EXPLICAREA CREZULUI, SIMBOLUL CREDINŢEI NOASTRE ORTODOXE

EXPLICAREA CREZULUI, SIMBOLUL CREDINŢEI NOASTRE ORTODOXE
• Credinţa ortodoxă este credinţa purtătorilor de Hristos şi a celor mai sfinţi strămoşi ai noştri, ortodocşi •
Mărturisitor Ortodox
• Nu este oare aceasta şi credinţa noastră, a purtătorilor de Hristos, şi credinţa celor mai sfinţi strămoşi ai noştri ? Aceasta să fie şi credinţa copiilor noştri, din generaţie în generaţie. Aceasta este credinţa ortodoxă salvatoare, ce nu a fost ruşinată niciodată, adâncă precum adâncul mormântului şi înaltă ca înaltul cerului. Credinţa ortodoxă salvatoare predică pocăinţa şi purificarea. Credinţa ortodoxă salvatoare este acceptată şi păstrată de către oamenii cu adevărat aleşi, de către cei ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei. În Ziua Judecăţii lor vor fi miluiţi şi ei vor fi numiţi binecuvântaţi. •
• Binecuvântaţi sunt cei ce aşteaptă venirea Domnului, cu putere şi cu slavă, şi îi ajută pe fraţii mai mici ai lui Hristos ca şi cum L-ar ajuta pe Hristos Însuşi. •
Crezul Ortodox este cea mai concisă şi mai exactă expresie existentă a doctrinei de bază a credinţei noastre ortodoxe. Îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei Liturghii, îl citim împreună cu rugăciunile noastre personale. Totuşi, câţi dintre noi s-au oprit o clipă pentru a se întreba ce vrea el să spună, sau de unde vine şi cine l-a compus ?
Simbolul Credinţei Ortodoxe, cum mai este numit Crezul, a fost elaborat în secolul al patrulea la primul Sinod ecumenic ţinut la Niceea în 325 şi la al doilea Sinod ecumenic ţinut la Constantinopol în 381, chiar dacă se bazează pe simboluri ale botezului datând încă din timpurile apostolice.
Prima parte a Crezului a fost elaborată de 318 episcopi, Sfinţi Părinţi inspiraţi de Dumnezeu ce s-au adunat la Niceea de pe întreg pământul. Aici, pentru prima dată în istoria Bisericii, s-a putut ţine un sinod ecumenic, adică cu o participare universală. Aceasta deoarece pe parcursul secolelor persecuţiile împăraţilor romani păgâni au determinat Biserica să aibă o existenţă ascunsă. Au existat totuşi, de-a lungul acestor secole, multe sinoade (sabors) locale sau regionale, printre care şi sinodul ţinut la Ierusalim, menţionat în Noul Testament (Faptele Sfinţilor Apostoli, capitolul 15). Scopul propus al Sinodului de la Niceea din 325 era ca, sub îndrumarea Sfântului Duh al lui Dumnezeu, să se formuleze o expunere concisă care să definească adevărurile şi convingerile fundamentale ale Credinţei Creştine Ortodoxe.
A doua parte a Crezului, începând cu cuvintele "... Şi în Sfântul Duh ...", a fost elaborată de 150 Sfinţi Părinţi adunaţi la Al doilea Sinod ecumenic ţinut în 381 la Constantinopol, şi care avea scopul de a completa Simbolul Credinţei şi a contracara diferitele erezii ce ameninţau să submineze adevărurile eterne ale creştinătăţii ortodoxe.
Începând cu acele timpuri, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, trupul veritabil şi adevărat al lui Hristos a rostit acest vechi Crez în forma sa originală. Şi astăzi, şaisprezece secole mai târziu, creştinii ortodocşi continuă să rostească Crezul în forma sa iniţială inspirată de Dumnezeu, fără modificări, adaosuri sau eliminări.
Cuvântul "Crez" vine din latinescul credo, EU CRED. În variantele multor limbi primul cuvânt din Crez înseamnă tot "eu cred", de exemplu pistevo în greaca clasică, vjeruju în Biserica Slavonă, şi vjerujem în sârba modernă.
EU CRED - aceasta este cheia pentru înţelegerea Crezului: convingerea, credinţa, vero. Vom expune câteva meditaţii ale Sfântului Nicolae Velimirovici asupra Crezului, Credinţa poporului lui Dumnezeu, publicate în "The Faith of Chosen People", by Bishop Nikolai Velimirovich, USA, meditaţii ce trezesc în inimile credincioşilor o credinţă înfocată. Ele picură credinţă curată în sufletele însetate. Ele luminează cugetele căutătoare ale credincioşilor cu razele strălucitoare ale credinţei adevărate.
Aceasta nu este o expunere didactică, rece, a unor realităţi teologice rigide. Aceasta este o istorie mişcătoare ce încălzeşte inimile, a iubirii unui tată pentru copiii săi, despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, o iubire ce depăşeşte capacităţile noastre de înţelegere.
De fiecare dată când rostim Crezul din inimă, noi de fapt confirmăm realitatea acestei iubiri.
EU CRED că acest adevăr divin, etern şi nemuritor este realitate.
EU CRED că acest Simbol al Credinţei divin, etern şi nemuritor a fost lăsat lumii de Însuşi Dumnezeu - Izvorul a toată iubirea - pentru ca oamenii să poată cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi să-L iubească şi ei.
EU CRED că aceasta este credinţa poporului ales, a celor ce poartă în sine icoana lui Dumnezeu.
EU CRED că acesta este adevăratul înţeles al credinţei părinţilor noştri – Credinţa Ortodoxă.
Crezul - Simbolul credinţei noastre ortodoxe
Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi într-Unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care de la Tatăl purcede; Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.
• Cred într-Unul Dumnezeu •
Cine seamănă seminţe bune pe un câmp ce nu a fost curăţat ? Un om raţional nu va face aşa ceva. Un om raţional va acţiona în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. El va curăţa mai întâi câmpul de neghină şi apoi va semăna seminţe bune.
Câmpul este sufletul uman, neghina este politeismul, iar sămânţa cea bună este credinţa într-un Dumnezeu.
Să credem într-un singur Dumnezeu ne pare azi ceva firesc şi evident totodată; să credem în mai mulţi dumnezei ne pare ceva absurd şi prostesc. Dar nu întotdeauna a fost aşa. Au fost timpuri în care doar câţiva oameni pe pământ credeau într-un Dumnezeu, apoi au venit alte timpuri când un întreg popor credea într-un Dumnezeu. Toţi ceilalţi, care erau politeişti, priveau pe monoteişti cu dispreţul omului bogat deoarece considerau că aceştia aveau un singur Dumnezeu şi deci mult prea puţin. Dar monoteiştii, la rândul lor, îi priveau pe politeişti cu mirare şi tristeţe, deoarece ei având mulţi dumnezei de fapt nu aveau nici unul.
Credinţa într-un Dumnezeu trebuia să fie primită mai întâi de la un martor de încredere, pentru ca mai apoi ea să fie semănată în sufletele oamenilor ca în câmp. Martorul cel mai de încredere ce a adus mărturie pentru un Dumnezeu unic şi contra mulţimii de zei a fost Însuşi Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!" (Ieşirea - A doua carte a lui Moise - 20, 2-3).
Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat treptat, în mijlocul neghinei politeiste, El a găsit câteva câmpuri mici pe care le-a curăţat şi le-a purificat şi a semănat peste ele sămânţa bună a credinţei. Acestea erau sufletele câtorva bărbaţi drepţi. Aceste suflete erau mai mult ca nişte lumânări pregătite pe care El le-a aprins şi acestea au luminat în întunericul politeismului "şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan - 1, 5). Abel, Enoh, Noe, Abraham, Isaac, Iacob, Iov, Iosif, Moise, Isaia şi Daniel au fost lumânările Domnului - aprinse fiecare în parte!
Astfel, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat întregului neam al lui Iacob sau Izrael. În marea Sa milă, El S-a revelat lor mai întâi pe pământurile Egiptului, un pământ străin, apoi în pustiu, pământul nimănui şi apoi în Canaan, pământul lor. Şi pentru un timp întregul neam a spus "Cred într-un Dumnezeu".
Dar oamenii înduhovniciţi au început să se clatine în credinţa lor şi aceasta a durat mai multe secole. Şi exista pericolul ca lumina să se mistuie în întuneric şi din focul aprins să rămână cenuşa. Văzând pericolul, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat, îndurătorul şi cel mai Milostiv Dumnezeu a trimis printre oameni pe Fiul Său, Domnul Iisus Hristos: pentru a împrăştia întunericul politeismului; pentru a întări inimile oamenilor ca aceştia să-şi urmeze calea lor spre înălţimi; pentru a semăna sămânţa bună a credinţei într-un singur Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.
Silitoarele albine ale lui Hristos, Sfinţii Apostoli, au împrăştiat această credinţă, acest polen al lui Dumnezeu asupra întregii lumi.
Sfinţii Apostoli s-au împrăştiat din Ierusalim în toate părţile lumii printre popoare şi triburi ca nişte albine ale lui Dumnezeu pentru a îndulci sufletele oamenilor cu vestea cea dulce ca mierea despre Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.
Sfinţii Apostoli curăţau pământurile de neghina idolilor şi sufletele oamenilor de credinţa într-o mulţime de dumnezei. Pe câmpurile curăţate ei aveau să semene sfânta credinţă într-un Dumnezeu Unul, Viu şi Adevărat. Aceasta a fost cea mai mare divergenţă cunoscută vreodată, care i-a costat pe aceşti misionari ai monoteismului sudoare şi lacrimi, răni şi sânge.
Oamenilor le era foarte greu să se despartă de zeităţile lor imaginare şi să accepte credinţa într-un Dumnezeu. Derutaţi de mulţimea de creaturi şi forţe contrare din univers, ei considerau mai demnă de crezare existenţa unei mulţimi de dumnezei decât a Unui Singur Dumnezeu. Captivaţi de iluzia unui copil naiv că puterea constă în număr, ei susţineau că era mai credibil ca o mulţime de zei să aibă o putere mai mare decât un Dumnezeu. Ei susţineau că mai mulţi dumnezei ar putea oferi un ajutor mai mare decât un singur Dumnezeu.
Două feluri de oameni s-au ridicat împotriva Sfinţilor Apostoli - şi în întreaga lume existau numai aceste două feluri: cei ce-şi hrăneau sufletele cu otrava idolatriei şi cei ce-şi amăgeau trupurile făcând statui cu chipul idolilor. Şi aceştia din urmă nu constituiau un obstacol mai mic decât primii. Avem exemplu pe Sfântul Apostol Pavel şi argintarul Dimitrie: "Căci un argintar, cu numele Dimitrie, care făcea temple de argint Artemisei şi da meşterilor săi foarte mare câştig, i-a adunat pe aceştia şi pe cei care lucrau unele ca acestea si le-a zis: Bărbaţilor, ştiţi că din această îndeletnicire este câştigul vostru. Şi voi vedeţi şi auziţi că nu numai în Efes, ci aproape în toată Asia, Pavel acesta, convingând a întors multă mulţime, zicând că nu sunt dumnezei cei făcuţi de mâini. Din aceasta... meseria noastră e în primejdie să ajungă fără trecere..." (Faptele Sfinţilor Apostoli - 19, 24-27). De aceea unii priveau noua credinţă ca pe o ameninţare pentru sufletele lor, în timp ce alţii o considerau o ameninţare pentru trup.
Astfel, toate popoarele şi toţi oamenii din lume, cu foarte puţine excepţii, se simţeau ameninţaţi. Şi cei ce formau aceste excepţii, ca şi Socrate la Atena, au fost condamnaţi la morţi crude.
Cultura nu a ajutat câtuşi de puţin. Popoarele mai cultivate făceau doar idoli din materiale mai preţioase şi cu o lucrare mai rafinată decât popoarele primitive, dar idolii rămâneau idoli şi subjugarea sufletului uman era aceeaşi în toate. Când Sfântul Apostol Pavel a fost în cultivata Atena "duhul lui se îndârjea în el, văzând că cetatea este plină de idoli" (Faptele Sfinţilor Apostoli - 17, 16). Acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Andrei în Sarmeţia, lui Matei în Egipt şi lui Bartolomeu în India - idoli în pieţe, idoli în faţa judecătoriilor şi a cazarmelor militare, idoli în case, idoli în fiecare cameră, idoli pretutindeni. Nici nu puteau număra toţi zeii pe care popoarele şi oamenii îi venerau.
Şi aceşti spini idoletrici i-au înţepat până la sânge pe Sfinţii Apostoli. Aceştia i-au îndepărtat cu îndrăzneală, i-au curăţat şi purificat şi în locul lor au semănat sămânţa bună în Dumnezeul Unul, Viu şi Adevărat. Sfinţii Apostoli au îndeplinit această sarcină titanică prin cuvinte, miracole, dragoste şi sacrificiu. Unde au eşuat într-un fel, au izbândit într-altul. Unde nu au putut izbândi în nici un fel, ei au izbândit prin propriul lor sânge şi propria lor moarte. Sângele martiriului lor i-a ars pe idoli ca focul cel viu.
Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat a binecuvântat mesajul apostolilor Săi şi muncile, lacrimile, suspinele şi sacrificiile lor. Astfel, seminţele lor au dat roade bune. Şi aceste roade constau în faptul că azi ne pare ceva firesc să credem într-un Dumnezeu, şi absurd şi prosteşte să credem în mulţi dumnezei.
"Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău şi să nu ai alţi dumnezei afară de Mine". Aceasta a fost, prima mărturie a lui Dumnezeu în ceea ce-L priveşte, prima revelare făcută oamenilor de pe pământ a lui Dumnezeu despre Dumnezeu şi prima poruncă a lui Dumnezeu. "Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine", porunceşte Dumnezeu; pentru că dacă vei avea alţi dumnezei vei abate asupra ta două nenorociri. Prima: vei crede în dumnezei falşi, inexistenţi, imaginari şi iluzorii.
A doua: vei împărţi cu aceştia iubirea şi teama reverenţioasă care Mi se cuvine în întregime Mie, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.
Astfel, credinţa ta în Mine se va umbri şi vor slăbi iubirea şi teama ta reverenţioasă faţă de Mine. Eu Mă voi îndepărta de tine jignit şi insultat. Şi vei deveni ateu, oricâtă evlavie ai crede tu că depui în credinţa ta în mai mulţi dumnezei, în ultimă instanţă politeistul şi ateul sunt acelaşi lucru. Nici unul nu are un Dumnezeu, nu-L are pe Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.
Credinţa într-un Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat este credinţa celui umil şi înţelept. Nu este credinţa celui mândru, a cărui mândrie îl face nesocotit. Aceasta deoarece el se zeifică pe el însuşi sau o altă creatură de-a Creatorului şi nicidecum pe Creator.
Cu cât omul este mai umil, cu atât el este mai înţelept. Cu cât el este mai arogant, cu atât e el mai nerod. Dumnezeu dă discernământ celui umil pentru ca acesta să ştie şi să înţeleagă, dar El se opune celui mândru. Cu cât cel umil trăieşte mai mult în pace cu Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îl înzestrează cu discernământ. Şi discernământul este lumina ce duce la Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Binecuvântaţi sunt cei ce au discernământul de a vedea vremelnicia lumii şi nimicnicia omului. Binecuvântaţi sunt cei ce se simt mici şi neînsemnaţi pentru că Dumnezeu îi va ridica la cunoaşterea supremă, la cunoaşterea existenţei şi măreţiei Dumnezeului celui Preaînalt.
Aceasta este credinţa noastră, purtători de Hristos, şi a voastră, cei mai umili şi deci cei mai înţelepţi. Lăsaţi să fie aceasta şi credinţa copiilor voştri din generaţie în generaţie până la sfârşitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă mântuitoare, care nu a fost niciodată ruşinată. Prin această credinţă au fost salvaţi strămoşii voştri. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului ales, a acelora ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei înşişi. La Judecata înfricoşată, ei nu vor fi ruşinaţi în faţa îngerilor şi a celor drepţi. Dimpotrivă, ei vor primi slavă şi vor fi numiţi cei binecuvântaţi.
• Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute •
Să privim, cu frică şi cutremur, prin perdeaua eternităţii puţin îndepărtată. Nu mâna slabă a omului a dat uşor la o parte această perdea. Ea a fost dată la o parte de Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Cine în afară de El ar putea să o înlăture ? Toate minţile omeneşti luate la un loc cu toate puterile ce nu ţin de ce­ruri nu ar putea urni această perdea nici cât un fir de păr.
El s-a îndurat de oameni şi a mişcat per­deaua. Şi trei raze de lumină s-au răsfrânt asu­pra oamenilor ce poartă icoana Sa în ei înşişi. Şi cei aleşi au văzut aceasta şi au tresărit de bucu­rie sfântă. El S-a revelat ca Unul Incomparabil - comparabil doar cu El Însuşi. Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat ca Tată, Atot­puternic şi Făcător.
Cugetul vă este străfulgerat de un gând neli­niştit si de întrebarea: "Tată al cui ?" şi "în ce moment a devenit El Tatăl ?" El este Tatăl Dom­nului nostru Iisus Hristos si a fost dintotdeauna Tată. Înainte de crearea lumii a fost El Tată. Tatăl a născut pe Fiul Său Unul - născut înaintea tim­pului şi a fiinţelor supuse acestuia, înainte de îngeri şi de toate puterile cereşti, înainte de soare şi de lună, înaintea zorilor şi a luminii lunii. Vorbind despre Cel Veşnic, îndrăznim noi să pronunţăm cuvântul "când ?" De când Dum­nezeu a fost Dumnezeu, de atunci Dumnezeu a fost Tatăl. Dar în El nu există nici un "când", deoarece în El nu există ciclu temporal.
Cel Preaînalt S-a revelat mai întâi ca Tată, apoi ca Atotputernic şi Făcător, în vecie, în afară de Fiul Său Unul-Născut, nimeni nu a putut să-L numească pe Dumnezeu Tată.
Dar în timpuri ? Nici chiar în timp, pe par­cursul a secole şi secole - nimeni. Citiţi istoria antică a omenirii şi primiţi-o în inimă; ea vă umple gândurile de lumină şi sufletul de bucu­rie. De când a fost creată lumea şi de când Adam a fost izgonit din rai din cauza păcatului de moarte, respingătorul păcat al neascultării faţă de propriul său Creator şi până la coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, în tot acest răstimp nici un muritor nu a îndrăznit să-L numească pe Dumnezeu, tată al său. Cei mai su­puşi aleşi ai Săi se adresau Lui cu nume foarte măreţe. Ei îl numeau "Atotputernicul", "Jude­cătorul", "Preaînaltul", "Regele", "Domn al mulţimilor", dar niciodată nu foloseau dulcele nume de "Tată".
Cei mai buni reprezentanţi ai neamului ome­nesc puteau să se simtă creaturi ale unui Creator Atotputernic, ca oale ale unui Olar divin, dar niciodată copii ai unui Tată ceresc. Acest drept i-a fost acordat omului prin Domnul nostru Iisus Hristos. Nu este un drept acordat tuturor oamenilor, ci numai celor ce L-au primit. Şi ce­lor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan - 1, 12), aceasta înseamnă să fii adoptat şi să în­drăzneşti să te adresezi lui Dumnezeu cu cuvin­tele "Avva Părinte" (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel - 4, 5-6; Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel - 8, 14-16).
Însuşi Hristos a revelat această adopţie, dar al milei lui Dumnezeu, şi a oferit-o oamenilor chiar de la începutul misiunii sale pe pământ: a revelat oamenilor că din acel moment ei pu­teau să-L numească pe Dumnezeu, Tată al lor, atunci când a spus: "Deci voi aşa vă rugaţi: "Tatăl nostru, care eşti în ceruri" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 6, 9). Şi de atunci până acum, milioane de copii şi adulţi de pe tot globul pământesc murmură zi de zi "Ta­tăl nostru".
Duhurile rele nu au dreptul de a-L numi pe Dumnezeu, tată al lor. Nici păcătoşii nepocăiţi nu au voie să pronunţe acest dulce cuvânt "Tată". Acest drept li se acordă doar celor drepţi şi celor plini de căinţă, astfel încât în rugăciunile lor ei să poată striga din toată inima şi din tot sufletul lui Dumnezeu "Tatăl nostru!". De ace­ea, acelora ce duc război împotriva lui Dumne­zeu şi a legii lui Dumnezeu fie prin gânduri, vorbe sau prin fapte nu le este nicidecum per­mis să se adreseze lui Dumnezeu cu acest nume reconfortant şi dulce: "Tată! ".
Cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea care au compus Crezul nostru, Simbolul Credinţei Ortodoxe, pentru noi, cei ce purtăm imaginea lui Dumnezeu în noi, care suntem aleşi, L-au numit mai întâi pe Dumnezeu "Tată", apoi "Atotputernic" şi "Făcător". Ei au făcut aceasta, fiind luminaţi de către Sfântul Duh al lui Dum­nezeu. Şi au făcut-o în primul rând deoarece Cel Preaînalt este Tatăl lui Hristos: Domnul dinain­tea timpului şi a creării lumii, în al doilea rând, deoarece Fiul întrupat al lui Dumnezeu a adus ca prim dar oamenilor, acelora care-L urmează, adopţia; adică dreptul de a-L numi pe Tatăl Său, Tată al lor. Tatăl nostru! Ce bucurie sub soare şi sub stele ar putea încălzi mai mult ini­mile noastre, ale aleşilor care purtăm icoana lui Dumnezeu în noi. Şi Domnul, Fiul lui Dum­nezeu, nu numai că ne-a permis să-L numim pe cel Preaînalt, Dumnezeul Cel Unul, Viu şi Ade­vărat, Tată al nostru, mai mult, El ne-a poruncit "şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 23, 9). O, ferici­re vouă, fericire inefabilă. Adevărata paternitate se află în ceruri, dincolo de soare şi de stele. Pater­nitatea de pe pământ e doar o umbră, un simbol.
Fericirea noastră constă şi în faptul că Tatăl nostru ceresc este şi Atotputernic şi Făcător. Sfinţii Părinţi de la Niceea, luminaţi de Sfântul Duh al lui Dumnezeu, au numit pe cel Preaînalt mai întâi Atotputernic şi apoi Făcător. Veţi spune: "Oare nu e normal ca mai întâi să creezi ceva şi mai apoi să-ţi foloseşti puterea pentru a conduce ceea ce ai creat ? Şi cel Preaînalt nu ar trebui să fie numit mai întâi Făcător şi apoi Atotputernic ?" Este aşa doar în aparenţă, dar atunci când vă aflaţi în faţa Celui Adevărat nu judecaţi după aparenţe. Ascultaţi! Dumnezeu într-adevăr este mai întâi Atotputernic, înainte de a crea cerul şi pământul, Atotputernicul Dumnezeu a purtat în Sine măreţul proiect al creaţiei, de la cele mai mari până la cele mai mici detalii, precum şi toate forţele, toate legile, toate sistemele de ordine. Fără această înţeleap­tă atotputernicie cum ar fi fost creaţia posibilă şi realizabilă ?
Astfel, după ce măreţul Creator a creat lumea văzută şi cea nevăzută, El a rămas în continuare Atotputernic şi prin puterea sa de netăgăduit a continuat să exercite control absolut asupra tu­turor forţelor, legilor şi sistemelor de ordine din ambele lumi. "Au nu se vând două vrăbii pe un ban ? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru" spune Fiul lui Dum­nezeu" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei - 10, 29). "Şi păr din capul vostru nu va pieri" (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Luca - 21, 18), iarăşi fără voia Dum­nezeului Atotputernic. Cu tăria braţului Său, Dumnezeu supune chiar şi forţele adverse, cele care luptă împotriva legii Sale şi împotriva credincioşilor, şi armonizează totul cu planurile Sale. Nici o lacrimă a celui drept nu este uitată nici dacă aceasta cade în mare. Nici un cuvânt rostit pe pământ, bun sau rău, nu rămâne fără răspuns, fie el deschis sau ascuns din partea lui Dumnezeu.
Tatăl, Atotputernicul, Făcătorul. Acesta este Dumnezeul vostru - Cel Unul, Viu şi Adevărat. Ca Făcător, Dumnezeu a creat cerul şi pământul şi toate creaturile văzute şi nevăzute "...în cer si pe pământ toate câte a voit a făcut" (Psalmii - 113, 11). Prin cuvintele "în cer" sfinţii interpreţi au înţe­les întotdeauna împărăţia îngerilor şi a tuturor celorlalte puteri cereşti, văzute pentru Dum­nezeu, dar nevăzute pentru noi. Prin cuvintele "pe pământ" ei au înţeles toate lucrurile mate­riale şi toate creaturile de pe pământ, de sub pământ, de deasupra pământului, cât şi cele de­parte de pământ, dar accesibile percepţiei noas­tre senzoriale.
Tot ce a fost creat, văzut şi nevăzut, a fost creat de Dumnezeu. Nu există un alt Făcător în cer sau pe pământ în afară de Cel Preaînalt. Şi de la cele mai mari până la cele mai mici, nu există nimic creat care să fie creat de altcineva în afară de Cel Preaînalt. El este unicul Făcător în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului; Făcătorul este Cel ce a făcut atât materialul con­strucţiei, cât şi scheletul. Atât materia, cât şi for­ma materiei; şi El este Cel ce infiltrează în toate o putere mistică a creaţiei, a relaţiei reciproce, a atracţiei şi respingerii, a mişcării şi vieţii.
De aceea, când auziţi spunându-se "Creato­rul a creat tot ceea ce este creat", nu înţelegeţi că numai forma lucrurilor a fost creată de Creator dintr-o materie preexistentă, ci că însăşi materia a fost creată: Prin aceasta se manifestă deplină­tatea puterii creatoare a lui Dumnezeu, prin faptul că El a creat şi una, şi cealaltă.
Fie că materia constă din cele patru mari ele­mente - pământ, apă, foc şi aer - stabilite de gândirea antică, fie că acestea patru împreună cu toate celelalte constau dintr-o singură proto-materie de natură electrică, potrivit gândirii ştiinţifice moderne, nu merită să ne adâncim acum în acest subiect. Un lucru este sigur: atât urzeala cât şi bătătura fabricii universale repre­zintă invenţia şi creaţia lui Dumnezeu, marele Creator.
Poate oare gândirea omenească să pătrundă vreodată tot misterul şi toată măreţia acestei fabrici? Poate ochiul să o cuprindă ? Poa­te urechea să o audă ? Poate limba să o expri­me ? Figuri şi culori, numere şi propoziţii, muzi­că şi cântec, bucurie şi durere, vietăţi în apă, vietăţi în sol, vietăţi în aer, constelaţii străluci­toare - toate acestea oare nu vă conduc, o, aleşilor, mai mult spre o tăcere pioasă decât spre cuvântare ?
Să ştiţi totuşi că această splendoare miracu­loasă şi impunătoare a universului văzut nu e decât o strajă atrăgătoare în faţa intrării unui palat împărătesc, în faţa porţilor lumii nevă­zute, a împărăţiei spirituale îngereşti. Şi acolo, în spatele porţilor, se află adevăratul miracol, miracolul tuturor miracolelor, splendida măre­ţie a tuturor măreţiilor. Aici, unde Preaînaltul împărat al împăraţilor străluceşte în locul soare­lui: "Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor" (Apocalipsa scrisă de Sfântul Ioan Teologul - 22, 5). Aici nici gândul, nici urechea, nici ochiul, nici limba nu folosesc la nimic. Ma­rele Apostol a fost ridicat în duh "până la al trei­lea cer...", "a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le gră­iască" (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel - 12, 2-4). Astfel, în ceruri, în împărăţia spirituală a împăratului Creator totul de­păşeşte puterea noastră actuală de înţelegere şi expresie.
Şi lumea aceasta văzută, în comparaţie cu cea nevăzută, e ca o umbră comparată cu realitatea, ca un simbol comparat cu un spirit, ca tipăritu­ra comparată cu ideea, ca o amintire despre casă a celor exilaţi. Dar acelaşi Creator a creat ambele lumi, atât cea văzută, cât şi cea nevăzută. El, Unul, ţine în mâna sa neobosită si atotputernică ambele lumi - doar El, Creatorul. El, Unul, le conduce pe cărări misterioase, spre destinaţii misterioase pe care tot El le-a predestinat - El, blândul Tată al Domnului Hristos şi al tuturor aleşilor săi copii.
Aceasta este credinţa celor scăldaţi în lacrimi, a celor ce plâng pentru dreptate, adevăr şi viaţă. Nu este credinţa slugilor nedreptăţii, înşelăciu­nii şi morţii, a prietenilor râsului ce sfârşeşte prin disperare. Aceasta este credinţa celor scăl­daţi în lacrimi, care plâng din cauza neputinţei lor şi a neputinţei întregii omeniri. Ei caută Izvorul dreptăţii, al adevărului şi al vieţii. Şi acest Izvor le este dat. Astfel, lacrimile lor de durere sunt transformate în lacrimi de fericire, pentru că ei găsesc cea mai preţioasă comoară, adică pe Tatăl Atotputernicul, Făcătorul. Ce mai au ei de căutat când prin El li se dă totul ? Le rămân doar lacrimile de pocăinţă cu care ei spa­lă orice nedreptate şi înşelăciune şi se îndepăr­tează de moartea veşnică. Spălaţi cu lacrimile pocăinţei, ei devin blânzi şi îngăduitori faţă de fraţii lor ce se căiesc, faţă de tovarăşii lor de drum, pe cărarea ce duce la tărâmul etern şi îi ajută să descopere dreptatea lui Dumnezeu, Iz­vorul dreptăţii, adevărului şi vieţii.
Aceasta este credinţa voastră, purtători de Hristos, credinţa strămoşilor voştri, care nu au regretat niciodată calea anevoioasă şi lacrimile vărsate când au ajuns lângă Domnul şi au fost consolaţi. Aceasta să fie şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie până la sfâr­şitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă salvatoare ce nu a fost niciodată ruşinată. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului cu adevărat ales, a celor ce poartă icoana lui Dum­nezeu în sine. La Judecata lui Dumnezeu lor nu le va fi greu. Ei vor fi numiţi binecuvântaţi.

