristos, prin harul necreat în Biserică.
Teologia răsăriteană a reuşit şi reuşeşte să depăşească dilema dualismului dintre lumea naturală şi cea supranaturală, dar şi ereziile din perioada antică şi cea modernă, fiindcă pune în centru persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, însă nu despărţit de Tatăl şi de Duhul Sfânt.
Teologia răsăriteană are în centrul ei Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos Pantocratorul care depăşeşte dualismul dintre lumea naturală şi cea supranaturală şi pune în lumină unitatea întregii creaţii în El însuşi, prin energiile necreate.
Energiile necreate constituie puntea de legătură prin care Dumnezeu se coboară la om, pentru ca omul să se înalţe către Dumnezeu.

RUGĂCIUNEA la Sfîntul Grigorie Palama



RUGĂCIUNEA
la Sfântul Grigorie Palama

"Pentru cel ce se roagă neîncetat, lumea întreagă devine biserică."
Ava Siluan

"Fost-a om trimis de la Dumnezeu", putem zice, reluând cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul; numele lui era Grigorie Palama. Om trimis de Dumnezeu, căci prin el s-a fundamentat teologic întreaga experienţă duhovnicească a creştinului ortodox: unirea deplină cu Dumnezeu în iubire şi rugăciune; dimensiunea principală a ortodoxiei, rugăciunea, cu roadele ei, a fost aşadar, este şi va fi viaţa Bisericii, viaţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică în toate timpurile.
Tradiţia rugăciunii neîncetate are rădăcini apostolice (I. Tesaloniceni 5.17), şi o regăsim în scrierile Părinţilor pustiei, căpătând în cursul vremii specificul vieţii monahale isihaste (hsucia = linişte, tăcere). Muntele Athos a devenit în secolele XIII-XIV centrul mişcării de înnoire a vieţii călugăreşti, prin sporirea rugăciunii, mişcare cunoscută sub numele de isihasm. Exponentul ei a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) care a formulat teologic, întâia oară, doctrina şi practica isihastă bazată pe întâlnirea înţelegătoare cu Hristos, în lumină, prin rugăciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!" rostită neîncetat.
1. Viaţa Sfântului Grigorie Palama
Născut în 1296, tânărul Grigorie a fost de mic în cercul familiei imperiale dat fiind că tatăl său, Constantin, era consilier intim al lui Andronic II (1282-1328) şi pedagog al nepotului acestuia, Andronic III. Când avea 7 ani, tatăl său muri, iar el fu educat şi instruit în ştiinţele vremii de celebrul învăţat Teodor Metochites, agonisindu-şi o solidă bază culturală. Contactul strâns cu monahi de la Athos l-au făcut pe Grigorie să ţină încă din adolescenţă un regim de asceză aspră, cu post şi veghere multă, hrănindu-se numai cu pâine şi apă. Primul învăţător în viaţa sa de rugăciune i-a fost Teolept, care mai târziu ajunge mitropolit al Filadelfiei, care l-a călăuzit la deprinderea trezviei şi a rugăciunii minţii încă de când era în lume.
Lepădând atracţiile lumii, în toamna anului 1317, cu cei doi fraţi ai săi, plecă spre Muntele Athos. Lângă mănăstirea Vatopedu, sub conducerea bătrânului Nicodim, duse o viaţă de post, de veghe şi rugăciune neîntreruptă, ziua şi noaptea. După trei ani, în 1321, monahul Grigorie s-a nevoit în Marea Lavră a Sfântului Atanasie, unde, alţi trei ani, s-a distins prin practica virtuţilor, înţelepciune şi cuvânt, înfrânându-şi chiar şi trebuinţele cele mai naturale, "luptând parcă cu trupul ca să ajungă fără de trup". În decurs de trei luni nu dormea nici o noapte, ci numai puţin după prânz. Apoi se retrage doi ani la Glosia, şi în 1326, după ce e hirotonit preot la Tesalonic, urcă pe muntele de lângă oraşul Bereea (Veria) din Macedonia greacă. Aici trăieşte o viaţă duhovnicească intensă. Cinci zile pe săptămână sta izolat de toţi şi nu vorbea cu nimeni, iar sâmbăta şi duminica se aduna cu ceilalţi monahi la Sfânta Liturghie şi la convorbiri. Era în al treizecilea an al vieţii, sănătos la trup, neatins încă de nici o boală. Intensifică postul şi vegherea, iar prin lacrimi multe îşi curăţă ochiul sufletului. Rugăciunea neîntreruptă din mintea sa îl învrednicea de unirea nemijlocită cu Dumnezeu. Uneori, în timpul Sfintei Liturghii, faţa îi strălucea mai presus de fire, transfigurată de focul Duhului Sfânt. Începe să predice, apoi să scrie despre viaţa Maicii Domnului şi a unor cuvioşi părinţi atoniţi.
Când Varlaam de Calabria, din 1334 încă, dar mai ales după 1337, începe să defaime practica şi învăţătura isihastă, atunci ieromonahul Grigorie devine purtătorul de cuvânt al monahismului atonit şi al întregii Biserici Ortodoxe. El precizează în două triade (1338, 1339) doctrina isihastă, redactând-o şi pe a treia (în 1341), când Varlaam, în 1340, atacă mai înverşunat mistica răsăriteană şi Ortodoxia însăşi.
Crescând polemica, s-a întrunit un sinod la 11 iunie 1341 care a dat dreptate isihaştilor, condamnându-l pe Varlaam; acesta fuge definitiv în occident, fiind nu doar bineprimit în Biserica Catolică, ci şi promovat episcop în Gerace (sudul Italiei). La scurtă vreme, în 1343, bănuit de complot de Ioan Cantacuzino, Palama e aruncat în închisoare, până-n 1347. Patriarhul Ioan Colescas convoacă în 1345 un sinod care-l anatemizează pe Palama, susţinând pe Achindin, care preia rolul de batjocoritor al isihasmului. Împărăteasa Ana de Savoia, la 2 februarie 1347, adună episcopii care-l repun în cinste pe Palama. Grigorie Achindin fuge, dar în locul lui vine Nichifor Gregoras. Contra lui Achindin, Grigorie Palama scrie Antireticele I-VII şi câteva epistole către alţi monahi isihaşti (până-n 1345). Urcat în 1347 pe tron, Ioan Cantacuzino convocă în 27 mai 1351 un sinod care decretă isihasmul ca doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, condamnând ca eretice învăţăturile lui Varlaam şi Achindin. Gregoras fu închis în mănăstirea Hora. Deşi ales din 1347 arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama ajunse acolo abia în 1352. În 1354, vrând să vină în Constantinopol, este luat prizonier de turci, un an de zile. Între 1358-1359 Palama a mai scris patru tratate despre isihasm, contra lui Gregoras. Anunţându-şi ziua morţii înainte, Sfântul Grigorie Palama trecu la Domnul la 13 noiembrie 1359. Gregoras reveni şi el la ortodoxie, murind în anul următor. Ucenicul Sfântului, patriarhul Filotei Kokinos, în 1368, convocă un sinod care-l declară, pe baza mărturiilor multor monahi şi episcopi şi a minunilor din biserica lui, Sfânt pe Grigorie Palama, hotărând ca zile de prăznuire a lui, ziua de 14 noiembrie şi a doua duminică din Postul Mare.
2. Opera şi doctrina Sfântului Grigorie Palama
Întreaga operă a Sfântului Grigorie Palama e centrată pe rugăciunea neîncetată a minţii în inimă; viaţa însăşi a lui a fost o rugăciune neîncetată. Sfântul Grigorie Palama a experiat pe viu isihia şi cunoaşterea lui Dumnezeu ce vin prin rugăciunea lui Iisus, şi de aceea triadele I şi II poartă un titlu comun, ele fiind adresate celor "ce se dedică cu evlavia isihiei" (îl omitem în expunerea de mai jos a operei), a treia triadă conţinând lucrările în care sunt "respinse" (tratatul I) şi enumerate "absurdităţile ce provin din premisele (tratatul II) şi concluziile (tratatul III) filosofului Varlaam".
Problema rugăciunii neîncetate este abordată în toate scrierile palamite, căci rugăciunea e izvorul vieţii veşnice, al cunoaşterii lui Dumnezeu, care sporeşte în om odată cu eliberarea lui de patimi prin lucrarea Duhului Sfânt.
Iată mai jos, o parte din lucrările Sfântului Grigorie Palama, consultate în redactarea acestei mici expuneri a noastră:
Triada I (1338)
1. Spre ce şi până la ce grad e folositoare îndeletnicirea cu ştiinţele
2. Pentru cei ce voiesc să se concentreze asupra lor în isihie, nu e fără folos să încerce a-şi ţine mintea înăuntru trupului.
3. Despre lumina şi luminarea dumnezeiască, despre fericirea sfântă şi despre desăvârşirea cea întru Hristos.
Triada II (1339)
1. Care este cunoştinţa cu adevărat mântuitoare şi căutată cu mult interes de monahii adevăraţi; sau împotriva celor ce zic că cunoştinţa ce provine din ştiinţele din afară e cea cu adevărat mântuitoare.
2. Despre rugăciune
3. Despre lumina sfântă
Triada III (1341)
1. Despre îndumnezeire
Tomul aghioritic (1341)
Antireticele I-VII contra lui Achindin (1342-1344)