Nicolaie Velimirovici

Rezumat - Eresurile primelor veacuri creştine şi dăinuirea lor la începutul mileniului trei

Rezumat - Eresurile primelor veacuri creştine şi dăinuirea lor la începutul mileniului trei

Ereziile au fost tratate ca structuri teologice al gândirii antice arătându-se că au exista în timpurile trecute şi sunt prezente şi vremurile de astăzi. Timpurile s-au schimbat, iar mişcările, grupurile, şcolile şi comunităţile care susţineau ereziile antice au dispărut, însă ceea ce răzbate istoria creştină este conţinutul deformat a unora idei teologice antice care s-au conservat mai mult sau mai puţin în anumite grupuri rupte din trupul bisericii.

În prima parte a lucrării s-a expus raportul dintre teologie şi filosofie unde au fost puse în evidenţă disensiunile ce au apărut în interiorul primelor comunităţi creştine, despre care avem informaţii în scrierile evangheliştilor şi în epistolele pauline. Ceea ce a provocat şi provoacă dezbinările creştină este lupta dintre adevăr şi eroare. Ereziile vor lua proporţii îngrijorătoare mai ales după perioada apostolică, fiind fructul unei triple confruntări: cu iudaismul, cu păgânismul şi cu gnosticismul. Credinţa creştină a fost adesea înconjurată de varietăţi de idei, de puncte de vedere diferite, care exprimă mediul cultural în care s-au plămădit doctrinele. Baza apariţiei ereziilor au constituit-o religiile lumii păgâne, dar şi filosofiile antice. Despre erezii vorbesc Evangheliştii, Epistolele Apostolice, Sfinţii Părinţi, Scriitorii Bisericeşti şi Istoria Bisericească. Ele reapar în Evul Mediu şi sunt o realitate a zilelor noastre. Ereziile primelor veacuri au fost fermentul dezbinărilor, distorsionării adevărului regăsindu-se în grupuri de diferite nuanţe ce au sedus şi seduc pe mulţi creştini care nu au avut şi nu au o ancorare profundă în adevărurile revelate. Cultura antică prin Filosofie a contribuit în mod substanţial la răspândirea creştinismului, însă trebuie spus că acesta a creat şi probleme de netrecut pentru creştinism.
Diviziunile din sânul tinerilor comunităţi creştine au atras atenţia Sfinţilor Apostoli, care prin scrieri şi prin intervenţii personale au luat măsurile de rigoare pentru a aduce linişte şi pace Bisericii.

În capitolul despre gnosticismul antic problemele ridicate de eretici ca Simon Magul, Vasilide, Valentin, Marcion, Mani şi alţii au determinat Biserica la o aprofundare şi o consolidare mai rapidă a învăţăturii creştine. Ereziile gnostice, pe de o parte dădeau naştere unei înţelegeri total străine de adevărurile revelate ale Mântuitorului Hristos, pe de altă parte creau serioase conflict de autoritate bisericească. Numeroasele scrieri ale tradiţiei păgâne folosite de gnosticii ridicau problema autorităţii apostolice şi a credibilităţii scrierilor sfinte. Gnosticismul prin speculaţiile sale arbitrare despre învăţătura lui Hristos nu poate fi considerat, nici teologie creştină, nici filosofie, ci mai mult mitologie. Părinţii Bisericii şi Scriitorii Bisericeşti au numit gnosticismul „teologie mitică şi fabuloasă”, care plăsmuieşte dumnezei. Biserica confruntându-se cu probleme existenţiale de viaţă şi învăţătură, pentru a nu lăsa spaţiu confuziilor a trebuit să accelereze procesul de formare a canonului Sfintei Scripturi şi să definească în termeni clari succesiunea apostolică. Din punct de vedere doctrinar gnosticismul are numeroase caracteristici, de aceea este foarte greu de a se putea vorbi despre o unitate doctrinară şi de a putea fi surprinsă întreaga complexitate mitologică a gnozei. Dificultatea de a prezenta gnosticismul şi pe gnostici o vedem la ereziologii creştini, dar şi la specialiştii în domeniu, care interpretează originile şi evoluţia gnozei din perspectivele diferitelor religii. Gnosticismul nu se sprijină doar pe metoda compilaţiei, ci preia de la alţii dar în acelaşi timp modifică, schimbând conţinutul în funcţie de context, de aceea apologeţii creştini şi Părinţii Bisericii au văzut în gnosticism un mare pericol pentru viaţa Bisericii.
Gnosticii antici ridicând problema binelui şi a răului, dar dintr-o perspectivă dualistă, încercau să găsească răspunsuri existenţiale, care frământau umanitatea. Dualismul antic nu reuşea să depăşească opoziţia între spirit şi materie, între bine şi rău, lumină şi întuneric, imanent şi transcendent. Epoca de aur a gândirii patristice răsăritene va reuşi să depăşească opoziţia dualistă prin energiile necreate. Dualismul va pierde teren în Orient, în schimb va cunoaşte momente ascendente în Occident. Fabulaţiile gnosticilor despre Iisus Hristos nu se potrivesc cu realitatea Sa Divino-umană, întrucât afirmau despre Fiul lui Dumnezeu întrupat ca este o emanaţie, un Demiurg, unul dintre numeroşi eoni sau că naşterea, suferinţa pe cruce şi Înviere Sa nu au fost reale, ci doar aparente (dochetism).
Docheţii şi adopţioniştii de mai târziu negând realitatea întrupării, patimilor, morţii şi Învierii lui Iisus nu puteau înţelege realitatea prezenţei Sale în Sfintele Taine, de aceea nici o taină nu putea fi recunoscută. Caracteristica gnosticismului eretic este aceea de a-l desprinde pe Iisus de evenimentul biblic a-l Întrupării şi de a-l raporta la o istorie secretă.
Iehoviştii şi mormonii ca expresie a gnosticismului interpretează Sfânta Treime dintr-o latură gnostică, antitrinitară, antropomorfică sau din viziunea impersonalismului şi dualismului filosofic al lumii antice.

În capitolul al III-lea au fost prezentate ereziile antitrinitare din trecut şi astăzi, unde au fost explicate particularităţile teologice, dar şi consecinţele nefaste ale acestor erezii asupra învăţăturii creştine. Originea antitrinitarismului vine din panteismul şi dualismul filosofiei antice, ce a dat naştere la impersonalism divin, fiindcă se accentua fiinţa divină în detrimentul Persoanelor, ce ducea la izolarea Divinităţii în transcendent. Dumnezeu izolat în ceruri, deci rupt de lume nu mai poate coborî în creaţie şi nu mai poate rezolva problemele omului.
Subordinaţioniştii, Antitrinitarii, Monarhienii sau Modalişti, Arienii şi Pnevmatomahii şi Unitarienii antici sau cei moderni consideră că Dumnezeu este un prototip divin care rămâne izolat în singularitatea Sa, Hristos o creatură care apare în timp şi nu poate fi veşnic cu Tatăl, iar Duhul Sfânt este o forţă impersonală. Arianismul a fost considerată de unii o încercare de înţelegere raţională a persoanei lui Hristos, iar de alţii o tentativă de a reduce creştinismul la o schemă de inspiraţie filosofică, ce făcea imposibilă comuniunea omului cu Dumnezeu.
În perioada apariţiei lumii protestante nu existau grupări care să se prezinte specific ariană, sau antitrinitară, fiindcă teologia trinitară nu a constituit o parte esenţială a temelor doctrinare dezbătute. Protestantismul născut din Scolastică a ales ca ghid de cunoaştere, raţiunea în locul harului Duhului Sfânt, punând accent pe individualism şi liberul arbitru. Din Protestantism va apărea supermarchetul denominaţiunilor creştine, cu teorii diverse despre Sfânta Treime, unele dintre ele neavând nici o legătură cu adevărurile revelate.
Logica raţională protestantă a încercat să explice adevărurile revelate cu ajutorul minţii, uitând că raţiunea este incapabilă de a cuprinde ceea ce este inefabil. Dacă Dumnezeu este redus la nivelul minţii încetează să mai fie Dumnezeu. Problema subordinaţionistă a fost preluată de unii teologi din Olanda. Repercusiunile arianismului în ceea ce priveşte Întruparea şi Răscumpărarea erau destul de grave, deoarece dacă Logosul Întrupat la plinirea vremii nu mai este el însuşi Dumnezeu adevărat, răscumpărarea îşi modifică conţinutul, fiindcă în loc să fie teandrică, acţiunea mântuitoare a lui Hristos era numai de ordin morală. Ortodoxia a arătat că teologia nu trebuie să rămână tributară filosofiei, ci adevărurilor revelate care trebuiesc explicate în lumina harului Duhului Sfânt.

În capitolul al IV-lea s-au tratat ereziile care dau prioritate lumii naturale asupra celei spirituale s-a făcut o prezentare dogmatică şi istorică a disputelor privind cele două firi, dumnezeiască şi omenească în persoana lui Iisus, apoi s-a trecut la tratarea nestorianismului, monofizitismului, monotelismului ca erezii ale unirii ipostatice, a pelagianismului ca erezie antropologică apărută în Apus şi a iconoclasmului, considerat sumă a tuturor ereziilor şi a milenarismului ce nu poate depăşi planul imanent al istoriei. Erezia nestoriană referitoare la relaţia dintre cele două naturi ale persoanei lui Iisus Hristos a fost condamnată, însă au apărut în teologie două tendinţe hristologice. Prima tendinţă Hristologică aparţine Evului Mediu, care tinde să dea prioritate lui Dumnezeu în detrimentul omului, iar cea de a doua tendinţă hristologice este cea contemporană, în care omul este exaltat în detrimentul Divinităţii. Nestorianismul contemporan înseamnă dualitatea dintre Iisus al istoriei şi Hristos al slavei. Accentuarea transcendenţei, înseamnă uciderea lui Dumnezeu, de aceea teologia apuseană contemporană s-a orientat spre Iisus al istoriei.
Hristologia de Sus şi Hristologia de Jos au avut repercusiuni asupra ecleziologiei prin Deism, care-l izolează pe Dumnezeu în transcendent. Teologia Apuseană de astăzi rămâne la Iisus istoric, care se uneşte cu Dumnezeu numai în cer, pe când Teologia Răsăriteană îl prezintă pe Iisus ca Dumnezeu şi Om nedespărţit, atât pe pământ, cât şi în cer. Ortodoxia a afirmat unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească în Iisus, susţinând teandria Fiului lui Dumnezeu întrupat, nedespărţind cele două firi în persoana Sa. Nestorianismul contemporan prin cele două tendinţe hristologice, imanenteism şi deism, este tentat de a transforma Divinitatea într-o problemă de speculaţie filosofică. Există două pericole care marchează cele două hristologii despre care am vorbit. Primul pericol este limitarea lui Iisus doar în cadrele istoriei, ceea ce înseamnă că El trebuie aşezat în rândul marilor întemeietori de religii, dar nu poate fi Dumnezeu; iar cel de al doilea pericol este izolarea Sa în cer, ce face imposibilă sfinţirea lumii create şi a omului.
Pelagianismul reprezintă cea mai gravă erezie antropologică a secolului al V-lea din Biserica Apuseană fiind legat de numele lui Pelagius, însă nu trebuie omis faptul că filosofia stoică şi-a spus cuvântul în croirea anumitor trăsături specifice acesteia. Pelagianismul comportă următoarele elemente doctrinare: lipsa păcatului strămoşesc şi ineficacitatea botezului, relativizarea raportului dintre natură şi har, negarea învierii, autosuficienţa naturii umane în săvârşirea binelui, autonomia omului faţă de har şi toate consecinţele ce decurg din aceste erori. La vremea respectivă criza a fost rezolvată în mod admirabil de Fericitul Augustin, dar care va cădea în predestinaţie. Din pelagianism va apărea Semipelagianismul, ce a fost soluţionat de Sfântul Ioan Casian prin învăţătura despre sinergie. S-a încercat să se stabilească unele legături ce există între ideile pelagiene şi ideile lumii de astăzi, arătându-se că prin autonomie şi individualism, atât omul antic, cât şi cel modern se separă şi nu poate accepta un Dumnezeu personal şi absolut, pentru că acest Dumnezeu nu este dispus la compromisuri şi nu poate face concesii la moralitate. O astfel de poziţie îl determină pe omul modern să-şi creeze „noi dumnezei”, adaptaţi şi modelaţi după viaţa şi gândirea sa.
Individualismul şi autonomia omului faţă de Dumnezeu pot fi socotite consecinţe ale prăbuşirii lăuntrice a omului, care a pierdut nu numai transcendenţa, ci şi judecata despre sine, despre viaţa cea veşnică şi despre îndumnezeire.
Iconoclasmul a fost prezentat ca sumă a tuturor ereziilor arătându-se care au fost factorii ce au stat la naşterea ereziei iconoclaste, apoi s-au prezentat hotărârile dogmatice de la Sinodul VII Ecumenic, ruperea icoanei de teologie în Biserica Apuseană şi factorii care au stat la desacralizarea lumii Occidentale.
Iconoclasmul a însemnat lovituri dure venite din partea celor ce se aflau în afara Bisericii, dar a însemnat şi renaşterea în Biserica Creştină a artei profane a antichităţii.
Sinodul VII Ecumenic nu a adus inovaţii, ci a dat valoare imaginii creştine aşa cum era ea stabilită dintru început.
Temeiul biblic al icoanei este întruparea Mântuitorului, „Dumnezeu s-a arătat în trup” (I Timotei III, 16), iar pe baza textelor biblice Biserica a îngăduit reprezentarea prin Sfintele icoane a modului în care S-a făcut accesibil Dumnezeu oamenilor. Icoanele pe care sunt zugrăvite chipul lui Hristos, a unui sfânt sau a mai multor sfinţi reprezintă o imagine mântuitoare, pe când lumea în care trăim încearcă să introducă în Biserică propria sa imagine, imaginea lumii căzute, a păcatului şi a descompunerii.
Răspunsul Ortodoxiei în faţa acestor erori este următorul: când îl înfăţişam pe Iisus, nu se reprezintă, nici umanitatea, nici divinitatea, ci Persoana care uneşte aşa cum mărturiseşte Calcedonul, cele două naturi în mod „neamestecat” şi „nedespărţit”. Icoana nu atribuie naturii ceea ce este specific persoanei, nu este o imagine a naturii divine, ci este imaginea Persoanei divine, care prin Întrupare, poate fi reprezentat cu mijloace omeneşti.
Docheţilor, nestorienilor, monofiziţilor şi tuturor ereticilor din vechime şi de astăzi li se poate răspunde că icoana în care este înfăţişat Mântuitorul stă la baza tuturor icoanelor, ea fiind fereastră către Absolut. Icoana zilelor de astăzi se află într-o situaţie paradoxală. Pe de o parte este supusă distrugerii, de către unii din cei ce o neagă (protestanţi, neoprotestanţi sau atei), iar pe de altă parte începe să depăşească graniţele lumii ortodoxe fiind redescoperită de aceeaşi lume eterodoxă, care până mai ieri o nega. Prototipul şi icoana îşi au existenţa legată unul de alta, iar prin suprimarea unuia (Prototipului) este suprimat împreună şi celălalt (chipul), deci se sparge şi dispare întregul.
În sub capitolul despre milenarism s-a prezentat Milenarismul în trecut şi astăzi, Montanismul istoric, Milenarismul Biblic, Milenarismul ca finalitate a istoriei, Vechile mituri ale eternei reveniri şi aspecte ale eshatologiei creştine. S-a văzut că a aproba milenarismului, fie că este vorba de cel antic sau de cel contemporan, prin calculele ridicole pur omeneşti privind cea de a doua venire, înseamnă reducerea Împărăţiei lui Dumnezeu, a veşniciei, la stadiul imanent al istoriei, însemnă limitarea Împărăţiei la nivelul fiecărui individ. Sfârşitul lumii poate fi înţeles ca sfârşitul fiecare persoană, înseamnă sfârşitul vieţii pământeşti, sfârşitul relaţiilor cu aproapele şi cu lumea, începutul altei vieţi. Pentru a se diminua frica de sfârşitul lumii şi de judecata particulară sau universală s-a inventat utopia milenaristă, adică împărăţia de o mie de ani, ce va fi instaurată de Hristos la a doua Sa venire.
Milenarismul reprezintă nostalgia teocraţiei, fiind rezultatul unei concepţii „autonome”, care separă lumea de Dumnezeu şi o închide în ea însăşi fără să ţină cont de îndumnezeirea omului şi a cosmosului prin harul necreat. Sfârşitul lumii poate fi înţeles ca sfârşitul fiecărei persoane, înseamnă sfârşitul vieţii pământeşti, sfârşitul relaţiilor cu aproapele şi cu lumea şi începutul unei altei vieţi.
La baza tuturor dilemelor teologice în plan trinitar, ecleziologic, soteriologic, cosmologic sau eshatologic, se află dilema fundamentală hristologică dintre Divinitatea şi omenitatea Mântuitorului dintre Iisus al Istoriei şi Hristos al Slavei sau dintre persoana şi opera Sa de răscumpărare. Creştinismul Răsăritean a evitat tendinţele periculoase, ale individualismului şi autonomiei, definind persoana umană în comuniunea cu Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt în Biserică.

Ultimul capitolul numit „teorii panteiste care tind să confunde Divinitatea cu lumea” sau Neognosticismul timpurilor moderne este legat de cel de al doilea capitol şi a putut fi observată reînvierea gnosticismului, din perspective culturale şi experienţe religioase diverse.
Tentative de reînviere a gnosticismului, din perspective panteist-ezoterice într-o lume în curs de desacralizarea, au venit din partea unor gnosticii moderni precum Jung, Carl Gustav prin teoria Arhetipuri şi dogma, sa resimţit în Sofianismul lui Bulgakov, s-a profilat în Spiritism, Teosofie, Societatea Antroposofică, Tradiţionalismul lui Rene Guenon, la Rosicrucieni şi la reprezentanţii de astăzi ai Nihilismului modern. Deosebit de gnosticismul antic ce are caracter dualist cel antic, gnosticismul modern abordează evenimentele biblice din perspective panteiste. Noile mişcări gnostice vor o reinterpretare a evenimentelor biblice, ca şi când istoria doctrinei creştine ar trebui rescrisă.
Reînvierea gnosticismului se va profila şi în cadrul mişcării feministe prin exacerba femininului în defavoarea masculinului, prin încercarea de a crea un nou pol în teologia actuală, prin naşterea unui nou model de antropologie cu o viziune dualistă despre lume, femininul şi masculinul. S-a specificat că hirotonia femeilor în comunităţile ecleziale contemporane este strâns legată de mişcarea feministă care se revoltă împotriva dominaţiei masculine. Hirotonia femeilor îşi are rădăcinile în păgânismul şi gnosticismul eretic, însă va lua amploare odată cu mutilarea hristologiei şi pnevmatologiei de către Reforma Protestantă. Hirotonia femeilor a fost considerată o tentativă de a reînvia păgânismul în cadrul religiei creştine. Reîncarnarea a fost privită din unghiul gnosticismului şi nu a fost tratată în întreaga sa complexitate. Ea face abstracţie de întruparea lui Dumnezeu şi transformă învierea într-un act fără nici o semnificaţie. Ca şi dochetismul gnostic acest mit face abstracţie de persoana lui Hristos reducând învierea la un şir neîntrerupt al reîncarnărilor. Doctrina creştină vorbeşte de unicitatea persoanei, de judecata pentru faptele săvârşite şi de Învierea lui Hristos şi de învierea morţilor. Reîncarnarea înseamnă lipsa judecăţii universale şi negarea mântuirii.

În concluziile generale s-a arătat că răspunsul pe care l-au găsit Sfinţii Părinţi tuturor ereziilor precum sunt: ereziile gnostice, dochete, ereziile trinitare, hristologice, pnevmatologice, milenariste, toate dominate de dualismul de neconciliat a filosofiei antice este afirmaţia Sfântului Irineu: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu”. Insistenţa cu care Părinţii Bisericii vor relua această frază lapidară „Dumnezeu s-a făcut Om, pentru ca omul să se îndumnezeiască”, reprezintă cheia însăşi a creştinismului şi soluţia numeroaselor conflicte doctrinare din trecut şi de astăzi. Cuvintele respective oferă răspunsul problemei dochetismului, reîncarnării, dualismului nestorian sau monofizismului, arătând că prin întruparea Logosului veşnic, prin coborârea (kenoza) lui Hristos până la limitele decăderii noastre omeneşti, prin patimile, moarte şi Învierea Sa, Dumnezeu deschide oamenilor calea spre înălţare, adică a unirii omului cu Dumnezeu. Coborârea persoanei divine a lui Hristos în lume oferă persoanelor umane căzute în păcat calea urcătoare în Duhul Sfânt, adică îndumnezeirea (theosis) omului creat, recapitularea naturii noastre de către Hristos şi prin Hristos, prin harul necreat în Biserică.
Teologia răsăriteană a reuşit şi reuşeşte să depăşească dilema dualismului dintre lumea naturală şi cea supranaturală, dar şi ereziile din perioada antică şi cea modernă, fiindcă pune în centru persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, însă nu despărţit de Tatăl şi de Duhul Sfânt.
Teologia răsăriteană are în centrul ei Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos Pantocratorul care depăşeşte dualismul dintre lumea naturală şi cea supranaturală şi pune în lumină unitatea întregii creaţii în El însuşi, prin energiile necreate.
Energiile necreate constituie puntea de legătură prin care Dumnezeu se coboară la om, pentru ca omul să se înalţe către Dumnezeu.

RUGĂCIUNEA la Sfîntul Grigorie Palama

RUGĂCIUNEA
la Sfântul Grigorie Palama

"Pentru cel ce se roagă neîncetat, lumea întreagă devine biserică."
Ava Siluan

"Fost-a om trimis de la Dumnezeu", putem zice, reluând cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul; numele lui era Grigorie Palama. Om trimis de Dumnezeu, căci prin el s-a fundamentat teologic întreaga experienţă duhovnicească a creştinului ortodox: unirea deplină cu Dumnezeu în iubire şi rugăciune; dimensiunea principală a ortodoxiei, rugăciunea, cu roadele ei, a fost aşadar, este şi va fi viaţa Bisericii, viaţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică în toate timpurile.
Tradiţia rugăciunii neîncetate are rădăcini apostolice (I. Tesaloniceni 5.17), şi o regăsim în scrierile Părinţilor pustiei, căpătând în cursul vremii specificul vieţii monahale isihaste (hsucia = linişte, tăcere). Muntele Athos a devenit în secolele XIII-XIV centrul mişcării de înnoire a vieţii călugăreşti, prin sporirea rugăciunii, mişcare cunoscută sub numele de isihasm. Exponentul ei a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) care a formulat teologic, întâia oară, doctrina şi practica isihastă bazată pe întâlnirea înţelegătoare cu Hristos, în lumină, prin rugăciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!" rostită neîncetat.
1. Viaţa Sfântului Grigorie Palama
Născut în 1296, tânărul Grigorie a fost de mic în cercul familiei imperiale dat fiind că tatăl său, Constantin, era consilier intim al lui Andronic II (1282-1328) şi pedagog al nepotului acestuia, Andronic III. Când avea 7 ani, tatăl său muri, iar el fu educat şi instruit în ştiinţele vremii de celebrul învăţat Teodor Metochites, agonisindu-şi o solidă bază culturală. Contactul strâns cu monahi de la Athos l-au făcut pe Grigorie să ţină încă din adolescenţă un regim de asceză aspră, cu post şi veghere multă, hrănindu-se numai cu pâine şi apă. Primul învăţător în viaţa sa de rugăciune i-a fost Teolept, care mai târziu ajunge mitropolit al Filadelfiei, care l-a călăuzit la deprinderea trezviei şi a rugăciunii minţii încă de când era în lume.
Lepădând atracţiile lumii, în toamna anului 1317, cu cei doi fraţi ai săi, plecă spre Muntele Athos. Lângă mănăstirea Vatopedu, sub conducerea bătrânului Nicodim, duse o viaţă de post, de veghe şi rugăciune neîntreruptă, ziua şi noaptea. După trei ani, în 1321, monahul Grigorie s-a nevoit în Marea Lavră a Sfântului Atanasie, unde, alţi trei ani, s-a distins prin practica virtuţilor, înţelepciune şi cuvânt, înfrânându-şi chiar şi trebuinţele cele mai naturale, "luptând parcă cu trupul ca să ajungă fără de trup". În decurs de trei luni nu dormea nici o noapte, ci numai puţin după prânz. Apoi se retrage doi ani la Glosia, şi în 1326, după ce e hirotonit preot la Tesalonic, urcă pe muntele de lângă oraşul Bereea (Veria) din Macedonia greacă. Aici trăieşte o viaţă duhovnicească intensă. Cinci zile pe săptămână sta izolat de toţi şi nu vorbea cu nimeni, iar sâmbăta şi duminica se aduna cu ceilalţi monahi la Sfânta Liturghie şi la convorbiri. Era în al treizecilea an al vieţii, sănătos la trup, neatins încă de nici o boală. Intensifică postul şi vegherea, iar prin lacrimi multe îşi curăţă ochiul sufletului. Rugăciunea neîntreruptă din mintea sa îl învrednicea de unirea nemijlocită cu Dumnezeu. Uneori, în timpul Sfintei Liturghii, faţa îi strălucea mai presus de fire, transfigurată de focul Duhului Sfânt. Începe să predice, apoi să scrie despre viaţa Maicii Domnului şi a unor cuvioşi părinţi atoniţi.
Când Varlaam de Calabria, din 1334 încă, dar mai ales după 1337, începe să defaime practica şi învăţătura isihastă, atunci ieromonahul Grigorie devine purtătorul de cuvânt al monahismului atonit şi al întregii Biserici Ortodoxe. El precizează în două triade (1338, 1339) doctrina isihastă, redactând-o şi pe a treia (în 1341), când Varlaam, în 1340, atacă mai înverşunat mistica răsăriteană şi Ortodoxia însăşi.
Crescând polemica, s-a întrunit un sinod la 11 iunie 1341 care a dat dreptate isihaştilor, condamnându-l pe Varlaam; acesta fuge definitiv în occident, fiind nu doar bineprimit în Biserica Catolică, ci şi promovat episcop în Gerace (sudul Italiei). La scurtă vreme, în 1343, bănuit de complot de Ioan Cantacuzino, Palama e aruncat în închisoare, până-n 1347. Patriarhul Ioan Colescas convoacă în 1345 un sinod care-l anatemizează pe Palama, susţinând pe Achindin, care preia rolul de batjocoritor al isihasmului. Împărăteasa Ana de Savoia, la 2 februarie 1347, adună episcopii care-l repun în cinste pe Palama. Grigorie Achindin fuge, dar în locul lui vine Nichifor Gregoras. Contra lui Achindin, Grigorie Palama scrie Antireticele I-VII şi câteva epistole către alţi monahi isihaşti (până-n 1345). Urcat în 1347 pe tron, Ioan Cantacuzino convocă în 27 mai 1351 un sinod care decretă isihasmul ca doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, condamnând ca eretice învăţăturile lui Varlaam şi Achindin. Gregoras fu închis în mănăstirea Hora. Deşi ales din 1347 arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama ajunse acolo abia în 1352. În 1354, vrând să vină în Constantinopol, este luat prizonier de turci, un an de zile. Între 1358-1359 Palama a mai scris patru tratate despre isihasm, contra lui Gregoras. Anunţându-şi ziua morţii înainte, Sfântul Grigorie Palama trecu la Domnul la 13 noiembrie 1359. Gregoras reveni şi el la ortodoxie, murind în anul următor. Ucenicul Sfântului, patriarhul Filotei Kokinos, în 1368, convocă un sinod care-l declară, pe baza mărturiilor multor monahi şi episcopi şi a minunilor din biserica lui, Sfânt pe Grigorie Palama, hotărând ca zile de prăznuire a lui, ziua de 14 noiembrie şi a doua duminică din Postul Mare.
2. Opera şi doctrina Sfântului Grigorie Palama
Întreaga operă a Sfântului Grigorie Palama e centrată pe rugăciunea neîncetată a minţii în inimă; viaţa însăşi a lui a fost o rugăciune neîncetată. Sfântul Grigorie Palama a experiat pe viu isihia şi cunoaşterea lui Dumnezeu ce vin prin rugăciunea lui Iisus, şi de aceea triadele I şi II poartă un titlu comun, ele fiind adresate celor "ce se dedică cu evlavia isihiei" (îl omitem în expunerea de mai jos a operei), a treia triadă conţinând lucrările în care sunt "respinse" (tratatul I) şi enumerate "absurdităţile ce provin din premisele (tratatul II) şi concluziile (tratatul III) filosofului Varlaam".
Problema rugăciunii neîncetate este abordată în toate scrierile palamite, căci rugăciunea e izvorul vieţii veşnice, al cunoaşterii lui Dumnezeu, care sporeşte în om odată cu eliberarea lui de patimi prin lucrarea Duhului Sfânt.
Iată mai jos, o parte din lucrările Sfântului Grigorie Palama, consultate în redactarea acestei mici expuneri a noastră:
Triada I (1338)
1. Spre ce şi până la ce grad e folositoare îndeletnicirea cu ştiinţele
2. Pentru cei ce voiesc să se concentreze asupra lor în isihie, nu e fără folos să încerce a-şi ţine mintea înăuntru trupului.
3. Despre lumina şi luminarea dumnezeiască, despre fericirea sfântă şi despre desăvârşirea cea întru Hristos.
Triada II (1339)
1. Care este cunoştinţa cu adevărat mântuitoare şi căutată cu mult interes de monahii adevăraţi; sau împotriva celor ce zic că cunoştinţa ce provine din ştiinţele din afară e cea cu adevărat mântuitoare.
2. Despre rugăciune
3. Despre lumina sfântă
Triada III (1341)
1. Despre îndumnezeire
Tomul aghioritic (1341)
Antireticele I-VII contra lui Achindin (1342-1344)