Doctrina palamită susţine cunoaşterea lui Dumnezeu, experierea vieţii veşnice prin comuniunea directă cu El în Biserică. Ea este o trăire dată potenţial tuturor creştinilor prin Taina Botezului şi prin participarea la viaţa lui Hristos prin împărtăşirea Lui la Sfânta Liturghie. Dar actul împărtăşirii euharistice cu Hristos trebuie prelungit şi actualizat în om prin rugăciune neîncetată; astfel dialogul omului cu Hristos este continuu şi într-o sporire neîntreruptă, omul ajungând "părtaş dumnezeieştii firi" prin umplerea lui de harul îndumnezeitor al Duhului Sfânt.
1. Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu e absolut necesară ştiinţa profană, ci păzirea poruncilor Lui. Înţelepciunea dată prin Duhul Sfânt profeţilor, apostolilor şi tuturor creştinilor lucrători, îndeamnă pe tot omul să cunoască şi să împlinească voia lui Dumnezeu, luminându-l şi în înţelegerea raţiunilor cauzale ale lucrurilor; ea este un dar duhovnicesc care-l purifică pe om de patimi. Iar apropierea de Dumnezeu vine prin neîncetata rugăciune care încălzeşte inima omului cu focul iubirii lui Dumnezeu şi a semenilor.
2. Rugăciunea săvârşită de minte în inimă întăreşte gândul omului permanent la Iisus Hristos, mărind comuniunea cu El, şi sfinţind întreaga fiinţă a omului, întărind cugetele şi simţurile în frica de Dumnezeu. Însă rugăciunea trebuie ajutată şi prin asceză şi prin ascultare de duhovnic. Palama arată că, prin rugăciune neîncetată, mintea devine receptivă harului Duhului Sfânt unindu-se cu inima, revărsând bucuria sfântă a contemplaţiei duhovniceşti şi peste trup, nu omorând partea pasională (cum zicea Varlaam), ci purificând-o prin străpungerea şi plânsul mântuitor de urmele păcatelor. Rugăciunea şi asceza nu înăbuşă puterile firii umane ci le ridică peste fire, pe măsura unirii cu Hristos. Îndumnezeirea prin har a omului înseamnă sublimaţia continuă a lui în Hristos.
3. Mintea curăţită de patimi şi luminată de harul dumnezeiesc se depăşeşte pe sine şi devine capabilă de vederea lui Dumnezeu în Duh; isihaştii sporiţi în virtute văd slava lui Dumnezeu, slavă luminoasă pe care au văzut-o şi Sfinţii Apostoli pe muntele Tabor când Mântuitorul S-a schimbat la faţă. Această lumină taborică nu este fiinţa (ousia) lui Dumnezeu ci slava naturii dumnezeieşti, a întregii Sfintei Treimi, şi nu se poate vedea nici prin putere omenească oricât de mare, nici prin ajutor îngeresc, ci numai prin putere dumnezeiască. Şi Sfântul Ştefan a văzut-o "fiind plin de Duhul Sfânt" . Deci numai unindu-se cu Dumnezeu prin har, omul poate vedea acea lumină care este frumuseţea şi substanţa veacului ce va să fie. Este singura lumină adevărată, eternă şi necreată, prin care şi noi devenim lumină ca nişte fii ai luminii. Vederea lui Dumnezeu în lumină e mai presus de cugetare, ea e nelimitată de conceptele raţionale, ea e percepută prin credinţă. Credinţa face nebună toată ştiinţa lumii, căci nu cel ce are ştiinţă ci cel ce are în inimă credinţa lucrătoare prin iubire are în el pe Iisus Hristos. Aceasta este cunoştinţa adevărată de Dumnezeu, mai presus de minte şi de simţuri, când se face unirea cu Dumnezeu în lumină prin harul Duhului Sfânt.
4. Cei ce se împărtăşesc de el trăiesc într-un mod dumnezeiesc, primind viaţă dumnezeiască şi cerească, şi astfel ei devin "părtaşi dumnezeieştii firi" . Harul Sfântului Duh este numit şi "îndumnezeire" (JewsiV) sau "principiul îndumnezeirii" (Jearcia), este lucrarea (energeia) lui Dumnezeu care se revarsă oamenilor împărtăşindu-le viaţa şi cunoştinţa dumnezeiască printr-o iluminare negrăită. Lumina de pe Tabor a fost însăşi dumnezeirea, însă nu în fiinţă ci în lucrare. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă omului şi îngerilor, dar ea este nedespărţită de lucrările sau energiile ei, comune Sfintei Treimi, prin care Dumnezeu ţine lumea şi o îndumnezeieşte. Fiinţa (natura) dumnezeiască nu are nume care să o exprime.
Toate numirile sunt ale lucrărilor, prin ele cunoaştem pe Dumnezeu şi ne unim cu El, direct, pe măsura receptivităţii firii noastre la ele.
Învăţătura palamită nu este ceva nou în teologia răsăriteană, ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi e prezentă în toată patristica ortodoxă. Sistematizarea ei aparţine Sfântului Grigorie Palama, care a adâncit şi dezvoltat teologia izvorâtă din rugăciunea şi euharistia continuă cu Iisus Hristos.