Doctrina palamită susţine cunoaşterea lui Dumnezeu, experierea vieţii veşnice prin comuniunea directă cu El în Biserică. Ea este o trăire dată potenţial tuturor creştinilor prin Taina Botezului şi prin participarea la viaţa lui Hristos prin împărtăşirea Lui la Sfânta Liturghie. Dar actul împărtăşirii euharistice cu Hristos trebuie prelungit şi actualizat în om prin rugăciune neîncetată; astfel dialogul omului cu Hristos este continuu şi într-o sporire neîntreruptă, omul ajungând "părtaş dumnezeieştii firi" prin umplerea lui de harul îndumnezeitor al Duhului Sfânt.
1. Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu e absolut necesară ştiinţa profană, ci păzirea poruncilor Lui. Înţelepciunea dată prin Duhul Sfânt profeţilor, apostolilor şi tuturor creştinilor lucrători, îndeamnă pe tot omul să cunoască şi să împlinească voia lui Dumnezeu, luminându-l şi în înţelegerea raţiunilor cauzale ale lucrurilor; ea este un dar duhovnicesc care-l purifică pe om de patimi. Iar apropierea de Dumnezeu vine prin neîncetata rugăciune care încălzeşte inima omului cu focul iubirii lui Dumnezeu şi a semenilor.
2. Rugăciunea săvârşită de minte în inimă întăreşte gândul omului permanent la Iisus Hristos, mărind comuniunea cu El, şi sfinţind întreaga fiinţă a omului, întărind cugetele şi simţurile în frica de Dumnezeu. Însă rugăciunea trebuie ajutată şi prin asceză şi prin ascultare de duhovnic. Palama arată că, prin rugăciune neîncetată, mintea devine receptivă harului Duhului Sfânt unindu-se cu inima, revărsând bucuria sfântă a contemplaţiei duhovniceşti şi peste trup, nu omorând partea pasională (cum zicea Varlaam), ci purificând-o prin străpungerea şi plânsul mântuitor de urmele păcatelor. Rugăciunea şi asceza nu înăbuşă puterile firii umane ci le ridică peste fire, pe măsura unirii cu Hristos. Îndumnezeirea prin har a omului înseamnă sublimaţia continuă a lui în Hristos.
3. Mintea curăţită de patimi şi luminată de harul dumnezeiesc se depăşeşte pe sine şi devine capabilă de vederea lui Dumnezeu în Duh; isihaştii sporiţi în virtute văd slava lui Dumnezeu, slavă luminoasă pe care au văzut-o şi Sfinţii Apostoli pe muntele Tabor când Mântuitorul S-a schimbat la faţă. Această lumină taborică nu este fiinţa (ousia) lui Dumnezeu ci slava naturii dumnezeieşti, a întregii Sfintei Treimi, şi nu se poate vedea nici prin putere omenească oricât de mare, nici prin ajutor îngeresc, ci numai prin putere dumnezeiască. Şi Sfântul Ştefan a văzut-o "fiind plin de Duhul Sfânt" . Deci numai unindu-se cu Dumnezeu prin har, omul poate vedea acea lumină care este frumuseţea şi substanţa veacului ce va să fie. Este singura lumină adevărată, eternă şi necreată, prin care şi noi devenim lumină ca nişte fii ai luminii. Vederea lui Dumnezeu în lumină e mai presus de cugetare, ea e nelimitată de conceptele raţionale, ea e percepută prin credinţă. Credinţa face nebună toată ştiinţa lumii, căci nu cel ce are ştiinţă ci cel ce are în inimă credinţa lucrătoare prin iubire are în el pe Iisus Hristos. Aceasta este cunoştinţa adevărată de Dumnezeu, mai presus de minte şi de simţuri, când se face unirea cu Dumnezeu în lumină prin harul Duhului Sfânt.
4. Cei ce se împărtăşesc de el trăiesc într-un mod dumnezeiesc, primind viaţă dumnezeiască şi cerească, şi astfel ei devin "părtaşi dumnezeieştii firi" . Harul Sfântului Duh este numit şi "îndumnezeire" (JewsiV) sau "principiul îndumnezeirii" (Jearcia), este lucrarea (energeia) lui Dumnezeu care se revarsă oamenilor împărtăşindu-le viaţa şi cunoştinţa dumnezeiască printr-o iluminare negrăită. Lumina de pe Tabor a fost însăşi dumnezeirea, însă nu în fiinţă ci în lucrare. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă omului şi îngerilor, dar ea este nedespărţită de lucrările sau energiile ei, comune Sfintei Treimi, prin care Dumnezeu ţine lumea şi o îndumnezeieşte. Fiinţa (natura) dumnezeiască nu are nume care să o exprime.
Toate numirile sunt ale lucrărilor, prin ele cunoaştem pe Dumnezeu şi ne unim cu El, direct, pe măsura receptivităţii firii noastre la ele.
Învăţătura palamită nu este ceva nou în teologia răsăriteană, ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi e prezentă în toată patristica ortodoxă. Sistematizarea ei aparţine Sfântului Grigorie Palama, care a adâncit şi dezvoltat teologia izvorâtă din rugăciunea şi euharistia continuă cu Iisus Hristos.

3. Rugăciunea la Sfântul Grigorie Palama
Întreaga doctrină isihastă e centrată pe rugăciunea minţii, sau a inimii, sau a minţii coborâte în inimă; ea este rostită neîncetat şi adunând mintea de sub presiunea simţurilor o înalţă către Dumnezeu în cuvintele: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!". Rugăciunea neîncetată face (ca) pe cei ce se gândesc tot timpul la Dumnezeu să fie pătrunşi tot mai mult de prezenţa Lui, de lucrarea Lui; ei Îl înscriu tot mai adânc pe Dumnezeu în conştiinţa lor, înscriindu-se şi ei tot mai mult în conştiinţa (cartea) lui Dumnezeu.
Sfântul Grigorie alama abordează cu toată atenţia problema rugăciunii personale, intime; puţine referiri face la rugăciunea comunitară, liturgică. Pentru el e mai importantă actualizarea harului dumnezeiesc, primit în Sfintele Taine (Botez, Mirungere şi Euharistia în special) ale rugăciunii comunitare a Bisericii, prin rugăciune personală neîncetată, decât îndesirea participărilor la slujbele liturgice în detrimentul scăderii dialogului intim, personal cu Dumnezeu.
Tratatele al doilea din primele două triade contra lui Varlaam cuprind cele mai bogate învăţături despre rugăciunea minţii, atât practice cât şi teoretice.
Astfel, ca toţi Părinţii Bisericii, Sfântul Grigorie Palama susţine că rugăciunea trebuie ajutată cu asceza trupului, cu mortificarea senzaţiilor de plăcere care ispitesc sufletul să încline spre cele ale lumii şi ale trupului, îndepărtându-l de rugăciune. Eroismul acceptării durerii e un efort al voinţei care, prin osteneală, ne descoperă marginile puterilor şi ale vieţii noastre aflate sub păcat şi ne fac să strigăm pe Dumnezeu în ajutor. Împreună lucrarea sufletului şi a trupului este esenţială în progresul duhovnicesc, căci durerea ostenelii aduce înmuierea sufletului iar aceasta naşte rugăciunea, uneori rugăciunea cu lacrimi.
"Până ce ne stăpâneşte împătimirea (de plăcere) nu putem gusta rugăciunea minţii nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor, şi avem nevoie să simţim prin simţul pipăitului numaidecât durerea postului, a privegherii şi a altora ca acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a trupului şi gândurile care mişcă patimile animalice se fac mai cumpătate şi mai slabe. Ba nu numai atâta, ci aceasta aduce şi începutul sfinţitei străpungeri a inimii, prin care se şterg şi întinăciunile necurate de mai înainte şi care face pe Dumnezeu mai presus de toate milostiv şi înduplecat de rugăciune."
Pentru Palama, "lipsa durerii, pe care părinţii o numesc şi împietrire, e deci cea care opreşte rugăciunea", căci durerea trăită cu trupul nu numai că nu se face o piedică rugăciunii, ci conlucrează cu ea întărind-o. "Rugăciunea e maica şi totodată fiica lacrimilor", căci din lacrimi de durere pentru păcate iese rugăciunea, iar rugăciunea, ca expresie a simţirii puternice a micimii şi a păcătoşeniei faţă de Dumnezeu, naşte lacrimile. Acestea merg împreună şi numai însoţirea lor măreşte calitatea rugăciunii şi calitatea fiinţei fiecăruia, scoţând sufletul din împietrire. Lacrimile sunt semn că Dumnezeu s-a atins de inima celui ce se roagă, înmuind-o, căci atingerea ei de Dumnezeu e plină de milă şi iubire. Iar aceasta îl face pe om să înţeleagă că pentru unirea în iubire cu Dumnezeu trebuie întreţinută starea de disponibilitate interioară pentru El, de smerenie receptivă la harul Lui. Rugăciunea minţii are nevoie de urcuşul plin de osteneală al faptelor virtuţii, de asceză şi ascultare faţă de duhovnic, cerând şi trupului să-şi depăşească hotarele limitate prin patimi şi transfigurându-l odată cu sufletul. Faptele bune, virtuţile, făcute prin trup sunt expresia clară a dorinţei de îndreptare, sunt "roadele vrednice de pocăinţă" a minţii; ele arată efectul adânc al rugăciunii, al îndreptării cugetului spre Dumnezeu. Adică asceza este nedezlipită de rugăciune, ba ea arată tensiunea rugăciunii către Dumnezeu, făcând şi trupul sensibil la lucrarea Duhului Sfânt şi transparent ei, prin despătimire.

"Căci sfinţii spun că este o lucrare comună a sufletului şi a trupului, dar cu adevărat şi dumnezeiască, care pricinuieşte sufletului iluminarea dumnezeiască, izbăvindu-le pe amândouă de patimile rele şi aducându-le în schimb tot corul sfânt al virtuţilor."
Ortodoxia susţine mântuirea şi desăvârşirea integrală a omului, şi cu sufletul şi cu trupul, căci trupul e destinat să devină "templu al Duhului Sfânt" . De aceea trupul, prin virtuţi, trebuie să devină străveziu pentru Duhul Sfânt, şi opac faţă de pornirile inferioare ale patimilor. Palama dă mare importanţă demersului ascetic de sfinţire a trupului, faţă de Varlaam care, cu toată teologia apuseană, vede pe Dumnezeu ca o ghicitoare, ca o impersonalitate filosofică abstractă accesibilă doar intelectualilor. Dumnezeu, ca Persoana deplină, este mereu disponibilă dialogului şi relaţiei de iubire cu omul, ridicându-l şi pe acesta, prin harul Lui, la o asemănare tot mai mare cu El printr-o unire tot mai mare cu El.
"Dar noi nu am învăţat o filosofie (Varlaam), că nepătimirea e omorârea laturii pătimitoare (pasionale), ci mutarea ei de la cele mai rele la cele mai bune şi lucrarea ei îndreptată, prin deprindere, spre cele dumnezeieşti după ce s-a întors cu totul de la cele rele şi s-a îndreptat spre cele bune. Şi pentru noi nepătimaş este cel ce a pierdut deprinderile rele şi s-a îmbogăţit în cele bune, <>2, cel ce şi-a supus iuţimea şi pofta - care alcătuiesc împreună latura pătimitoare a sufletului - puterii cunoscătoare, judecătoare şi raţionale a sufletului, aşa cum cei împătimiţi şi-au supus puterea raţională laturii pasionale. Căci reaua întrebuinţare a puterilor sufletului e cea care dă naştere patimilor vrednice de dezaprobare, aşa după cum reaua întrebuinţare a cunoaşterii lucrurilor dă naştere înţelepciunii celei nebune."
Prin întrebuinţarea cea bună a poftei se dobândeşte iubirea de Dumnezeu, iar prin buna întrebuinţare a iuţimii se dobândeşte răbdarea. Iar ele sunt bine întrebuinţate când se supun minţii. Mintea pomenind neîncetat pe Dumnezeu, iar pofta însoţind mintea în această lucrare, ajung împreună la deprinderea iubirii de Dumnezeu. Iar împlinind poruncile Lui cu răbdare, se ajunge la iubirea aproapelui, care implică şi o mare trăire spirituală. Aceasta nu există însă fără nepătimire, adică fără renunţarea la iubirea egoistă de sine şi de plăcerile inferioare ale sale. Iubirea care implică nepătimirea e insuflată de un elan al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, de iubirea a tot ce e bun, de un elan opus oricărui egoism.
"Această cale spre desăvârşita iubire prin nepătimire se deschide liber şi urcă spre cele de sus şi se potriveşte cu deosebire celor ce s-au retras din lume. Căci odată ce s-au dedicat lui Dumnezeu şi stăruiesc cu minte netulburată în convorbirea cu El, prin această împreună petrecere, leapădă uşor povara patimilor rele şi-şi adună comoara iubirii. [...] Această forţare (la fapte bune, după poruncile lui Dumnezeu), prelungindu-se prin obişnuinţă, produce o dulce afecţiune faţă de poruncile dumnezeieşti şi preface în deprindere dispoziţia plăcută faţă de ele. Aceasta, la rândul ei, pricinuieşte o ură statornică faţă de deprinderile şi afecţiunile rele. Iar această ură contra deprinderilor rele rodeşte nepătimirea din care se naşte iubirea faţă de Cel-singur-bun."
Deci, faptele bune înfăţişează (lui Dumnezeu) latura pătimitoare a sufletului ca "jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu", când ochii noştri văd lucruri netede, când limba, mâinile şi picioarele slujesc voii dumnezeieşti.
"Oare lucrarea aceasta nu e comună trupului şi laturii pătimitoare a sufletului? De fapt ea este semnul sigur că cineva iubeşte pe aproapele ca pe sine însuşi. "
Faptele bune sunt expresia iubirii celuilalt, ele actualizează şi sporesc potenţele rugăciunii, transformând "fericita durere din osteneala trupului în odihna (bucuria) nepătimaşă a comuniunii cu aproapele şi, prin el, cu Dumnezeu. Fapta şi rugăciunea făcută pentru altul, unite la Sfântul Apostol Pavel şi cu întristarea (durerea compătimitoare) pentru el , arată că latura pătimitoare mijloceşte între minte şi trup. Trupul e condus spre sfinţire de către minte prin latura pătimitoare, dar şi mintea îşi actualizează puterile ei de spiritualizare a trupului prin latura pătimitoare.
"Căci trupul e unit prin mijlocirea acesteia cu mintea."
De aceea Sfântul Grigorie Palama afirmă că nepătimitor nu înseamnă amorţit şi nepăsător, ci nepăsător spre cele rele; căci nu lucrările Duhului săvârşite prin trup, nici pătimirile (afectele) dumnezeieşti şi fericite, nici puterile sufletului create în vederea acestora trebuie mortificate, ci faptele pătimaşe, rele. Iubirea de Dumnezeu şi ura faţă de cele rele sunt lucrări ale laturii pătimitoare, iar isihastul, "care se ocupă cu contemplaţiile dumnezeieşti şi înalţă Lui cântare şi mulţumită şi se lipeşte de El printr-o pomenire neîncetată [...] îşi mută toată aplecarea spre cele rele a puterii acesteia spre dragostea de Dumnezeu, potrivit celei dintâi şi mai mari porunci <>, adică din toată puterea ta. [...] Primind ea (latura pătimitoare - care e puterea iubitoare a sufletului) această aplecare, procură rugăciunii sinceritatea", desfăcând şi celelalte puteri ale sufletului de la cele pământeşti, înălţându-le spre Dumnezeu. Căci prin latura pătimitoare; isihastul, mistuit la culme de dragostea de Dumnezeu şi înstrăinat de trup, se împărtăşeşte de Duhul dumnezeiesc.
Sfântul Grigorie Palama consideră trupul unit cu sufletul prin latura pătimitoare. De aceea la actul rugăciunii trebuie să participe şi trupul, odată cu sufletul, cumva într-o susţinere reciprocă. Actul respiraţiei, care e ritmic, şi alimentează trupul cu aerul absolut necesar vieţii, poate fi reglat sincron cu rugăciunea. Astfel, şi mintea este silită să se adune din răspândirea simţurilor şi "să intre cu aerul respirat în inimă" (după Sfântul Macarie cel Mare), adică să privească cele din inimă, stăpânind peste toate gândurile şi mădularele. Căci în rugăciune, nu numai trupul trebuie strunit, ci şi gândurile. Poziţia adunată a trupului, privirea îndreptată spre inimă (sau buric), împreună şi respiraţia încetinită în ritmul rugăciunii, favorizează prin această dispoziţie şi o "întoarcere înăuntru inimii a puterii minţii ce se revarsă prin ochi afară."
"Cine deci, având minte sănătoasă, va socoti trupul nevrednic să locuiască în el propria sa minte, odată ce s-a învrednicit să devină locuinţă a lui Dumnezeu însuşi ? N-a aşezat însuşi Dumnezeu, la început, mintea în trup?"
Deşi apără aceste metode auxiliare de ajutare a rugăciunii, practicate fie după Sfinţii Simeon Noul Teolog, Nichifor Monahul şi Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama le socoteşte folositoare doar pentru începători, "până ce, înaintând cu ajutorul lui Dumnezeu şi făcându-şi mintea în stare să nu mai simtă cele din jurul ei şi să nu se mai amestece cu ele, vor putea să o concentreze în chip sigur asupra unei gândiri unitare".
Cămara cugetărilor este inima; în ea trebuie să privim dacă şi-a înscris harul legile Duhului. Aici, în tronul harului e mintea, în partea cea mai dinăuntru a trupului; aici are loc întâlnirea cu Dumnezeu şi unirea cu El.
"Dacă, după cuvântul apostolului, Dumnezeu în inimile noastre a dat Duhul Său care strigă <>(Rom.8.16), nu în inimile noastre ne vom întâlni cu Duhul? Dacă, în sfârşit, după Domnul profeţilor şi al apostolilor, <<împărăţia cerurilor e înăuntru nostru>>(Luca 17.21), nu va fi în afară şi de împărăţia cerurilor cel ce se sileşte să-şi scoată mintea din cele dinăuntru ale sale?"
Pentru apropierea de Dumnezeu, mintea omului trebuie să stăpânească trupul, supunându-şi simţurile - raţiunii aprinse de dumnezeiescul dor. Iar pe măsura ridicării la nepătimire, mintea, curăţită de

nălucirile plăcerilor, înalţă o rugăciune tot mai curată, tot mai luminoasă. Mintea însăşi vede în inimă lumina dumnezeiască, slava lui Hristos Care Se dezvăluie pe Sine, în lumină.
"Când văd cuvioşii bărbaţi în ei înşişi acea lumină dumnezeiască - şi o văd când se învrednicesc de împărtăşirea îndumnezeitoare a Duhului Sfânt, când îi cercetează negrăit razele desăvârşitoare - atunci văd însuşi veşmântul îndumnezeirii lor, mintea lor fiind umplută de slavă şi de strălucirea nespus de frumoasă ce izvorăşte din harul Cuvântului, aşa precum trupul Cuvântului s-a umplut de slavă pe munte prin lumina dumnezeiască ce izvora din dumnezeirea Lui. Căci slava pe care a dat-o Tatăl Lui, a dat-o şi El celor ce ascultă de El, cum spune cuvântul Evangheliei; şi a voit ca să fie aceştia cu El şi să vadă slava Lui ."
Mintea însăşi, eliberată de patimi, se vede pe sine ca lumină în timpul rugăciunii şi e înconjurată de lumina dumnezeiască. Harul Duhului Sfânt inundă mintea, luminându-o, şi ridicând-o deasupra firii, îi descoperă frumuseţea Mirelui Ceresc, într-o pace şi bucurie negrăită. Lumina aceasta nu este a cunoştinţei raţionale, mărginită în concepte, ci e mai presus de orice mărginire intelectuală; ea dă o cunoştinţă a lui Dumnezeu directă, faţă către faţă, odată ce încetează orice rugăciune sau cugetare.
"Există o puritate a minţii peste care străluceşte în timpul rugăciunii lumina Sfintei Treimi; atunci mintea se înalţă mai presus de rugăciune; de aceea nu trebuie să mai numim această stare rugăciune, ci produs al rugăciunii curate, trimis prin Duhul. Atunci mintea nu se mai roagă prin rugăciune, ci, ajunsă în extaz, pătrunde lucrurile neînţelese. Aceasta este neştiinţa, care e mai presus de cunoştinţă."
Această vedere a lui Dumnezeu în lumină, această răpire a minţii la Dumnezeu, este produsul rugăciunii curate, este "arvuna Duhului" care aprinde inima cu iubirea negrăită a lui Dumnezeu. Aşa are loc unirea cu Dumnezeu prin har, participarea prin har a omului la viaţa dumnezeiască şi primirea darurilor Duhului Sfânt potrivit cu credinţa lui.
"Sfinţii, având de mai înainte ca bază firea cea creată, dobândesc ca adaos la ea împărtăşirea mai presus de fire şi dumnezeiască. E însuşi harul şi puterea îndumnezeitoare, Însuşi Duhul Sfânt, vărsat în cel botezat, nu după fiinţă, ci după harul care porneşte din El, prin harul sfinţeniei, aflat prin fire în El."
Aşadar, îndumnezeirea este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, unirea şi asemănarea treptată cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a înviat din moarte firea omenească, înălţând-o la cer, în sânul Sfintei Treimi.
Această îmbogăţire continuă a existenţei omului în Dumnezeu, nu înseamnă însă absorbţia firii umane în cea divină, ci sporirea marginilor ei prin harul îndumnezeitor, creşterea puterii sale de a primi şi de a folosi în tot mai largă măsură energiile divine. Iar îndumnezeirea nu se opreşte niciodată, ea continuă la infinit, într-o comuniune de iubire tot mai luminoasă, mai fericită, cu Dumnezeu.
"De aceea cuvântătorii de Dumnezeu numesc nesfârşită şi lumina aceasta. Prin ea, când încetează orice putere de cunoaştere, Dumnezeu se face văzut sfinţilor, unindu-se prin puterea Duhului, ca Dumnezeu cu dumnezei şi fiind văzut de aceştia; căci prin împărtăşirea de Cel mai înalt se preschimbă şi ei spre ceea ce e mai înalt şi, ca să spunem cu Proorocul, <>, opresc orice lucrare a sufletului şi a trupului în aşa fel că nu se mai arată şi nu se mai vede prin ei decât numai Acela, fiind biruite însuşirile naturale de prisosinţa slavei; <> cum zice Apostolul (I.Cor.15.28). Căci fiind fii ai mângâierii, vom fi şi fii ai lui Dumnezeu; <<şi ca îngerii lui Dumnezeu în cer, care pururea văd faţa Tatălui nostru cel din ceruri>>(Matei 18.10,22.30), cum zice Domnul."