3. Rugăciunea la Sfântul Grigorie Palama
Întreaga doctrină isihastă e centrată pe rugăciunea minţii, sau a inimii, sau a minţii coborâte în inimă; ea este rostită neîncetat şi adunând mintea de sub presiunea simţurilor o înalţă către Dumnezeu în cuvintele: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!". Rugăciunea neîncetată face (ca) pe cei ce se gândesc tot timpul la Dumnezeu să fie pătrunşi tot mai mult de prezenţa Lui, de lucrarea Lui; ei Îl înscriu tot mai adânc pe Dumnezeu în conştiinţa lor, înscriindu-se şi ei tot mai mult în conştiinţa (cartea) lui Dumnezeu.
Sfântul Grigorie alama abordează cu toată atenţia problema rugăciunii personale, intime; puţine referiri face la rugăciunea comunitară, liturgică. Pentru el e mai importantă actualizarea harului dumnezeiesc, primit în Sfintele Taine (Botez, Mirungere şi Euharistia în special) ale rugăciunii comunitare a Bisericii, prin rugăciune personală neîncetată, decât îndesirea participărilor la slujbele liturgice în detrimentul scăderii dialogului intim, personal cu Dumnezeu.
Tratatele al doilea din primele două triade contra lui Varlaam cuprind cele mai bogate învăţături despre rugăciunea minţii, atât practice cât şi teoretice.
Astfel, ca toţi Părinţii Bisericii, Sfântul Grigorie Palama susţine că rugăciunea trebuie ajutată cu asceza trupului, cu mortificarea senzaţiilor de plăcere care ispitesc sufletul să încline spre cele ale lumii şi ale trupului, îndepărtându-l de rugăciune. Eroismul acceptării durerii e un efort al voinţei care, prin osteneală, ne descoperă marginile puterilor şi ale vieţii noastre aflate sub păcat şi ne fac să strigăm pe Dumnezeu în ajutor. Împreună lucrarea sufletului şi a trupului este esenţială în progresul duhovnicesc, căci durerea ostenelii aduce înmuierea sufletului iar aceasta naşte rugăciunea, uneori rugăciunea cu lacrimi.
"Până ce ne stăpâneşte împătimirea (de plăcere) nu putem gusta rugăciunea minţii nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor, şi avem nevoie să simţim prin simţul pipăitului numaidecât durerea postului, a privegherii şi a altora ca acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a trupului şi gândurile care mişcă patimile animalice se fac mai cumpătate şi mai slabe. Ba nu numai atâta, ci aceasta aduce şi începutul sfinţitei străpungeri a inimii, prin care se şterg şi întinăciunile necurate de mai înainte şi care face pe Dumnezeu mai presus de toate milostiv şi înduplecat de rugăciune."
Pentru Palama, "lipsa durerii, pe care părinţii o numesc şi împietrire, e deci cea care opreşte rugăciunea", căci durerea trăită cu trupul nu numai că nu se face o piedică rugăciunii, ci conlucrează cu ea întărind-o. "Rugăciunea e maica şi totodată fiica lacrimilor", căci din lacrimi de durere pentru păcate iese rugăciunea, iar rugăciunea, ca expresie a simţirii puternice a micimii şi a păcătoşeniei faţă de Dumnezeu, naşte lacrimile. Acestea merg împreună şi numai însoţirea lor măreşte calitatea rugăciunii şi calitatea fiinţei fiecăruia, scoţând sufletul din împietrire. Lacrimile sunt semn că Dumnezeu s-a atins de inima celui ce se roagă, înmuind-o, căci atingerea ei de Dumnezeu e plină de milă şi iubire. Iar aceasta îl face pe om să înţeleagă că pentru unirea în iubire cu Dumnezeu trebuie întreţinută starea de disponibilitate interioară pentru El, de smerenie receptivă la harul Lui. Rugăciunea minţii are nevoie de urcuşul plin de osteneală al faptelor virtuţii, de asceză şi ascultare faţă de duhovnic, cerând şi trupului să-şi depăşească hotarele limitate prin patimi şi transfigurându-l odată cu sufletul. Faptele bune, virtuţile, făcute prin trup sunt expresia clară a dorinţei de îndreptare, sunt "roadele vrednice de pocăinţă" a minţii; ele arată efectul adânc al rugăciunii, al îndreptării cugetului spre Dumnezeu. Adică asceza este nedezlipită de rugăciune, ba ea arată tensiunea rugăciunii către Dumnezeu, făcând şi trupul sensibil la lucrarea Duhului Sfânt şi transparent ei, prin despătimire.