4. Foloasele rugăciunii
Rugăciunea, în învăţătura Sfântului Grigorie Palama, ca în întreaga tradiţie ortodoxă, este cea dintâi între faptele bune săvârşite de om spre mântuire. Prin rugăciunea neîncetată gândul omului rămâne statornic în prezenţa şi comuniunea lui Dumnezeu. Rugăciunea este măsura vieţii duhovniceşti; ea este începutul vieţuirii virtuoase şi izvorul tuturor faptelor bune; ea este calea vieţii veşnice, a cunoaşterii lui Dumnezeu, căci prin ea vine harul Sfântului Duh care curăţă şi sfinţeşte toate cugetările şi simţurile spre împlinirea poruncilor lui Hristos.
Rugăciunea totuşi este un dar pe care Dumnezeu îl dă celui ce se roagă; Duhul Sfânt se face simţit în inima celui ce se roagă cu smerenie şi trezvie, în deplină ascultare faţă de un povăţuitor duhovnicesc, şi Duhul însuşi îl învaţă pe om rugăciunea neîncetată.
1. Rugăciunea este născută din iubirea lui Dumnezeu şi duce la o mai mare sporire şi spiritualizare a iubirii. Despătimirea, iluminarea şi îndumnezeirea sunt treptele desăvârşirii vieţii duhovniceşti în care rugăciunea neîncetată este polul principal. Ea susţine întreg efortul ascetic în vederea pocăinţei curate şi a stăpânirii simţurilor de către raţiune. Ea curăţă şi mintea de nălucirile pătimaşe şi o face receptivă iluminării dumnezeieşti.
"Cel ce îşi curăţă trupul său prin înfrânare, îşi face din mânie şi poftă izvor de virtuţi prin iubire dumnezeiască şi îşi prezintă mintea lui Dumnezeu, purificată prin rugăciune, acela dobândeşte şi vede în sine harul promis celor curaţi cu inima."
2. Sfinţirea trupului este aşadar efectul rugăciunii neîncetate care atrage pe Duhul Sfânt să Se sălăşluiască în întreaga fiinţă a omului.
"La cei ce şi-au înălţat mintea la Dumnezeu şi sufletul la poftirea Lui, se transferă şi trupul, se înalţă şi se bucură şi el de comuniunea cu Dumnezeu; devine şi el posesiune şi locaş al lui Dumnezeu."
3. Dar rugăciunea sporeşte frica de Dumnezeu, păzindu-l pe om de păcat, şi progresiv se intensifică şi rugăciunea continuă şi îndurerată; din aceasta vine împăcarea cu Dumnezeu, iar frica se preface în iubire şi durerea rugăciunii în bucurie, răsărind în noi floarea iluminării din care răzbate ca un miros contemplarea tainelor lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
4. Însă pe măsura iluminării minţii în har şi a cunoaşterii prin vedere directă a slavei lui Hristos, dragostea şi căldura inimii cresc odată cu bucuria unirii cu Hristos în lumină. Rugăciunea devine curată şi simplă, plină de iubire şi de smerenie, şi urcă până la tronul lui Dumnezeu, păstrându-se în cupe de aur ca să fie tămâiat cu ea Domnul. Ea este retezată brusc sub lumina harului dumnezeiesc ce inundă mintea şi-o uneşte cu Dumnezeu în iubire deplină.
5. Foloasele rugăciunii nu sunt însă numai acestea: nepătimirea, vederea slavei dumnezeieşti şi îndumnezeirea omului, ci şi celelalte daruri şi harisme ale Duhului Sfânt prin care Dumnezeu lucrează în Biserică pentru întărirea comuniunii de iubire între credincioşi. Rugăciunea intimă personală este creatoare de comuniune în Hristos între cei ce se roagă şi se bucură împreună cu El. În rugăciunea minţii se trăieşte comuniunea şi cu ceilalţi semeni; rugăciunea însăşi ne face transparenţi lui Dumnezeu şi semenilor prin fericitele ei roade: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia" . Acestea sunt mărturiile rugăciunii neîncetate, ale liniştii şi ale odihnei în Hristos. Acestea sunt roadele Duhului Sfânt şi arvuna vieţii celei veşnice.





5. Concluzii
Din secolul al IV-lea până în prezent, tradiţia rugăciunii curate a făcut dovada unei continuităţi uimitoare în Răsăritul creştin. Biserica însăşi e într-o rugăciune neîncetată de la întemeierea ei, şi prin aceasta e unită cu Hristos, Capul şi Mirele ei. Practica isihastă nu e decât o trăire la scară personală a acestei uniri. Hristos, pe Care Îl caută înlăutrul inimii sale acela care se roagă, nu poate fi cu adevărat înlăuntrul lui decât în măsura în care, prin Sfintele Taine, el rămâne grefat la Trupul Bisericii. Rugăciunea lui Iisus, aşa cum a fost înţeleasă de sfinţii părinţi, nu înlocuieşte deci niciodată harul mântuitor al Sfintelor Taine; ea nu face decât să-l actualizeze în lucrare, printr-o relaţie tot mai conştientă cu Iisus Hristos, în lumina şi iubirea Lui.
Sfântul Grigorie Palama a dezvoltat în scrierile sale învăţătura isihastă susţinând că rugăciunea curată şi neîncetată este calea unirii cu Dumnezeu, a cunoaşterii şi iubirii Lui. Unirea omului cu Dumnezeu îl ridică pe om din hotarele firii căzute mai presus de fire şi-l face "părtaş dumnezeieştii firi" încă din această viaţă, într-un progres nesfârşit în Hristos. Lumina învierii lui Hristos se revarsă mereu mai bogat în inimile rugătoare, aducând bucuria duhovnicească a restaurării firii umane şi a îndumnezeirii ei. Sfântul Grigorie Palama a combătut învăţăturile greşite ale Apusului creştin, conform cărora Dumnezeu ar fi inaccesibil omului, retras într-o transcendenţă abstractă deschisă doar intelectualilor; el a confirmat prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume şi în om prin energiile Sale necreate, posibilitatea unirii cu Dumnezeu prin rugăciune neîncetată şi iubire, accesibilă oricărui om. Rugăciunea însăşi, neîncetată în Biserica Ortodoxă, asigură continuitatea trăirii Evangheliei lui Hristos în spiritualitatea răsăriteană şi astăzi.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
[1] Pr. D. Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993
[2] Filocalia, vol. 7, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, trad. Pr. D. Stăniloae
[3] J. Meyendorff, Sfântul Grigorie Palama şi mistica ortodoxă, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995
[4] J. Meyendorff, Teologia Bizantină, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996
[5] Pr. D. Stăniloae, Ascetica şi Mistica Ortodoxă, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1993

ARGUMENTE SCRIPTURISTICE IN SUSŢINEREA ADEVĂRURILOR DE CREDINŢĂ ŞI A RÎNDUIELILOR CANONICE ALE BISERICII ORTODOXE DOGMATISITE ŞI RÎNDUITE ÎN SINOADE

Motto : PETRE ŢUŢEA " Morala laică arată că omul se mişcă asimptotic spre perfecţiune pe care nu o poate atinge niciodată. Perfecţiunea se realizează prin Hristos prin credinţa dreaptă in El şi doar printr-o relaţie de comuniune cu Iisus in Biserică. Hristos e generos pentu că ne raportează la Stapîn zicînd: - ...fiţi sfinţi căci Tatăl vostru din ceruri Sfînt este.... Tot ce gîndim noi teologal nu e teologie proriu zis. Noi nu trebuie sa avem pretenţia că suntem “teologi”ci noi ne miscăm in măsura in care putem să inţelegem lumea dogmelor care este opusă lumii normelor. Omul este guvernat pe Pamînt de două morale: - morala dogmelor care este crestină, eternă, adică absolută şi morala normelor care e construită pe puţinătatea şi imperfecţiunea omului de a fi legiuitor. Dacă Adevărul nu e revelat atunci intelectul este neputincios el poate să-L primească nu poate să-L caute şi să-L determine şi dacă nu e revelat nu e şi deci nu poate fi adevăr nerevelat. Omul autonom poate fi util cînd explorează universul şi viaţa, poate fi comod mintal si material. Omul autonom oricît ar explora viaţa si universul nu poate avea acces la Adevărul Unic fară revelaţie fiindcă se impiedică de Adevărul tuturor lucrurilor, adică de Adevărul Unic (principiul unic) al tuturor lucrurilor care este Dumnezeu. Credinţa este incidenţa divină care poate revela Adevărul(modul de cunoastere prin credintă de care ne vorbeste in epistole si sf.ap.Pavel) . Pistis(cred.),adevărul după credintă-secundum fidem, că dacă nu există Credinţă şi nu există Dumnezeu nu există nici Adevăr. Fară Dumnezeu fară Credintă omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Purificarea nu se poate practica nici prin practici panteiste ale yoghinilor, budiştilor sau alte practici pagîne, nici prin practici meditative ale europenilor, purificarea nu cunoaşte decît un singur sediu, ritualul creştin unde şi prin care sunt comunicate Tainele eliberatoare"

CĂLĂUZA BUNULUI CREŞTIN ÎN SFÎNTA SCRIPTURĂ

AUTOR : DUMITRU IORDACHE

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE

ROMÂNE BUCUREŞTI - 1983

CU BINECUVÎNTAREA PATRIARHULUI IUSTIN

Pentru a mări imaginea în vederea citirii textului în bune condiţii da-ţi dublu click pe

fiecare imagine în parte

Apologetica

De ce sunt ortodox... Şi nu protestant, catolic, budist, etc. Apologetică vie
De la OrthodoxWiki
Salt la: Navigare, căutare
Aceasta este o pagină cu un pronunţat caracter colectiv, în care fiecare este invitat să adauge câteva observaţii în care să arate pe scurt şi în mod clar de ce este el ortodox (ce găseşte el înălţător la noi), de ce nu are o altă credinţă (ce aspecte nedorite se află la alte religii şi nu se regăsesc la noi) sau, simplu, câteva gânduri frumoase izvorâte în sufletul lui privind ortodoxia.
La sfîrşit se inserează link-uri către site-uri care promovează frumuseţile ortodoxiei: articole proprii (ale acelora care publică pe această pagină) sau scrise de alţii, site-uri dedicate unor mari teologi, site-uri ortodoxe, biblioteci ortodoxe on-line.
Cuprins[ascunde]
1 Sunt ortodox pentru că:
2 Sunt ortodox pentru ca Dumnezeu m-a invatat sa fiu
3 Articole originale
4 Carţi în format electronic
5 Site-uri dedicate unor mari teologi
6 Site-uri ortodoxe
if (window.showTocToggle) { var tocShowText = "arată"; var tocHideText = "ascunde"; showTocToggle(); }