"Căci sfinţii spun că este o lucrare comună a sufletului şi a trupului, dar cu adevărat şi dumnezeiască, care pricinuieşte sufletului iluminarea dumnezeiască, izbăvindu-le pe amândouă de patimile rele şi aducându-le în schimb tot corul sfânt al virtuţilor."
Ortodoxia susţine mântuirea şi desăvârşirea integrală a omului, şi cu sufletul şi cu trupul, căci trupul e destinat să devină "templu al Duhului Sfânt" . De aceea trupul, prin virtuţi, trebuie să devină străveziu pentru Duhul Sfânt, şi opac faţă de pornirile inferioare ale patimilor. Palama dă mare importanţă demersului ascetic de sfinţire a trupului, faţă de Varlaam care, cu toată teologia apuseană, vede pe Dumnezeu ca o ghicitoare, ca o impersonalitate filosofică abstractă accesibilă doar intelectualilor. Dumnezeu, ca Persoana deplină, este mereu disponibilă dialogului şi relaţiei de iubire cu omul, ridicându-l şi pe acesta, prin harul Lui, la o asemănare tot mai mare cu El printr-o unire tot mai mare cu El.
"Dar noi nu am învăţat o filosofie (Varlaam), că nepătimirea e omorârea laturii pătimitoare (pasionale), ci mutarea ei de la cele mai rele la cele mai bune şi lucrarea ei îndreptată, prin deprindere, spre cele dumnezeieşti după ce s-a întors cu totul de la cele rele şi s-a îndreptat spre cele bune. Şi pentru noi nepătimaş este cel ce a pierdut deprinderile rele şi s-a îmbogăţit în cele bune, <>2, cel ce şi-a supus iuţimea şi pofta - care alcătuiesc împreună latura pătimitoare a sufletului - puterii cunoscătoare, judecătoare şi raţionale a sufletului, aşa cum cei împătimiţi şi-au supus puterea raţională laturii pasionale. Căci reaua întrebuinţare a puterilor sufletului e cea care dă naştere patimilor vrednice de dezaprobare, aşa după cum reaua întrebuinţare a cunoaşterii lucrurilor dă naştere înţelepciunii celei nebune."
Prin întrebuinţarea cea bună a poftei se dobândeşte iubirea de Dumnezeu, iar prin buna întrebuinţare a iuţimii se dobândeşte răbdarea. Iar ele sunt bine întrebuinţate când se supun minţii. Mintea pomenind neîncetat pe Dumnezeu, iar pofta însoţind mintea în această lucrare, ajung împreună la deprinderea iubirii de Dumnezeu. Iar împlinind poruncile Lui cu răbdare, se ajunge la iubirea aproapelui, care implică şi o mare trăire spirituală. Aceasta nu există însă fără nepătimire, adică fără renunţarea la iubirea egoistă de sine şi de plăcerile inferioare ale sale. Iubirea care implică nepătimirea e insuflată de un elan al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, de iubirea a tot ce e bun, de un elan opus oricărui egoism.
"Această cale spre desăvârşita iubire prin nepătimire se deschide liber şi urcă spre cele de sus şi se potriveşte cu deosebire celor ce s-au retras din lume. Căci odată ce s-au dedicat lui Dumnezeu şi stăruiesc cu minte netulburată în convorbirea cu El, prin această împreună petrecere, leapădă uşor povara patimilor rele şi-şi adună comoara iubirii. [...] Această forţare (la fapte bune, după poruncile lui Dumnezeu), prelungindu-se prin obişnuinţă, produce o dulce afecţiune faţă de poruncile dumnezeieşti şi preface în deprindere dispoziţia plăcută faţă de ele. Aceasta, la rândul ei, pricinuieşte o ură statornică faţă de deprinderile şi afecţiunile rele. Iar această ură contra deprinderilor rele rodeşte nepătimirea din care se naşte iubirea faţă de Cel-singur-bun."
Deci, faptele bune înfăţişează (lui Dumnezeu) latura pătimitoare a sufletului ca "jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu", când ochii noştri văd lucruri netede, când limba, mâinile şi picioarele slujesc voii dumnezeieşti.
"Oare lucrarea aceasta nu e comună trupului şi laturii pătimitoare a sufletului? De fapt ea este semnul sigur că cineva iubeşte pe aproapele ca pe sine însuşi. "
Faptele bune sunt expresia iubirii celuilalt, ele actualizează şi sporesc potenţele rugăciunii, transformând "fericita durere din osteneala trupului în odihna (bucuria) nepătimaşă a comuniunii cu aproapele şi, prin el, cu Dumnezeu. Fapta şi rugăciunea făcută pentru altul, unite la Sfântul Apostol Pavel şi cu întristarea (durerea compătimitoare) pentru el , arată că latura pătimitoare mijloceşte între minte şi trup. Trupul e condus spre sfinţire de către minte prin latura pătimitoare, dar şi mintea îşi actualizează puterile ei de spiritualizare a trupului prin latura pătimitoare.
"Căci trupul e unit prin mijlocirea acesteia cu mintea."
De aceea Sfântul Grigorie Palama afirmă că nepătimitor nu înseamnă amorţit şi nepăsător, ci nepăsător spre cele rele; căci nu lucrările Duhului săvârşite prin trup, nici pătimirile (afectele) dumnezeieşti şi fericite, nici puterile sufletului create în vederea acestora trebuie mortificate, ci faptele pătimaşe, rele. Iubirea de Dumnezeu şi ura faţă de cele rele sunt lucrări ale laturii pătimitoare, iar isihastul, "care se ocupă cu contemplaţiile dumnezeieşti şi înalţă Lui cântare şi mulţumită şi se lipeşte de El printr-o pomenire neîncetată [...] îşi mută toată aplecarea spre cele rele a puterii acesteia spre dragostea de Dumnezeu, potrivit celei dintâi şi mai mari porunci <>, adică din toată puterea ta. [...] Primind ea (latura pătimitoare - care e puterea iubitoare a sufletului) această aplecare, procură rugăciunii sinceritatea", desfăcând şi celelalte puteri ale sufletului de la cele pământeşti, înălţându-le spre Dumnezeu. Căci prin latura pătimitoare; isihastul, mistuit la culme de dragostea de Dumnezeu şi înstrăinat de trup, se împărtăşeşte de Duhul dumnezeiesc.
Sfântul Grigorie Palama consideră trupul unit cu sufletul prin latura pătimitoare. De aceea la actul rugăciunii trebuie să participe şi trupul, odată cu sufletul, cumva într-o susţinere reciprocă. Actul respiraţiei, care e ritmic, şi alimentează trupul cu aerul absolut necesar vieţii, poate fi reglat sincron cu rugăciunea. Astfel, şi mintea este silită să se adune din răspândirea simţurilor şi "să intre cu aerul respirat în inimă" (după Sfântul Macarie cel Mare), adică să privească cele din inimă, stăpânind peste toate gândurile şi mădularele. Căci în rugăciune, nu numai trupul trebuie strunit, ci şi gândurile. Poziţia adunată a trupului, privirea îndreptată spre inimă (sau buric), împreună şi respiraţia încetinită în ritmul rugăciunii, favorizează prin această dispoziţie şi o "întoarcere înăuntru inimii a puterii minţii ce se revarsă prin ochi afară."
"Cine deci, având minte sănătoasă, va socoti trupul nevrednic să locuiască în el propria sa minte, odată ce s-a învrednicit să devină locuinţă a lui Dumnezeu însuşi ? N-a aşezat însuşi Dumnezeu, la început, mintea în trup?"
Deşi apără aceste metode auxiliare de ajutare a rugăciunii, practicate fie după Sfinţii Simeon Noul Teolog, Nichifor Monahul şi Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama le socoteşte folositoare doar pentru începători, "până ce, înaintând cu ajutorul lui Dumnezeu şi făcându-şi mintea în stare să nu mai simtă cele din jurul ei şi să nu se mai amestece cu ele, vor putea să o concentreze în chip sigur asupra unei gândiri unitare".
Cămara cugetărilor este inima; în ea trebuie să privim dacă şi-a înscris harul legile Duhului. Aici, în tronul harului e mintea, în partea cea mai dinăuntru a trupului; aici are loc întâlnirea cu Dumnezeu şi unirea cu El.
"Dacă, după cuvântul apostolului, Dumnezeu în inimile noastre a dat Duhul Său care strigă <>(Rom.8.16), nu în inimile noastre ne vom întâlni cu Duhul? Dacă, în sfârşit, după Domnul profeţilor şi al apostolilor, <<împărăţia cerurilor e înăuntru nostru>>(Luca 17.21), nu va fi în afară şi de împărăţia cerurilor cel ce se sileşte să-şi scoată mintea din cele dinăuntru ale sale?"
Pentru apropierea de Dumnezeu, mintea omului trebuie să stăpânească trupul, supunându-şi simţurile - raţiunii aprinse de dumnezeiescul dor. Iar pe măsura ridicării la nepătimire, mintea, curăţită de

nălucirile plăcerilor, înalţă o rugăciune tot mai curată, tot mai luminoasă. Mintea însăşi vede în inimă lumina dumnezeiască, slava lui Hristos Care Se dezvăluie pe Sine, în lumină.
"Când văd cuvioşii bărbaţi în ei înşişi acea lumină dumnezeiască - şi o văd când se învrednicesc de împărtăşirea îndumnezeitoare a Duhului Sfânt, când îi cercetează negrăit razele desăvârşitoare - atunci văd însuşi veşmântul îndumnezeirii lor, mintea lor fiind umplută de slavă şi de strălucirea nespus de frumoasă ce izvorăşte din harul Cuvântului, aşa precum trupul Cuvântului s-a umplut de slavă pe munte prin lumina dumnezeiască ce izvora din dumnezeirea Lui. Căci slava pe care a dat-o Tatăl Lui, a dat-o şi El celor ce ascultă de El, cum spune cuvântul Evangheliei; şi a voit ca să fie aceştia cu El şi să vadă slava Lui ."
Mintea însăşi, eliberată de patimi, se vede pe sine ca lumină în timpul rugăciunii şi e înconjurată de lumina dumnezeiască. Harul Duhului Sfânt inundă mintea, luminându-o, şi ridicând-o deasupra firii, îi descoperă frumuseţea Mirelui Ceresc, într-o pace şi bucurie negrăită. Lumina aceasta nu este a cunoştinţei raţionale, mărginită în concepte, ci e mai presus de orice mărginire intelectuală; ea dă o cunoştinţă a lui Dumnezeu directă, faţă către faţă, odată ce încetează orice rugăciune sau cugetare.
"Există o puritate a minţii peste care străluceşte în timpul rugăciunii lumina Sfintei Treimi; atunci mintea se înalţă mai presus de rugăciune; de aceea nu trebuie să mai numim această stare rugăciune, ci produs al rugăciunii curate, trimis prin Duhul. Atunci mintea nu se mai roagă prin rugăciune, ci, ajunsă în extaz, pătrunde lucrurile neînţelese. Aceasta este neştiinţa, care e mai presus de cunoştinţă."
Această vedere a lui Dumnezeu în lumină, această răpire a minţii la Dumnezeu, este produsul rugăciunii curate, este "arvuna Duhului" care aprinde inima cu iubirea negrăită a lui Dumnezeu. Aşa are loc unirea cu Dumnezeu prin har, participarea prin har a omului la viaţa dumnezeiască şi primirea darurilor Duhului Sfânt potrivit cu credinţa lui.
"Sfinţii, având de mai înainte ca bază firea cea creată, dobândesc ca adaos la ea împărtăşirea mai presus de fire şi dumnezeiască. E însuşi harul şi puterea îndumnezeitoare, Însuşi Duhul Sfânt, vărsat în cel botezat, nu după fiinţă, ci după harul care porneşte din El, prin harul sfinţeniei, aflat prin fire în El."
Aşadar, îndumnezeirea este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, unirea şi asemănarea treptată cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a înviat din moarte firea omenească, înălţând-o la cer, în sânul Sfintei Treimi.
Această îmbogăţire continuă a existenţei omului în Dumnezeu, nu înseamnă însă absorbţia firii umane în cea divină, ci sporirea marginilor ei prin harul îndumnezeitor, creşterea puterii sale de a primi şi de a folosi în tot mai largă măsură energiile divine. Iar îndumnezeirea nu se opreşte niciodată, ea continuă la infinit, într-o comuniune de iubire tot mai luminoasă, mai fericită, cu Dumnezeu.
"De aceea cuvântătorii de Dumnezeu numesc nesfârşită şi lumina aceasta. Prin ea, când încetează orice putere de cunoaştere, Dumnezeu se face văzut sfinţilor, unindu-se prin puterea Duhului, ca Dumnezeu cu dumnezei şi fiind văzut de aceştia; căci prin împărtăşirea de Cel mai înalt se preschimbă şi ei spre ceea ce e mai înalt şi, ca să spunem cu Proorocul, <>, opresc orice lucrare a sufletului şi a trupului în aşa fel că nu se mai arată şi nu se mai vede prin ei decât numai Acela, fiind biruite însuşirile naturale de prisosinţa slavei; <> cum zice Apostolul (I.Cor.15.28). Căci fiind fii ai mângâierii, vom fi şi fii ai lui Dumnezeu; <<şi ca îngerii lui Dumnezeu în cer, care pururea văd faţa Tatălui nostru cel din ceruri>>(Matei 18.10,22.30), cum zice Domnul."