Sunt ortodox pentru că:
Am fost spiritist, buddhist, yogin, ateu, dar în toate aceste "credinţe" nu am găsit ceea ce căutam. Spiritismul nu este, de fapt, o religie, ci doar o încercare de a comunica cu spiritele oamenilor decedaţi. Pentru buddhist, totul este suferinţă, iar ţelul suprem este nirvana, vidul. Buddhistul nu are Dumnezeu. Yoginul vrea să scape de reîncarnări şi să se unească cu Brahman. Atât buddhistul, cât şi yoginul se consideră proprii lor dumnezei (vezi Lucifer). Ateismul este prostesc, dacă privim cât de minunat e alcătuit universul în care trăim. Probabilitatea ca universul şi viaţa să se fi născut din întâmplare, dintr-un big bang, tinde la 0... Sunt ortodox pentru că Dumnezeu mi-a arătat că există. Acum câţiva ani, mi-am cerut iertare cu lacrimi de la Dumnezeu, pentru că nu am crezut în El.Am simţit ceva ce nu am mai simţit decât peste mulţi ani. Pur şi simplu sufletul meu era înconjurat de o căldură şi pace imensă.Parcă pluteam...Am simţit ceva ca un mic curent apoi prin mâini şi o stare de linişte inexplicabilă timp de o săptămână...Această întâmplare m-a făcut să cred că Dumnezeu există şi că ne veghează mereu. El ne aşteaptă să ne întoarcem la el, aşa cum un tată îşi aşteaptă fiul... Apoi am început să citesc despre yoga, să învăţ sanscrita, să citesc texte antice yoghine. Începusem să mă cred una cu Brahman, cu Absolutul, să mă simt puternic. Consideram că totul e o iluzie. Puteam să-mi opresc orice gânduri după voinţă...Până când a apărut o persoană care m-a rugat să citesc nişte cărţi ortodoxe. Bineînţeles că le-am luat cu scârbă, dar nu am vrut să jignesc persoana respectivă, aşa că am început să citesc. Citindu-le, parcă ardea ceva în mine. Simţeam cum cuvântul lor mă arde şi mă macină. Acum ştiu că era ceva sau cineva în mine care mă făcea să fiu aşa, să fug de adevăr... În fine, am citit mai multe cărţi, am început să citesc şi Noul Testament şi până la urmă mi-am dat seama de groapa în care căzusem... Am fost şi la prima spovedanie dupa aproape 6 ani de pauză şi atunci am avut convingerea finală că ortodoxia este religia creştină adevărată, apostolică. În momentul când preotul a început să rostească rugăciunea de dezlegare, am simţit ceva care ieşea din mâinile lui şi intra înăuntrul meu, prin creştetul capului, până în adâncul inimii (acum ştiu că acel Ceva era Duhul Sfânt). Am simţit atunci ca şi cum aş fi fost cercetat până în adâncul sufletului şi apoi o căldură în inimă, un foc purificator. Apoi m-am simţit liber. Am ştiut că Dumnezeu m-a iertat cu adevărat şi am înţeles de ce este nevoie să vii în faţa unui preot ca să ţi se ierte păcatele. După ce am ieşit din Biserică, simţeam o pace nemaipomenită şi totul părea mai luminos. Era o lumină aparte în jur, toate mi se păreau bune şi simţeam un imbold de a-I da slavă lui Dumnezeu...Poate că toate acestea mi s-au întâmplat şi le-am observat tocmai pentru că mă îndepărtasem pentru mult timp de Dumnezeu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit mie, păcătosul, să gust puţin din frumuseţea Raiului... Dumnezeu să ne lumineze pe toţi şi să ne îndrepte pe toţi pe calea adevărului ortodox! Doamne ajută!
Dumnezeul la care se roagă creştinii şi iudeii nu apare într-un Univers predefinit, nu a apărut datorită unor legităţi aflate înaintea şi înafara Lui. El este în afara timpului şi tot ce există a fost creat de El.
Morala şi tot ce ţine de bine ar fi fraze fără valoare dacă n-ar exista El. Doar Dumnezeu este Cel care dă valoare moralei.
El este însuşi Iubirea. Şi o arată frumos prin Însăşi existenţa Sa, care constă în Trei Persoane între care se poate manifesta iubirea. Căci iubirea necesită cel puţin două persoane...
Mântuirea se obţine prin efortul nostru, dar doar Dumnezeu este cel care decide rezultatul. Ea nu se poate plăti cu bani.
Viaţa de fiecare zi ne arată fapte uimitoare, care depăsesc cu mult cunoştinţele şi speranţa noastră.
Toate sunt legate între ele într-un chip atât de minunat! Trebuie sa fie Cineva acolo sus...
În mai toate religiile D(d)unezeu(eii) este/sunt o forţă neînduplecată în faţa căruia/căror trebuie să tremuri. Doar în Noul Testament Dumnezeu îţi arată că te iubeşte, se coboară la nivelul tău şi îţi dă şi libertatea de a decide tu ce să faci. (Lucru care se întâmplă parţial şi în Vechiul Testament).
Atunci când intru într-o biserică ortodoxă simt pace, căldură, o atmosferă familară plăcută.
Dacă intru într-o biserică catolică simt măreţie şi linişte. Dar o linişte rece.
Dacă are loc o conferinţă organizată de protestanţi, totul este perfect aranjat. Mă simt ca la o prezentare de produse a unei mari companii. Nimic nu este uitat. Nu lipseşte decât ... Dumnezeu.
Înţelepciune. Odată, înţelepciunea celor zece porunci. Apoi, înţelepciunea de a le înlocui cu doar două: cu dragostea de Dumnezeu şi cu iubirea de aproapele. Pentru că atunci când iubeşti le împlineşti automat şi pe cele zece.
Biserica Ortodoxă nu se implică în politică. Politica înseamnă multe lucruri necreştine, compromisuri, minciună, influenţarea oamenilor ca să se satisfacă interese umane, nu duhovniceşti. Un preot implicat în politică are prea puţin timp pentru Dumnezeu, este prins între a face interesul unor grupuri şi a apăra cuvântul lui Dumnezeu. Marii teologi şi duhovnici ai ultimelor secole au fost ortodocşi...
Bisericile ortodoxe sunt pline cu Har, oameni şi frumuseţe.
Ştiinţa modernă abia acum se apropie de ceea ce spuneau Părinţii Bisericii acum 1500 de ani. V-aţi întrebat oare ce este materia? A se vedea Sfântul Vasile Cel Mare şi Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Nu se încearcă în mod exagerat "modernizarea" Bisericii. Să nu uităm că ştiinţa evoluează mereu, aşa că ceea ce astăzi este considerat a fi un lucru modern, mâine va fi judecat ca fiind depăşit. Să supunem oare Biserica unei frunze în vânt? Nu vreau să critic ştiinţa, atâta doar că evidenţiez că ea se aproprie de infinitul pe care Dumnezeu l-a făcut. Ea are meritul că este în căutarea adevărului, dar etalonul este Dumnezeu Adevărul.
Mergeam cu bunicul la Biserică.
Iisus ne-a învăţat ce să facem ca să ne mântuim acum 2000 de ani şi de atunci nu a mai venit ca să ne înveţe altceva, astfel că acel mesaj trebuie să îl urmăm. Biserica Ortodoxă este biserica care a păstrat cel mai fidel învăţătura pe care ne-a dat-o Dumnezeu.
Sunt ortodox pentru că Dumnezeu a făcut mila cu robul său şi ,,Întorcandu-se, mi-a dat viaţa si din adâncurile pământului iarăşi m-a scos” Slavă întru cei de sus lui Dumnzeu.
In primul rand,asa m-a nascut pamantul romanesc{adica mama}si pamantul grecesc{adica tata},apoi pentru ca ,pana sa-mi dau seama de comoara pe care mi-a incredintat-o Dumnezeu prin baia sfantului botez,am primit ,totusi,bunatatile pe care le-a pregatit El celor ce ILiubesc, prin Sfantul Trup si Sange, pe care ,parintii mei trupesti,mi-l administrau cand era de cuviinta.Apoi sunt ortodoxa din recunostinta fata de Bunul si Milostivul Dumnezeu, care, nicidecum nu m-a parasit ,in ciuda faptului ca am uitat binefacerile LUI si in desfranari si in uitare de cele ce am fost invatata ,am cheltuit viata mea si m-a scos pe mine din noroiul pacatelor,fara sa am cea mai neinsemnata contributie,pe piatra punand piciorul meu. In alta ordine de idei, numai in biserica Lui ma simt acasa,Maica Domnului mi-a aratat mila ei nespusa Apoi, El m-A iubit pe mine intai,atunci cand educatia ateista, era gata sa distruga orice urma de umanitate din mine,fara macar sa gandesc de ce comoara ma lipsesc. M-am rugat mult sa ma ierte ,daca exista iertare pentru mine,iar El in milostivirea Sa,mi-a aparut in vis, venind pe norii cerului, sezand pe tronul slavei. Nu mi-a vorbit. Doar m-A privit. Dar ce privire..... Mustrare, blandete, majestate in acelasi timp ,iar sufletul meu striga" e Domnul, e Dumnezeul meu",desi nu aveam icoane,nu aveam o reprezentare a LUI... uitasem totul...de mult.Iata ca ajunsesem iar acasa ca fiul cel risipitor... Dar nu mi-A vorbit. a luat sceptrul si mi-a aratat cu el peste umar la cer. A disparut cum a venit, pe norii cerului. M-am trezit intr-o stare de bucurie nespusa, liniste si impacare, dar si cu sentimentul datoriei. Dupa cateva zile de cautari,mi-a cazut in mana o brosurica, tiparita in grafia veche"Carte dspre sfarsitul lumei"in care am citit: "adeca toti cei ce ati gresit,toti cei ce voiti sa mosteniti viata cea vesnica, cautati in sus la Dumnezeu, cautati la cer" Atunci am inteles ce a vrut sa-mi spuna Domnul, atunci am inteles Orodoxia e casa mea, e bucuria mea, e cantarea mea, e viata mea. Ce alte motive mi-ar trebui pentru a iubi ortodoxia?Ce alta motivatie i-ar trebui inimii mele sa cante cu fiecare respiratie"Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati, caci cu noi este Dumnezeu". Amin
Sa le luam pe rand:
De ce crestinism si nu islam, budism, yoga? Pentru ca Iisus a inviat pe pamant si a dat putere asupra mortii si discipolilor sai si asta nu s-a intamplat la Buda , Mahomed, Confucius si altii. Cand vorbim despre religie vorbim mai ales despre viata de dupa moarte si daca cel ce e cel ce incepe o religie nu are putere asupra mortii, in mod normal trebuie sa ai multe dubii. De ce ortodoxie si nu catolicism sau protestantism? Pentru ca ortodoxia e cea mai iubita de Dumnezeu si asta se dovedeste prin multimea minunilor ce se intampla in ortodoxie. Minunile ortodoxiei sunt:
1. Lumina Sfanta. In fiecare an la Ierusalim in Biserica ce s-a inaltat pe locul invierii apare o lumina ce vine din cer, se plimba prin Biserica . Lumina Sfanta vine doar la Patriarhul ortodox de la Ierusalim si nu la alte denominatiuni crestine. Mai multe la: http://www.orthodoxphotos.com/Pascha_Holy_Light/index.shtml
2. Apele Iordanului merg in sens invers pentru cateva minute. Cand Iisus a intrat in apele Iordanului pentru botez, acestea au inceput miscarea in sens invers . In fiecare an, la slujba de Boboteaza, apele acestea se misca in sens invers cateva minute cand crucile crestinilor ortodocsi sunt aruncate in apa.
3. Apa sfintita. La sfintirea apei se schimba miscarea moleculara a apei din miscare Browniana dezordonata in miscare ordonata. Apa sfintita poate fi bauta si dupa un an desi apa obisnuita devine de nefolosit in acelasi interval de timp. la catolici apa sfintita nu rezista ca la ortodocsi.
4. Trupurile sfintilor nu putrezesc si mai mult realizeaza miracole dupa moarte. Sfantul Ioan Botezarul:http://www.orthodoxphotos.com/Holy_Relics/St._John_Maximovitch/index.shtml Saint John The Wonderworker un sfant american: http://www.orthodoxphotos.com/Holy_Relics/St._John_Maximovitch/index.shtml Acesti Sfinti au minuni si dupa moarte: http://saintjohnwonderworker.org/visitors_book_2007.htm Aici sunt minunile Sfintei Parascheva: http://www.sfantaparascheva.com/minuni.php Darul profetiei si alte daruri intaresc puterea ortodoxiei.
Sunt ortodox pentru ca am convingerea ca acum e cea mai buna cale de mantuire. Cum am putea sa ne dam seama de asta. Este cea mai buna religie cea cu cei mai multi membri? Nu caci la un moment dat Biserica ariana era cea mai puternica din Europa. Este religia cu cei mai multi bani si putere lumeasca mantuitoare. Nu neaparat. Este mantuitoare religia care e considerata de Dumnezeu mantuitoare si pe care Dumnezeu o inzestreaza cu multe minuni. M-am rugat la Dumnezeu sa-mi spuna ce cale e cea mai buna si un gand mi-a venit ca ortodoxia e considerata cea mai buna de catre Dumnezeu caci are cele mai multe minuni.
Sunt ortodox pentru ca Dumnezeu m-a invatat sa fiu
Merg prea departe spunand asta? La prima vedere poate..Insa de-a lungul vietii am avut experiente care m-au marcat,schimbat si eventual calauzit spre punctul de pornire. Am crescut ortodox, prin asta vorbind de acel ortodoxism 'pasiv' care ne caracterizeaza pe multi in Romania.A fi botezat ortodox, a merge la biserica cateodata,a pretinde ca exista o relatie cu Dumnezeu,a-I multumi cateodata pentru anumite lucruri din decenta crestina si nu din SUFLET. Suna familiar? Ei bine in acest fel era falsul meu ortodoxism.Pana la varsta de treisprezece ani eram evlavios colectionam icoane,citeam scripturi,ma rugam, chiar imi facusem un mic altar de rugaciune in camera mea.Insa dintr-un motiv sau altul tot ce era acolo in inima mea incepuse sa intre intr-un somn letargic.Pot invinui intrarea mea in adolescenta ,contactul cu lumea exterioara a celor mai mari,dorinta de a creste peste noapte..sau pot spune ca usor dar sigur incepusem sa cad in tentatiile pierzaniei.La paisprezece ani deja fumam si beam cu cei de doua ori mai in varsta ca mine. Asta e ceva care m-a marcat pe restul vietii, alcoolismul si tabagismul m-au urmat peste tot. Am emigrat la optsprezece ani si de atunci pot spune ca tot intre straini sunt.Daca as insirui toate experientele avute de-a lungul acestor ani v-as provoca imaginatia spre incredibil, spre fictiune.Dar ce face mai incredibila si tragica inca experienta mea este faptul ca nu este fictiune ,nu este vreun roman de aventura ci propria aventura a vietii mele.Am trecut prin aproape tot de la droguri la inchisori,munca cinstita, lume interlopa.(Intr-o zi cu voia bunului Dumnezeu voi imparti aceast experienta cu alti frati pierduti sau rataciti dintr-un motiv sau altul) Ma indepartam pe zi ce trecea din ce in ce mai mult de Dumnezeu.Cautam ceva sa-mi umple viata sa-mi dea satisfactie si nu gaseam.Auzeam vorbind de la altii de implinire cu Dumnezeu dar eram prea putin convins de ce auzeam sau vedeam. Pot spune insa ceva. Eu renuntasem la Dumnezeu ,nu pentru ca asa imi dorisem dar pentru ca imi facusem viata in asa fel incat sa nu las loc pentru EL. Eu renuntasem la EL dar EL nu a renuntat niciodata la mine.Adevarul este ca simteam ca Dumnezeu exista ,simteam ca era in inima mea insa ce nu reuseam era sa intru in dialog,in armonie cu EL.Dupa zece ani petrecuti in Peninsula Iberica m-am intors acasa ,frustrat,dezamagit si singur.Mama ma privea trista si-mi cerea in continuu sa ma rog "Roaga te mama ,spunea,ca doar bunul Dumnezeu te mai poate ajuta "O.K. Daca existi ajuta-ma" spuneam.Dar nu stiam ca EL avea ceva pentru mine, nu stiam ca desi ma rugam fara convingere fara sa cred ce EL m-ar auzi,dar EL m-a auzit, mi-a calauzit pasii usor, politicos,subtil dar sigur spre ceva ce nu mai simteam de la treisprezece ani. Dupa sase luni in Romania am plecat din nou de data aceasta spre Anglia.Cineva trebuia sa ma astepte in Londra dar nu s-a intamplat cum am vrut eu. Fara bani,fara prieteni, am ajuns foarte repede sa dorm pe strazi,in frig,in ploaie.As fi putut fura cum facusem de multe ori inainte dar dintr-un oarecare motiv pe care Dumnezeu il stie de data asta totul imi iesea pe dos,pur si simplu nu mai reuseam sa fiu ce am fost,acel eu plin de sine autosuficient.. Pentru cine nu stie 'a dormi ' pe strazi nu este un termen corect care sa explice odihna.Corpul nostru nu este facut pentru a suporta temperaturi scazute ,nu cand este slab nutritionat,exaustat,fizic si mental.Faptul ca putem intra in hipotermie in timpul somnului se caracterizeaza prin reactia corpului de vigilanta atunci cand din fericire ne trezim de frig. Spun din fericire pentru ca daca nu ne-am trezi de frig stiti ce s-ar intampla..Dupa multe saptamani pe strazi,saptamani marcate de foame,oboseala,frig,violenta extrema fizica si verbala,uz si abuz de alcool,dispretul semenilor,in fine cine se scalda in mocirla e mancat de porci,desi eu nu cerusem sa fiu in mocirla,mai mult am alunecat in ea decat sa spun ca am fost impins sau am sarit de buna voie,treaba este ca ajunsesem la limita. Dar scrie in Scripturi ca bunul Dumnezeu nu ne lasa sa induram mai mult decat putem suporta.Atunci in genunchi cu lacrimi in ochi in fata statuii lui Hristos i-am cerut ajutorul.Nu statuii ci Lui, Iisus. Plangand si cait, disperat si obosit AM CREZUT pentru prima data cu adevarat in EL si i-am cerut sa nu ma lase sa ma primeasca inapoi pentru ca nu mai aveam resurse interioare ,eram la limita limitelor.Iar EL m-a auzit.Lucrurile bune au inceput sa se intample in viata mea dupa aceea zi. Miracole!!Da,supe calde si hamburgueri giganti ,bai fiebinti si un pat ADEVARAT pe care sa dorm.Cum? Nu stiu si nici nu vreau sa explic decat prin acel "Nebanuite sunt caile Domnului" Bunul Dumnezeu topeste inimi si foloseste oamenii Sai pentru salvarea altora.In putin timp aveam deja un loc de dormit si o slujba. Cautam insa altceva ..cautam o biserica care sa fie locul in care sa ma simt ca fac parte din el.In care sa-l slavesc pe Dumnezeu o biserica si inca ceva: cineva cu care sa ma simt comfortabil sa-mi destainuesc gandurile,sa ascult si sa fiu ascultat.L-am rugat din nou pe EL si din nou mi-a dat ce am cerut .Prietena nu s-a lasat asteptata, o fata buna crestina foarte credinciosa,insa cu biserica a fost alta poveste, Dumnezeu m-a lasat sa vad sa simt si sa aleg chiar daca,stiu ca El avea si asta rezolvata pentru mine,totusi nu a intervenit radical ci m-a lasat sa vad prin propriile mele simturi. Astfel am 'sarit' din biserica in biserica de la adventisti la penticostali de la catolici pana la acele mici autonumite biserici in depozite cu spatii inchiriate (acele asa numite de unii ortodoxi ca secte) Am vazut diferite feluri de adorare ,multe putin ortodoxe sau conventionale.Am vazut extaz religios ,am vazut isterie religioasa , vorbit in limbi, transe religioase. Dar nu reuseam sa ma incadrez in ele,sa ma identific..ei vorbeu in limbi nu eu ,ei simteau Duhul Sfant nu eu,Dumnezeu avea un plan pentru ei dar nu acelasi pentru mine..Era experienta altora nu a mea.Astfel dupa luni de cautare ajunsesem un,ceea ce extrem protestantii numesc de "vizitator" .Cautam dar nu ma regaseam nicaieri.Si in timp ce altii plecau de la biserici umpluti pana la refuz cu 'Holy Spirit' eu ma simteam frustrat , inselat,mintit.Prietena mea era la curent cu ce se intampla si la randul ei se simtea nelinistita pentru ca isi dorea un barbat cu temelii solide in crestinism si nu un 'vizitator'. Cand eram aproape sa renunt a cauta in schimbul acelei relatii strict personale cu Dumnezeu iata ca raspunsul meu a venit. Sub forma unei biserici ortodoxe de limba engleza.Ca sa fiu mai exact prietena mea, care este penticostala a gasit aceeasta biserica pe internet cand am rugat-o sa caute o biserica aproape de zona in care locuiesc. Nu specificasem biserica ortodoxa ci doar biserica.Cand mi-a spus de aceasta biserica mi-a starnit curiozitatea :Biserica ortodoxa in limba engleza? Exista asa ceva?" Mi-am spus incredul si in prima duminica iata-ma la slujba ca de obicei sceptic si obosit de cautari.Dar asa cum Slujba a inceput lacrimi de bucurie mi-au dat in ochi,Iata-ma din nou acasa am simtit.In casa ta Doamne casa ta pe care nu o mai vizitasem de la varsta de treisprezece ani.Am regasit vechea iubire si ma simt fericit.In casa ta Doamne cu sfintele icoane cu mirosul 'evlavios' de tamaie si lumanari.Atunci pe loc am avut rapunsul la rugaciunea mea de a gasi Biserica corecta.Atunci vazand toti acei ortodoxi crediciosi englezi framantati de ortodoxism cu aceea dorinta si foame primara de a-L cunoaste pe Dumnezeu prin ortodoxism. Nici unul dintre ei nu s-a nascut ortodox ,eu eram unicul desi nu faptul ca eram nascut a contat ci faptul ca eram Re-nascut ortodox ca si ei,toti vin din alte diviziuni: protestanti,catolici,penticostali, metodisti.Si iata-i Ca niste copii in cautarea de al face fericit pe Tatal.Atunci am inteles cat noi romanii suntem de binecuvantati prin a ne naste ortodoxi si chiar asa fiind multi dintre noi nu ne doare nicaeri de chemarea adevarata a lui Dumnezeu. Nu doar biserica de lemn si piatra ci biserica din suflet aceea in care sufletul se simte bine cu Dumnezeu.Sfanta noastra Biserica Ortodoxa.Ca e ceea din Londra sau cea din Bacau sau cea din Toronto, e aceeiasi Biserica Noastra Ortodoxa. Cum stiu eu ca vine de la Dumnezeu ? Nu stiu ci simt si de fapt de ce as vrea sa stiu cand Dumnezeu ne spune clar "Sa credem prin credinta nu prin vaz" Iar a credea prin credinta inseamna a simti cu inima si sufletul ce Dumnezeu are de bine pentru noi copii Sai.Amin si Lui Dumnezeu Lauda. C. R.
Articole originale
Protestantism şi ecumenism. Sau de ce să fi ortodox
==Articole scrise de alţii==
Pr.prof.dr.Dumitru STANILOAE:De ce suntem ortodocsi?
Ortodoxie Părintele Ilie Cleopa. Călăuză în credinţa ortodoxă. Cap. II - Despre Ortodoxie 02/02/08 Părintele Ilie Cleopa. Călăuză în credinţa ortodoxă. Cap. II - Despre Ortodoxie 05:40:39 pm, Categorii: Cãrti duhovnicesti, Crestinism, Parintele Cleopa, Călăuză în credinţa ortodoxă
"Credinciosul: Ce se înţelege prin „ortodoxie"? Preotul: Cuvântul „ortodoxie", frate, este de origine greacă, format din orthos şi doxa, adică dreapta credinţă, inchinare adevărată, sobornicească, învăţătură care se plasează în continuitatea directă şi neîntreruptă a Tradiţiei apostolice, prin intermediul teologiei patristice şi neopatristice şi care formează credinţa comună a Bisericii neîmpărţite din primul mileniu. Ortodoxia se identifică cu însăşi tradiţia apostolică, aşa cum a tost confirmată, interpretată şi dezvoltată prin consensul Bisericii Universale. De fapt, didascalia - adică regula de credinţă apostolică - a fost criteriul de bază al Ortodoxiei. [Continuare:]
De aceea, orice ruptură în continuitatea Tradiţiei apostolice a fost considerată ca o corupţie sau abandonare a Ortodoxiei, care poate să ia forma fie a unei erezii, fie a unei „confesiuni" separate (Dicţionar de teologie Ortodoxă, de Preot Dr. Ioan Bria, Bucureşti, 1981, p. 272-277). Credinciosul: Dar unde se găseşte expusă exact învăţătura credinţei ortodoxe? Preotul: Scurt, dar cuprinzător, expunerea exactă a credinţei ortodoxe se găseşte în Dogmatica Sfântului loan Damaschin. Credinciosul: Dar prin care mijloace s-a menţinut până în zilele noastre învătătura de credinţă ortodoxă exactă şi neschimbată? Preotul: Aici, frate, ar fi multe de vorbit, dar aşa, cât mai pe scurt, îţi voi spune: Sfânta credinţă cea dreptmăritoare a Bisericii lui Hristos (Ortodoxia) s-a menţinut neschimbată, de-a lungul veacurilor, prin învăţătura Sfintei Scripturi şi prin Sfânta Tradiţie apostolică, prin hotărârile celor cinci Sinoade Apostolice (vezi Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Preot Dr. D. Fecioru şi Prof. Dr. Olimp Căciulă, Bucureşti, 1938, p. 26-27); prin învăţăturile canoanelor celor şapte Sinoade ecumenice şi ale celor locale, deoarece după învăţătura dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur, „Cârma Bisericii lui Hristos sunt dumnezeieştile canoane” (vezi Pidalionul de Neamţ, ed. 1844, fila 7) ; apoi prin Pravilele Bisericeşti, aşa cum a fost Pravila Mare Bisericească, Îndreptarea Legii, 1652, Pravila de la Govora, 1640, Pravila lui Vasile Lupu ş.a. Credindosul: Dar ce înseamnă Sinod ecumenic şi local şi prin ce se deosebesc ele? Preotul: Sinod ecumenic se cheamă acela la care iau parte patriarhii, mitropoliţii, episcopii şi alţi conducători spirituali ai Bisericii din toată lumea creştină. Acest sinod este judecător prea înalt al pricinilor bisericeşti, ca cel ce urmează Bisericii soborniceşti, adică a toată lumea (vezi Dumnezeieştile Dogme ale Bisericii Ortodoxe, M-rea Neamţ, 1816, p. 30; cf. şi Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, ed. 1952, p. 167); şi iarăşi: Sinod ecumenic este acela la care se vor uni, într-o singură mărturisire a credinţei, toţi patriarhii şi episcopii lumii creştine (vezi Pidalionul de Neamţ, ed. 1844, fila 75). Credinciosul: Dar sinodul local ce este şi prin ce se deosebeşte de cel ecumenic? Preotul: Sinodul local este acela la care iau parte episcopii dintr-o ţară sau numai dintr-o parte a lumii creştine. El se deosebeşte de cel ecumenic prin faptul că acesta se poate întruni numai la porunca celor ce conduc ţările, pe când cel local se întruneşte din porunca celui dintâi episcop (vezi Dumnezeieştile Dogme, p. 29). Credinciosul: Au mai fost şi alte mijloace prin care Ortodoxia şi-a menţinut unitatea şi integritatea? Preotul: Multe şi felurite au fost mijloacele spirifuale şi administrative prin care Sfânta Ortodoxie şi-a păstrat până în zilele noastre unitatea, precum:
- Constituirea cultului bizantin din secolele VI-VIII, în care locul principal l-au ocupat Liturghiile bizantine. Acest rit a jucat un rol capital în menţinerea unităţii cultice şi spirituale a Ortodoxiei; - Apoi, sinteza dogmatică făcută de Sfântul loan Damaschin (secolul VIII) şi mai ales aportul său teologic în criza iconoclasmului provocată de islamism; - Contribuţia teologică a Patriarhului Fotie (820-895) şi mai ales enciclica sa din 867, in care acuză de erezie pe papa Nicolae I (858-867); - Sinodul local din 879-880, care restaurează pe Fotie şi deci reconcilierea cu Biserica Romană (papa loan al VIII-lea, 872- 889); - Activitatea misionară în Europa centrală a fraţilor macedoneni Chiril († 869) şi Metodie († 884), «apostolii slavilor», trimişi de împăratul bizantin Mihail al III-lea, la cererea prinţului Rostislav; - Rezistenţa ortodocşilor împotriva Sinoadelor unioniste (Lion 1274; Ferrara - Florenţa 1438 - 1439), care aveau un caracter antiortodox; - Sinodul de la Constantinopol din 1459 sub Ghenadie Scolasticul - cel dintâi patriarh după căderea Constantinopolului (1453) care a respins unirea de la Florenţa, cu toate că Împăratul loan al VIII-lea o recunoscuse; - Adăugăm înnoirea isihastă din secolul XIV, care a condus la formarea adevăratei teologii bizantine. Isihasmul a fost ilusţrat de mari teologi şi mistici, ca: Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VII), Sfântul Simion Noul Teolog (sec. XI), Sfântul Grigorie Sinaitul (sec. XIV), Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului. Doctrina Sfântului Grigorie Palama despre distincţia între esenţa lui Dumnezeu ca atare, inaccesibilă spiritului creat, şi energiile divine necreate, prin care omul se împărtăşeşte direct din viaţa dumnezeirii – doctrină aprobată de sinoadele de la Constantinopol din 1341, 1347 şi 1351 -, constituie o nouă precizare patristică a Ortodoxiei; - Sub influenţa Ortodoxiei neopatristice din secolul XIV, care are un caracter defensiv în faţa teologiei scolastice latine, se încearcă o oarecare disociere a Bisericii de imperiu, deoarece termenii «simfonici» stabiliţi de împăratul Justinian (527-565) deveniseră prea rigizi; - Sinodul de la Constantinopol, din 1484, fixează Taina Mirungerii ca modalitate de primire a catolicilor la Ortodoxie; - Doctrina despre Sfintele Taine capătă o formă definitivă, mai ales datorită lui Simion al Tesalonicului (sec. XV); - Comentariul critic asupra protestantismului, făcut de Patriarhul Ieremia al II-lea la răspunsul dat teologilor luterani de la Tübingen (care trimiseseră patriarhului în 1573-1574 «Confesiunea de la Augsburg»); - O prezentare a Ortodoxiei, făcută de Patriarhul de mai târziu al Alexandriei, Mitrofan Kritopoulos (1630-1639), într-o „Mărturisire de credinţă” (1625), adresată teologilor protestanţi din Helmstad; - În 1629, Patriarhul Chiril Lucaris publică la Geneva o «Mărturisire de credinţă», în care îşi însuşeşte principalele doctrine ale calvinismului. O serie de sinoade locale condamnă această Mărturisire: Constantinopol (1638), Kiev (1640), Iaşi (1642), Ierusalim (1672) şi iarăşi Constantinopol (1691); - Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, Mitropolitul Kievului (1633-1646), discutată şi interpretată de Sinodul de la Iaşi din 1642, este tradusă în greceşte de teologul Meletie Sirigul şi aprobată de Sinodul de la Constantinopol din 1643; - Altă «Mărturisire de credinţă» care a ţinut Ortodoxia pe drumul ei cel drept a fost şi cea a Patriarhului Dositei şi actele Sinodului de la Ierusalim din 1672. Acest sfânt sinod a respins calvinismul lui Chiril Lucaris; - Tot patriarhul Dositei publică în România o colecţie de texte teologice bizantine; - Apoi sinoadele locale din secolul XVII (Iaşi 1642, Moscova 1666-1667 şi Ierusalim 1672) au adus o contribuţie importantă la redescoperirea materiei sacramentale a Bisericii şi la punerea în valoare a caracterului dinamic al Tradiţiei, ceea ce n-a fost întotdeauna şi pretutindeni înţeles în mod corect; - Sinodul de la Moscova condamnă pe «vechii credincioşi», care reduceau Ortodoxia la o religie ritualistă; - Formarea Bisericilor uniate (sau greco-catolice) se realizează prin presiunea autorităţilor politice din Polonia şi Austria, în regiuni ortodoxe: Brest (1596), Ujhord (1649), Mucacevo (1664), Transilvania (1701). Rezistenţa ortodocşilor a arătat nu numai că Orientul nu poate fi o simplă dieceză romană, dar şi că exista o contradicţie de fond între sistemul Bisericilor locale in răsărit şi sistemul papal in apus; - Un sinod al patriarhilor orientali din 1755 declară invalidat botezul latinilor şi al armenilor, fapt pentru care aceştia vor fi primiti la Ortodoxie prin rebotezare; - «Filocalia», marea colecţie de texte de spiritualitate, apare in 1782 la Veneţia, editată de către Nicodim Aghioritul (1749-1808, canonizat in 1955), împreună cu Macarie din Corint; - Stareţul Paisie Velicikovski (1722-1794) traduce in slavonă Filocalia, care apare la Moscova in 1793 şi care a salvat Ortodoxia rusă de latinizare; - În 1848 patriarhii răsăritului publică o enciclică in care condamnă «papismul» ca erezie; - În acelaşi sens, Patriarhul Antim, în răspunsul dat in 1894 la enciclica Papei Leon al XIII-lea «Praeclara Gratulationis», condamnă dogma catolică despre «Imaculata concepţie» şi cea despre infailibilitatea papală (vezi mai pe larg în Dicţionar de teologie ortodoxă, p. 273-277 ş.a.);
Au mai ajutat la menţinerea nealterată şi neschimbată a Ortodoxiei, de-a lungul vremilor, şi următoarele:
a) şcolile teologice de grad universitar; b) seminariile teologice; c) sinoadele locale şi naţionale; d) adunările eparhiale; e) conferinţele protopopilor şi ale consiliilor parohiale; f) predicile rostite de preoţi spre luminarea poporului la oraşe şi la sate; g) unele asociaţii bisericeşti cu caracter misionar; h) viaţa canonică şi tipiconală a monahilor din toate sfintele mănăstiri, precum şi i) educaţia pe care părinţii creştini ortodocşi au dat-o copiilor lor pentru a ţine cu toată sfinţenia dreapta credinţă în care s-au născut;
Acestea sunt, pe scurt, mijloacele spirituale prin care Ortodoxia s-a ţinut pe drumul cel drept până în zilele noastre."
Părintele Ilie Cleopa
Carţi în format electronic
www.myriobiblos.gr
CrestinOrtodox.ro - articole ortodoxe
SfaturiOrtodoxe.ro - articole şi cărţi ortodoxe
Biblioteca Teologică - sute de cărţi ortodoxe şi nu numai
Site-uri dedicate unor mari teologi
Dumitru Staniloae(1903-1993)
Site-uri ortodoxe
Site-ul Patriarhiei Române
Legăturile către Patriarhatele ortodoxe. Observaţie: deoarece adresele pentru patriarhatele României şi ale Moscovei au fost modificate faţă de această listă, noile lor adrese au fost actualizate şi legăturile către ele au fost evidenţiate în mod distinct.
Patriarhatul Moscovei. Aceasta este adresa catedralei. La adresa patriarhatului, furnizată chiar la această adresă, se află în prezent informaţii de cu totul altă natură.
Biserica Ortodoxă din India (necalcedoniană)
Crestinism-Ortodox.ro - învăţătură, istoric, etc
Credo.ro - portal ortodox
OrtodoxMedia.com - înregistrări conferinţe, predici şi muzică
www.ortodox.as.ro
Eastern Orthodox Churches
Filocalia
Teologie pentru azi - un blog creştin ortodox updatat zilnic
Adus de la "http://ro.orthodoxwiki.org/De_ce_sunt_ortodox..._%C5%9Ei_nu_protestant%2C_catolic%2C_budist%2C_etc._Apologetic%C4%83_vie"
Categorie: Apologetică
Apologetică