4. Foloasele rugăciunii
Rugăciunea, în învăţătura Sfântului Grigorie Palama, ca în întreaga tradiţie ortodoxă, este cea dintâi între faptele bune săvârşite de om spre mântuire. Prin rugăciunea neîncetată gândul omului rămâne statornic în prezenţa şi comuniunea lui Dumnezeu. Rugăciunea este măsura vieţii duhovniceşti; ea este începutul vieţuirii virtuoase şi izvorul tuturor faptelor bune; ea este calea vieţii veşnice, a cunoaşterii lui Dumnezeu, căci prin ea vine harul Sfântului Duh care curăţă şi sfinţeşte toate cugetările şi simţurile spre împlinirea poruncilor lui Hristos.
Rugăciunea totuşi este un dar pe care Dumnezeu îl dă celui ce se roagă; Duhul Sfânt se face simţit în inima celui ce se roagă cu smerenie şi trezvie, în deplină ascultare faţă de un povăţuitor duhovnicesc, şi Duhul însuşi îl învaţă pe om rugăciunea neîncetată.
1. Rugăciunea este născută din iubirea lui Dumnezeu şi duce la o mai mare sporire şi spiritualizare a iubirii. Despătimirea, iluminarea şi îndumnezeirea sunt treptele desăvârşirii vieţii duhovniceşti în care rugăciunea neîncetată este polul principal. Ea susţine întreg efortul ascetic în vederea pocăinţei curate şi a stăpânirii simţurilor de către raţiune. Ea curăţă şi mintea de nălucirile pătimaşe şi o face receptivă iluminării dumnezeieşti.
"Cel ce îşi curăţă trupul său prin înfrânare, îşi face din mânie şi poftă izvor de virtuţi prin iubire dumnezeiască şi îşi prezintă mintea lui Dumnezeu, purificată prin rugăciune, acela dobândeşte şi vede în sine harul promis celor curaţi cu inima."
2. Sfinţirea trupului este aşadar efectul rugăciunii neîncetate care atrage pe Duhul Sfânt să Se sălăşluiască în întreaga fiinţă a omului.
"La cei ce şi-au înălţat mintea la Dumnezeu şi sufletul la poftirea Lui, se transferă şi trupul, se înalţă şi se bucură şi el de comuniunea cu Dumnezeu; devine şi el posesiune şi locaş al lui Dumnezeu."
3. Dar rugăciunea sporeşte frica de Dumnezeu, păzindu-l pe om de păcat, şi progresiv se intensifică şi rugăciunea continuă şi îndurerată; din aceasta vine împăcarea cu Dumnezeu, iar frica se preface în iubire şi durerea rugăciunii în bucurie, răsărind în noi floarea iluminării din care răzbate ca un miros contemplarea tainelor lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
4. Însă pe măsura iluminării minţii în har şi a cunoaşterii prin vedere directă a slavei lui Hristos, dragostea şi căldura inimii cresc odată cu bucuria unirii cu Hristos în lumină. Rugăciunea devine curată şi simplă, plină de iubire şi de smerenie, şi urcă până la tronul lui Dumnezeu, păstrându-se în cupe de aur ca să fie tămâiat cu ea Domnul. Ea este retezată brusc sub lumina harului dumnezeiesc ce inundă mintea şi-o uneşte cu Dumnezeu în iubire deplină.
5. Foloasele rugăciunii nu sunt însă numai acestea: nepătimirea, vederea slavei dumnezeieşti şi îndumnezeirea omului, ci şi celelalte daruri şi harisme ale Duhului Sfânt prin care Dumnezeu lucrează în Biserică pentru întărirea comuniunii de iubire între credincioşi. Rugăciunea intimă personală este creatoare de comuniune în Hristos între cei ce se roagă şi se bucură împreună cu El. În rugăciunea minţii se trăieşte comuniunea şi cu ceilalţi semeni; rugăciunea însăşi ne face transparenţi lui Dumnezeu şi semenilor prin fericitele ei roade: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia" . Acestea sunt mărturiile rugăciunii neîncetate, ale liniştii şi ale odihnei în Hristos. Acestea sunt roadele Duhului Sfânt şi arvuna vieţii celei veşnice.





5. Concluzii
Din secolul al IV-lea până în prezent, tradiţia rugăciunii curate a făcut dovada unei continuităţi uimitoare în Răsăritul creştin. Biserica însăşi e într-o rugăciune neîncetată de la întemeierea ei, şi prin aceasta e unită cu Hristos, Capul şi Mirele ei. Practica isihastă nu e decât o trăire la scară personală a acestei uniri. Hristos, pe Care Îl caută înlăutrul inimii sale acela care se roagă, nu poate fi cu adevărat înlăuntrul lui decât în măsura în care, prin Sfintele Taine, el rămâne grefat la Trupul Bisericii. Rugăciunea lui Iisus, aşa cum a fost înţeleasă de sfinţii părinţi, nu înlocuieşte deci niciodată harul mântuitor al Sfintelor Taine; ea nu face decât să-l actualizeze în lucrare, printr-o relaţie tot mai conştientă cu Iisus Hristos, în lumina şi iubirea Lui.
Sfântul Grigorie Palama a dezvoltat în scrierile sale învăţătura isihastă susţinând că rugăciunea curată şi neîncetată este calea unirii cu Dumnezeu, a cunoaşterii şi iubirii Lui. Unirea omului cu Dumnezeu îl ridică pe om din hotarele firii căzute mai presus de fire şi-l face "părtaş dumnezeieştii firi" încă din această viaţă, într-un progres nesfârşit în Hristos. Lumina învierii lui Hristos se revarsă mereu mai bogat în inimile rugătoare, aducând bucuria duhovnicească a restaurării firii umane şi a îndumnezeirii ei. Sfântul Grigorie Palama a combătut învăţăturile greşite ale Apusului creştin, conform cărora Dumnezeu ar fi inaccesibil omului, retras într-o transcendenţă abstractă deschisă doar intelectualilor; el a confirmat prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume şi în om prin energiile Sale necreate, posibilitatea unirii cu Dumnezeu prin rugăciune neîncetată şi iubire, accesibilă oricărui om. Rugăciunea însăşi, neîncetată în Biserica Ortodoxă, asigură continuitatea trăirii Evangheliei lui Hristos în spiritualitatea răsăriteană şi astăzi.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
[1] Pr. D. Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993
[2] Filocalia, vol. 7, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, trad. Pr. D. Stăniloae
[3] J. Meyendorff, Sfântul Grigorie Palama şi mistica ortodoxă, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995
[4] J. Meyendorff, Teologia Bizantină, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996
[5] Pr. D. Stăniloae, Ascetica şi Mistica Ortodoxă, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1993