Postul mare

Postul mare
De la OrthodoxWiki
Salt la: Navigare, căutare
Postul mare, sau Postul Paştilor, este perioada de pregătire pentru Sfinţele Paşti, fiind asemănat adesea cu o călătorie duhovnicească către Săptămâna Patimilor şi Înviere. Este un timp liturgic, din cadrul Triodului, de mare nevoinţă sufletească şi trupească în care se îmbină cele două feluri de postire: postul ascetic şi postul total (a se vedea articolul Postul). Este numit "mare" pentru că este cel mai lung şi cel mai important dintre toate posturile.
Cuprins[ascunde]
1 Postul Mare: sensul postirii
2 Atmosfera şi starea sufletească în Postului Mare
3 Structura Postului Mare
4 Vezi şi
5 Legături externe
if (window.showTocToggle) { var tocShowText = "arată"; var tocHideText = "ascunde"; showTocToggle(); }

Postul Mare: sensul postirii
Scopul iniţial al postirii de dinaintea Sfintelor Paşti era pregătirea catehumenilor care urmau să fie botezaţi de Paşti şi să intre în biserică. Cu toate acestea, a devenit curând o perioadă de pregătire spirituală înaintea sărbătorii Învierii Mântuitorului pentru aceia care erau deja creştini. Este simbolul viu al întregii vieţii a unui om care se va împlini prin propria înviere după moartea în Hristos.
Postul Mare este caracterizat prin renunţarea la multe alimente, intensificarea rugăciunilor publice şi particulare, îmbunătăţire personală şi multă generozitate cu cei aflaţi în nevoi. Este simbolul viu al întregii vieţii a unui om care se va împlini prin propria înviere după moartea în Hristos. Este o perioadă de înnoire duhovnicească, o perioadă a pocăinţei, a curăţirii inimii şi minţii, de reîntoarcere către poruncile Domnului şi către aproapele nostru
Alimentele cer nu sunt permise, tradiţional, sunt carnea şi produsele din lapte, peşte, vin şi ulei. (În unele tradiţii, doar uleiul de măsline nu este permis; în altele toate uleiurile vegetale sunt oprite.) Deoarece din punct de vedere canonic postul strict este oprit sâmbăta şi duminica, vinul şi uleiul sunt admise în aceste zile. Dacă sărbătoarea Buneivestiri cade în timpul Postului Mare, atunci peştele, vinul şi uleiul sunt permise în acea zi.
Pe lângă slujbele religioase descrise mai jos, se consideră necesar să se acorde o atenţie sporită de către credincioşii ortodocşi rugăciunilor de acasă adică mai multe şi mai dese decât de obicei. Părinţii considerau postul fără rugăciune ca fiind "postul demonilor" deoarece demonii nu mănâncă datorită naturii lor necorporale dar nici nu se roagă.
În Postul Mare, în zilele de peste săptămână (de luni până vineri), Biserica îndeamnă la ajunare până seara. De aceea ritualul de împărtăşanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marchează încetarea ajunării. Acest ritual, destul de simplu la început, a fost înconjurat treptat de o solemnitate tot mai mare adăugându-i-se câteva elemente din rânduiala Sfintei Liturghii. Astfel s-a ajuns la constituirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite care a devenit unul din momentele de vârf ale Postului Mare prin frumuseţea sa deosebită şi solemnitatea sa. La această slujbă de seară, o parte din Trupul şi Sângele Mântuitorului de la slujba din ultima duminică sunt împărţite credincioşilor. Atribuită Sfântului Grigorie Dialogul, această slujbă nu a fost alcătuită de un singur autor ci este opera colectivă şi anonimă a Bisericii întregi.
Dacă "postul ascetic" reprezintă abţinerea de la anumite mâncăruri şi băuturi şi reducerea substanţială a regimului alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor trupului, "postul total" sau ajunarea este renunţarea totală la mâncare şi băutură pe o durată scurtă de timp (o zi sau două) fiind expresia stării de pregătire şi aşteptare. În acest sens ajunarea face parte întotdeauna din pregătirea pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie.
Atmosfera şi starea sufletească în Postului Mare
Biserica Ortodoxă propune credincioşilor ei să întâmpine Paştile – sărbătoare a sărbătorilor şi moment de maximă bucurie – printr-o destul de lungă perioadă de reculegere şi post.
Se întâmplă multe lucruri foarte specifice, unice şi minunate, în aceste câteva săptămâni ale Postului Mare:
muzica din biserică se cântă pe tonuri mai triste şi mai tânguitoare
cântările şi imnele amintesc cu deosebire căderea noastră (dar şi putinţa de a ne ridica, cu ajutorul lui Dumnezeu) şi slăbiciunea firii noastre (dar, iarăşi, şi putinţa de a depăşi acestea cu harul lui Dumnezeu)
slujbele sunt mai lungi şi mai dese şi cuprind rugăciuni şi ritualuri unice, cum ar fi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul sau Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite
veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica sunt de culoare închisă (neagră sau violet/purpuriu închis, de obicei)
postul de bucate şi abstinenţă în viaţa sexuală, precum şi reducerea privitului la televizor (de exemplu), sunt o invitaţie de a investi, mai mult decât de obicei, energia noastră fizică în cele spirituale, prin transformarea şi transfigurarea ei (din dragostea fizică faţă de partener în dragostea spirituală către tot aproapele), prin milostenie (din banii ce ar trebui să ne rămână în plus de pe urma postului), prin lecturi din Biblie şi alte cărţi duhovniceşti (din timpul rămas prin faptul că ne uităm mai puţin le televizor, bunăoară) etc.
Toate acestea creează deci o întreagă atmosferă în viaţa noastră – tot aşa după cum dacă avem invitaţi acasă creăm atmosfera dorită punând o anumită muzică, aprinzând lumânări etc. –, atmosferă care să ne conducă la o stare sufletească pe care Biserica o consideră de mare folos: tristeţea radioasă (sau "strălucitoare", sau "luminoasă").
Sintagma aceasta – tristeţe radioasă (strălucitoare/luminoasă) – simplă şi frumoasă şi profundă în acelaşi timp: ea spune că, pe de o parte, suntem trişti, pentru că vedem toată slăbiciunea noastră, deasa noastră aplecare către rău, păcătoşenia noastră; pe de altă parte, însă, ştim că Dumnezeul nostru este Iubire şi că este un Dumnezeu înţelegător, milostiv şi iubitor de oameni, care vrea mântuirea, iar nu pierzarea noastră, şi care pentru asta S-a făcut om şi a pătimit pentru noi, şi încă pătimeşte, pentru fiecare dintre noi, până la sfârşitul timpurilor. Şi asta ne dă nădejde, asta transfigurează tristeţea noastră, o penetrează de lumina Domnului, cu Care împreună-călătorim pe calea spre înviere.
Structura Postului Mare
Ca şi în Apus, Postul Paştelui ţine patruzeci de zile, cu precizarea că în Răsărit sunt numărate şi duminicile. Începe în mod oficial luni, cu şapte săptămâni înaintea Paştilor, după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi Duminica lăsatului sec de brânză) şi se termină în seara Sâmbetei lui Lazăr, ziua de dinaintea Duminicii Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim. Cu toate acestea, postul continuă şi în săptămâna următoare, numită şi Săptămâna Patimilor, Săptămâna Mare sau Săptămâna Sfântă până la Sfintele Paşti. Parcursul acestuia este după cum urmează:
începe luni după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi Duminica lăsatului sec de brânză);
1. Duminica Ortodoxiei (Ioan 1,43-51),
2. Duminica Sfântului Grigorie Palama;
3. Duminica Sfintei Cruci;
4. Duminica Sfântului Ioan Scărarul şi
5. Duminica Sfintei Maria Egipteanca.
După Duminica lăsatului sec de carne, carnea este oprită de la consum. După Duminica lăsatului sec de brânză sunt oprite lactatele şi începe postirea strictă a Postului Mare. În această perioadă, citirile zilnice sunt din Vechiul Testament, cu precădere din Geneză, Proverbe şi Isaia. Postul Mare este urmat de Săptămâna Patimilor, care începe cu Duminica Floriilor şi care precede Paştile.

Vezi şi
Milostenie
Spovedania
Post
Sfintele Paşti
Legături externe
Postul Mare pe Wikipedia
Structura Liturgică a Postului Mare – de Protopopul Alexander Schmemann
Adus de la "http://ro.orthodoxwiki.org/Postul_mare"
Categorii: Ascetism Viaţa Bisericii Liturgică Spiritualitate Postul Mare Posturi Post
Categorii > LiturgicăCategorii > LiturgicăCategorii > LiturgicăCategorii > SpiritualitateCategorii > SpiritualitateCategorii > SpiritualitateCategorii > Spiritualitate > AscetismCategorii > Viaţa BisericiiCategorii > Viaţa Bisericii > PosturiCategorii > Viaţa Bisericii > Posturi > Postul MarePost

Despre Sincretismul religios -Horoscop , etc.