martie 26, 2009

ARGUMENTE SCRIPTURISTICE IN SUSŢINEREA ADEVĂRURILOR DE CREDINŢĂ ŞI A RÎNDUIELILOR CANONICE ALE BISERICII ORTODOXE DOGMATISITE ŞI RÎNDUITE ÎN SINOADE



Motto : PETRE ŢUŢEA " Morala laică arată că omul se mişcă asimptotic spre perfecţiune pe care nu o poate atinge niciodată. Perfecţiunea se realizează prin Hristos prin credinţa dreaptă in El şi doar printr-o relaţie de comuniune cu Iisus in Biserică. Hristos e generos pentu că ne raportează la Stapîn zicînd: - ...fiţi sfinţi căci Tatăl vostru din ceruri Sfînt este.... Tot ce gîndim noi teologal nu e teologie proriu zis. Noi nu trebuie sa avem pretenţia că suntem “teologi”ci noi ne miscăm in măsura in care putem să inţelegem lumea dogmelor care este opusă lumii normelor. Omul este guvernat pe Pamînt de două morale: - morala dogmelor care este crestină, eternă, adică absolută şi morala normelor care e construită pe puţinătatea şi imperfecţiunea omului de a fi legiuitor. Dacă Adevărul nu e revelat atunci intelectul este neputincios el poate să-L primească nu poate să-L caute şi să-L determine şi dacă nu e revelat nu e şi deci nu poate fi adevăr nerevelat. Omul autonom poate fi util cînd explorează universul şi viaţa, poate fi comod mintal si material. Omul autonom oricît ar explora viaţa si universul nu poate avea acces la Adevărul Unic fară revelaţie fiindcă se impiedică de Adevărul tuturor lucrurilor, adică de Adevărul Unic (principiul unic) al tuturor lucrurilor care este Dumnezeu. Credinţa este incidenţa divină care poate revela Adevărul(modul de cunoastere prin credintă de care ne vorbeste in epistole si sf.ap.Pavel) . Pistis(cred.),adevărul după credintă-secundum fidem, că dacă nu există Credinţă şi nu există Dumnezeu nu există nici Adevăr. Fară Dumnezeu fară Credintă omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Purificarea nu se poate practica nici prin practici panteiste ale yoghinilor, budiştilor sau alte practici pagîne, nici prin practici meditative ale europenilor, purificarea nu cunoaşte decît un singur sediu, ritualul creştin unde şi prin care sunt comunicate Tainele eliberatoare"

CĂLĂUZA BUNULUI CREŞTIN ÎN SFÎNTA SCRIPTURĂ

AUTOR : DUMITRU IORDACHE

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE

ROMÂNE BUCUREŞTI - 1983


CU BINECUVÎNTAREA PATRIARHULUI IUSTIN


Pentru a mări imaginea în vederea citirii textului în bune condiţii da-ţi dublu click pe

fiecare imagine în parte