Despre horoscop, cutremure si ghicirea viitorului- de Danion VasileDespre cunoasterea lui Dumnezeu -cuvant catre cei ce cauta adevarul-

"Conform conceptiei sale, Hristos se subordoneaza fiintelor divine superioare in asteptarea harului lor. Cei din rasarit (din Orientul indepartat n.n), stiu ca mantuirea se intemeiaza pe lucrarea pe care fiecare o face asupra siesi... Imitarea lui Hristos va avea pe termen lung dezavantajul ca noi veneram un om ca model divin care intrupeaza gandirea cea mai inalta si uitam datorita imitatiei sa implinim gandirea noastra in cel mai inalt grad" [8; 142].Carl Gustav Jung
Daca cineva mi-ar da o palma, nu stiu daca as fi in stare sa intorc obrazul celalalt. Daca cineva m-ar blestema, nu stiu daca as fi in stare sa il binecuvantez. Daca cineva mi-ar spune ca drumul pe care este merg este gresit, si daca mi-ar aduce argumente pentru aceasta, cred ca as avea puterea sa imi recunosc greselile, chiar daca acest lucru m-ar durea mai tare decat o palma si chiar daca m-ar umili mai mult decat o jignire.Suntem oameni, suntem plini de iubire de sine, chiar daca ne dam sau nu ne dam seama. Totusi, nici unul dintre noi nu cred ca ar alege in deplina cunostinta de cauza nici iadul, nici minciuna, si nici intunericul vesnic.Tocmai de aceea scriu acest cuvant despre care marturisesc ca mi-as fi dorit sa il primesc eu insumi cu vreo zece ani in urma. Am incredere in tine aproape in acelasi fel in care as fi avut in mine atunci. Nu am incredere in priceperea mea de a vorbi despre Dumnezeu, dar nadajduiesc ca cel putin sinceritatea mea te va pune pe ganduri.Despre mine iti scriu doar ca am facut yoga cu cel mai controversat guru din Romania, si ca eram atat de convins ca urmand invataturile sale ma aflu pe calea adevarului incat as fi facut si cel mai absurd lucru pe care mi l-ar fi cerut. Daca mi-ar fi spus sa ma arunc sub un tramvai, as fi facut-o, fiind convins ca prin aceasta voi progresa spiritual. Cand cineva mi-a spus sa ma rog la Dumnezeu, am raspuns plin de aroganta ca rugaciunea e calea celor slabi, calea cersetorilor, si ca eu vreau sa devin dumnezeu. Nu imi imaginam ca as putea deveni un credincios obisnuit, sau ca as putea renunta la "adevarurile transcedentale" care imi hraneau setea de cunoastere. Sunt foarte constient ca as fi putut citi multe cuvinte asemanatoare cu cel pe care ti-l voi scrie tie, si ca nu le-as fi dat prea multa atentie. Cred ca citirea lor m-ar fi incitat sa dispretuiesc si mai mult invataturile Bisericii, si sa depun si mai mult efort pentru a iesi din ciclul reincarnarilor.De ce scriu? Pentru ca, oricat de sigur ai fi ca ideile tale sunt bune, oricat de mult ai dispretui invataturile ortodoxe, s-ar putea ca, peste ani, sa iti schimbi punctul de vedere."Ia uite, acum a trecut de la fanatismul yoghin la fanatismul crestin...", ai putea gandi. Mie nu imi este rusine ca am fost un yoghin "fanatic". Cred ca atunci cand cineva descopera o cale spirituala despre care este convins ca este cea buna, are datoria de a o urma din toate puterile, de a nu precupeti nici un efort pentru a ajunge la capatul ei.Asta nu inseamna ca e bine ca un om care merge pe o cale ratacita sa ajunga pe culmile ratacirii. Înseamna doar ca cel care ajunge pe aceste culmi arata ca pretuieste viata de dincolo mai mult decat desertaciunile acestei vieti.Pot sa te jignesc? Pot. Stiu ca daca te-as jigni as rupe orice punte de legatura dintre mine si tine. Eu insa nu vreau sa te jignesc. Vreau totusi sa marturisesc in fata ta ca Adevarul exista, ca este o persoana, ca este Însusi Iisus Hristos, Mirele Bisericii. Marturia mea nu va fi insa o marturie directa. O voi lua pe ocolite, nu pentru a te manipula mai usor, ci pentru a te ajuta sa intelegi cuvintele mele.Îmi e destul de greu sa iti scriu, ma tot gandesc la cum as fi reactionat eu la aceste randuri daca le-as fi citit cand faceam yoga. Cred ca as fi renuntat sa citesc lucruri atat de plicticoase. Poate numai daca m-as fi aflat intr-un tramvai sau intr-un tren, si nu as fi avut altceva de citit, as fi continuat sa citesc acest cuvant. Si motivul principal ar fi fost ca lipsa de convingere a argumentelor pe care m-as fi asteptat sa le gasesc intr-un astfel de cuvant, mi-ar fi hranit propriul mod de intelegere a credintei crestine.Am fost acum cateva zile la un concert de colinde. În sala, alaturi de alti invitati importanti, erau nu stiu ce reprezentant al comunitatii evreiesti si un musulman. Prezenta lor a fost remarcata de catre prezentator, care s-a bucurat ca ii vede in sala. Nedumerirea mea a fost urmatoarea: cata vreme nici evreul si nici musulmanul nu cred ca pruncul nascut in Betleem este Mantuitorul lumii, de ce au venit sa asculte colindele? Daca ei nu vor sa recunoasca faptul ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu, de ce vin sa asculte colindele in care El este preamarit?Cred ca daca as fi fost musulman nu as fi intrat nici in ruptul capului la un concert de colinde. Mi s-ar fi parut ca prin aceasta ma lepad de credinta in Allah."Iata ca simpatizezi si cu fundamentalismul musulman, cu talibanii...", mi-ai putea spune. Nu vad ce e gresit in a fi sincer cu tine insuti. Scopul Islamului este convertirea celorlalti la credinta in Allah, de buna-voie sau sub presiunea armelor. Oamenii sunt educati in asa fel incat sa aprecieze valorile impuse de Occident. Nu sunt capabili sa ii judece pe ceilalti decat prin prisma acestor valori. Talibanii sunt niste razboinici lipsiti de ratiune, niste fanatici religiosi. E usor sa dam cu pietre in ei.Dar gandeste-te ca atunci cand cineva s-a nascut in Afganistan si a fost invatat ca Allah ii cere sa lupte impotriva celor de alte credinte, daca a fost invatat ca prin lupta dobandeste viata vesnica, are suficiente motive sa lupte pentru talibani. Mi se pare ca liderii lor musulmani sunt de o mie de ori mai sinceri decat toti muftii din lume care denatureaza invataturile Coranului pentru a fi pe placul Occidentului.Nu, Islamul nu poate insemna armonie cu alte credinte. Daca nu tinem seama de sincretismele de tot felul, orice credinta presupune automat faptul ca celelalte sunt mai putin adevarate. Chiar mincinoase in intregime. Islamul nu se multumeste cu aceasta constatare. Islamul inseamna varsare de sange, inseamna violenta, inseamna tulburare. Acesta este Islamul. "Ce fel de crestin esti tu, cand ii simpatizezi pe liderii talibani?" Nu ii simpatizez. Apreciez doar faptul ca sunt consecventi cu credinta lor. Mult mai consecventi decat crestinii care una cred si alta fac. Nu ma pricep la politica, si nici nu vreau sa ma pricep. Încerc sa ii judec pe musulmani numai din perspectiva religioasa.Apreciind "fanatismul" lor, sunt in acelasi timp constient de faptul ca drumul pe care merg este gresit: Islamul este o cale spre iad. Cuvantul Mantuitorului: "Cine scoate sabia, de sabie va muri...", e cea mai obiectiva critica a valorii credintei musulmane. "Cainele de Mahomed", cum il denumea Sfantul Maxim Grecul, nu poate duce pe nimeni la lumina. Stiu asta si nu ma indoiesc de acest lucru.Cat despre muftii care denatureaza invatatura lui Mahomed, pentru a o modela dupa tipare moderne, nu am de spus decat un lucru: ca isi fura singuri caciula. Daca ar fi convinsi ca Mahomed a fost un profet trimis de Dumnezeu, nu ar fi putut sa ii deformeze invatatura sangeroasa. Iar daca au avut curajul de a face acest lucru, au dovedit ca au o credinta superficiala (ceea ce, pentru ceilalti locuitori ai planetei, nu este un lucru rau; ci dimpotriva).Ideea de la care vreau sa incep acest cuvant este ca nimic nu e mai important decat adevarul. Dar care adevar? Cel al crestinilor, cel al musulmanilor, sau care?Adevarul nu este al nimanui. Adevarul exista pur si simplu. Dar unii il recunosc, si altii nu."Bine, vei spune, acum imi vei face apologia credintei crestine, asa cum daca ai fi fost musulman mi-ai fi facut apologia Islamului." "Da", as raspunde eu. Si nu numai ca nu incerc sa ma dezvinovatesc, ci chiar iti spun ca, yoghin fiind, am incercat sa ii conving pe altii sa creada in reincarnare."Si ce incredere pot avea eu in cuvintele unuia care, indiferent unde se afla, simte nevoia de a-i convinge pe ceilalti sa primeasca acelasi adevar cu el?"Eu nu vreau sa fii de acord cu mine. Eu nu vreau sa ma aflu in delicata postura de "dascal". Acest fapt imi da o mare libertate. Adica nu am cum sa imi pun nadejdea in spusele mele. Mai mult chiar, ceea ce iti voi scrie nu va contine aproape nimic original: ideile pe care ti le voi scrie nu imi apartin."Si atunci, ce sa fac, sa citesc ideile tale, la a doua mana? Mai bine ma duc direct la sursa."Ar fi bine sa te duci direct la sursa, la invataturile Sfintilor Parinti ai Bisericii. Dar eu incerc sa pregatesc putin terenul pentru aceasta intalnire. Cunosc nu putini oameni care, desi plini de ravna cunoasterii, dupa ce au citit doua-trei scrieri patristice s-au declarat plictisiti de filosofia crestina.Îndraznesc sa spun ca, desi ideile pe care ti le voi scrie nu sunt originale, le simt ca si cum ar fi. Psaltirea a fost scrisa de mii de ani, si totusi simt aproape fiecare cuvant al ei ca si cum ar fi fost scris pentru mine, si mai mult inca: par atat de familiare inimii mele cuvintele psalmilor, incat parca le-as fi scris eu insumi. (Nu a fost asa de la inceput, dar, dupa ce am tot citit din Psaltire, psalmii m-au cucerit).Stii cum suntem noi acum? Ca doi cavaleri care se infrunta la un turnir special: putem pierde amandoi, tot asa cum unul dintre noi poate invinge. Dar eu iti scriu pentru ca amandoi putem castiga.Nu iti scriu in nici un caz pentru a birui eu, pentru a te ingenunchea cu argumentele mele. Acest lucru este cu neputinta. Eu sunt destul de sceptic fata de polemicile teologice. Din moment ce Dumnezeu nu ingaduie ca existenta Sa sa fie demonstrata stiintific, polemicile nu pot avea rezultate prea spectaculoase.Sunt de acord cu polemica atunci cand amandoi acceptam acelasi teren de discutie. Daca amandoi am accepta autoritatea Sfintei Traditii si a Sfintei Scripturi, atunci am ajunge la acelasi rezultat. Dar cata vreme tu iei din Scriptura numai ce iti convine, nu putem ajunge la aceleasi concluzii.Îmi pare cam lunga aceasta introducere. Fiind insa alergic la mesajele triumfaliste pseudo-ortodoxe, si fiind si mai alergic la pseudo-misionarii disperati care, daca nu convertesc in cateva minute, alearga la o "oaie" mai receptiva, nu ma pot grabi. Lucrurile pe care ti le scriu sunt prea delicate pentru a fi aruncate cu lopata."Si totusi, de ce imi scrii, daca spui ca nu ai incredere in arta ta de a convinge?"Tocmai de asta iti scriu, pentru ca, daca ma aflu in adevar, daca adevarul este in Biserica Ortodoxa al carei fiu nevrednic sunt, atunci Dumnezeu va implini neputintele mele si ma va ajuta sa vorbesc despre El. Si cred Lui ca ma va ajuta, desi sunt pacatos.Nu ma astept ca, dupa ce vei termina de citit acest cuvant, sa alergi la primul duhovnic pe care il vei intalni si sa ii spui: "Parinte, vreau sa spovedesc pacatul ratacirii mele". Dar nadajduiesc ca poate, peste ani si ani, atunci cand Dumnezeu va gasi prilejul potrivit sa te aduca in Biserica Ortodoxa, iti vei aduce aminte de cuvintele mele. Atunci ele te vor ajuta sa iti dai seama de unde ai plecat si unde ai ajuns.Îmi dau seama cat de grea este raspunderea pe care mi-o asum scriind acest cuvant. Nu mi-am ales un target precis. Îl aleg acum: scriu pentru cei care vor sa cunoasca iubirea lui Hristos. Scriu pentru cei care fac alergie la predicile rostite in limbaj de lemn, la cei care s-au plictisit de articolele religioase in care sunt folosite mereu aceleasi cuvinte si stereotipii care nu misca inima omului. Scriu pentru cei care au vrut sa gaseasca adevarul in Biserica, dar s-au smintit de una sau de alta si au preferat sa combine invataturile crestine cu elemente mai mult sau mai putin oculte.Fac o paranteza: ma pregatesc acum sa merg sa vorbesc la o emisiune radiodifuzata, care se va termina aproape de miezul noptii. Ca sa ma relaxez putin, iti voi spune cum m-am hotarat sa iti scriu:Zilele trecute am fost invitat sa prezint una dintre cartile mele la o festivitate care avea loc intr-un cunoscut liceu bucurestean. Datorita faptului ca, fiind ocupat cu alte probleme, uitasem sa confirm participarea la aceasta manifestare, a aparut o mica problema organizatorica. Si m-am hotarat sa nu mai vorbesc. Dar, inainte de a pleca acasa, m-am gandit ca poate macar unul singur dintre elevi s-ar putea folosi de cuvintele mele, si am vrut sa raman in sala, sa vad daca are sau nu rost sa vorbesc.În deschidere, organizatorul a cantat o melodie religioasa atat de fals incat a starnit hohote de ras in sala. Apoi, cand o fata a recitat ceva din Paunescu, organizatorul a asigurat fondul muzical, cantand cu elan o alta melodie. Cand am auzit-o, am fost convins ca e vorba de slagarul copiilor care cersesc prin metrouri: "Mamelor din lumea-ntreaga, eu va dau un singur sfat, nu lasati copii pe strada..." Ma miram cum, atata vreme auzind cantecul, nu imi dadusem seama ca e vorba de muzica religioasa. Cu greu am ajuns la concluzia ca de fapt organizatorul canta o alta melodie (tot in rasetele elevilor).Cand un preot le-a citit o cuvantare interminabila despre post, plictiseala copiilor a ajuns la apogeu: discursul era sec, parintele nu se ostenise sa il invete, si stilul nu era deloc potrivit pentru ascultatori. Copiii aveau nevoie de niste cuvinte pline de caldura care sa ii emotioneze. Aveau nevoie ca cineva sa le vorbeasca si despre frumusetea praznuirii Nasterii Domnului, nu numai despre cum se postea in Legea Veche sau despre cum denumesc catolicii postul Craciunului.Mi-am dat seama ca, daca m-as fi aflat printre elevii din sala, discursul parintelui ar fi pus capac la toate: m-ar fi convins ca viata crestina este ceva artificial, care nu infrumuseteaza omul, care il transforma intr-un robot care executa orbeste comenzile primite de la Dumnezeu. Si ar fi trezit in sufletul meu dorinta de a cauta adevarul in alta parte decat in Biserica, unde nu m-as fi simtit "acasa".Poate ca ai avut si tu ocazia sa asculti discursuri care nu ti-au placut. Eu, pentru a-i convinge pe elevi ca nu sunt de acord cu cuvantarile care nu merg la inima ascultatorilor, pentru a le atrage atentia asupra faptului ca, desi parintele respectiv ii plictisise, totusi chemarea Bisericii trebuie sa se faca auzita si de in inimile lor, le-am spus: "Ati auzit, poate, cuvantari religioase care v-au plictisit. Si pe mine m-au plictisit. Ati vazut, poate, emisiuni religioase care v-au plictisit. Si pe mine m-au plictisit. Ati citit, poate, carti religioase care v-au plictisit. Si pe mine m-au plictisit. Dar, asa cum exista predici sau carti plictisitoare, asa exista si predici sau carti care trezesc in suflet dorinta de a-L cunoaste pe Dumnezeu..." Nu conteaza ce le-am mai spus. Important este faptul ca aceiasi elevi, care cu putin timp inainte glumeau, incepusera sa fie atenti. Nu toti, mai ramasese o parte a salii care susotea. Dar ceilalti ascultau cu atentie ce le vorbeam despre Craciun.Cred ca organizatorul s-a suparat pe mine pentru ca am vorbit asa. Dar copiii au fost miscati. Nu aveam nimic cu parintele care vorbise mai inainte, si nici nu am vrut sa ma evidentiez dand lectii de retorica (mai mult chiar, stiu foarte bine ca nu e cazul sa substitui mesajul unui slujitor al altarului, oricat de neiscusit la vorba ar fi; Dumnezeu a dat misiunea propovaduirii cuvantului slujitorilor altarului. Aceasta nu inseamna ca, atunci cand sunt invitati, mirenii trebuie sa refuze sa vorbeasca, ascunzandu-se sub masca falsei smerenii). Si m-am convins inca o data de faptul ca elevii nu sunt reticenti fata de subiectele religioase; sunt reticenti numai fata de ceea ce este lipsit de viata, artificial, mort.Ti-am povestit despre peripetiile de la Ziua Liceului X... cu un scop foarte precis: poate ca si tu ai ascultat predici sau ai citit carti care te-au plictisit. Si poate ca aici este cauza pentru care ai inceput sa cauti adevarul in afara Bisericii.Aducandu-mi aminte de cartile si de revistele despre paranormal pe care le citeam cu ani in urma, nu e greu sa observ cat de interesante mi se pareau acestea comparativ cu plicticoasele scrieri despre lupta impotriva patimilor. (Sunt constient de faptul ca randurile mele ar putea zgaria parerile unor anumiti "pravoslavnici", dar acest cuvant nu li se adreseaza, asa ca nu voi incerca sa impac si capra si varza. Si, daca ceea ce iti scriu li se pare gresit, ii invit pe ei sa iti scrie cu mai multa iscusinta. Oricum, le-as atrage atentia asupra faptului ca te-au neglijat cam multa vreme).La emisiunea radiofonica despre care am amintit, am fost invitat sa vorbesc despre cartile mele. Schimband brusc subiectul, realizatorul emisiunii mi-a pus o intrebare la care nu ma asteptam: "Ce inseamna Biserica pentru dumneavoastra?". Primele cuvinte care mi-au venit in minte au fost: "Casa mea...". Cred ca fiecare credincios ar trebui sa se simta in Biserica "acasa", mai acasa chiar decat in casa in care locuieste. Mi-a trebuit insa multa vreme ca sa scap de toate prejudecatile legate de Biserica, si sa o iubesc, sa inteleg ca ea este Trupul lui Hristos. Noi, crestinii, intram in biserica o data sau de cateva ori pe saptamana, dar in Biserica ne aflam in fiecare clipa. Închei aici paranteza si continui cuvantul.Este plicticoasa credinta crestina? Este plicticoasa lupta impotriva patimilor? Nu, in nici un caz. Numai ca omul are nevoie sa parcurga anumite trepte pana sa descopere frumusetea unei carti precum este Scara Sfantului Ioan, si pana sa se hotarasca sa urce pe aceasta scara.E mult mai palpitant sa citeasca despre cine stie ce aparitii extraterestre, sau despre cine stie ce vindecari miraculoase. De ce?Raspunzand la aceasta intrebare vom parasi introducerea pentru a trece la "fapte": e mai usor sa afli o sumedenie de lucruri despre universul paranormal decat, sa zicem, sa te spovedesti cu inima plina de cainta sau sa faci un Paraclis al Maicii Domnului.Oamenii cauta o cale spirituala care sa necesite cat mai putin efort. În ziua de astazi e la moda sa ai "preocupari spirituale". În ce constau acestea? În cumpararea revistelor si cartilor despre paranormal, in citirea lor, in vizionarea emisiunilor televizate ce trateaza aceasta tema, in discutii interesante despre acelasi subiect, la serviciu si acasa. Daca mai faci si doua-trei meditatii pe saptamana, si daca mai intri si intr-o biserica pentru a te umple de energie, poti spune ca esti pe drumul cel bun."Sa combinam utilul cu placutul!" Iata unul dintre sloganurile spirituale ale omului contemporan. În zilele noastre s-au imputinat de tot ateii. Astazi nu mai da bine sa fii ateu. E ca si cum ai spune ca esti prost. E mult mai rentabil sa iti ascunzi ateismul sub forma unei afirmatii gen: "Eu cred intr-o inteligenta superioara." Si mai rentabil este sa muti centrul de greutate pe negatie: "Eu cred, dar nu in bazaconiile de la biserica. Acolo se invata si lucruri bune, dar restul..."Prin astfel de cuvinte omul se plaseaza intr-un spatiu foarte sigur: nu il poate acuza nimeni ca e un simplu animal rational. El crede. În ce crede, nu conteaza: important este ca are credinta.Oare?!!!Crezi ca exista fantome sau varcolaci? E in regula, inseamna ca nu esti orb fata de lumea spirituala. Crezi in vise sau in metodele de ghicire a viitorului? E in regula, nu te multumesti cu banalitatea lumii profane.Nu este greu sa observam ca multi oameni s-au indepartat de Biserica pentru ca li s-a parut ca drumul Bisericii nu este compatibil cu modul lor de viata. Oamenii fug de ceea ce li se pare ca le ingusteaza orizontul. Biserica afirma ca tot ceea ce invata ea este adevarat. Asta nu este rau pentru oamenii dominati de superficialitate, rau pentru ei este faptul ca Biserica afirma ca in afara ei nu exista adevar. Sfantul Teofan Zavoratul spune: "În afara de Biserica Ortodoxa nu este adevar..." [55; 10] .Afirmatia aceasta este foarte habotnica. Asta inseamna ca omul care crede altceva decat invata Biserica se afla in ratacire. Asta inseamna ca, daca un om crede altceva decat invata Biserica, se rupe de adevar, se rupe de calea mantuirii. Nu este prea comod sa fii de acord cu o afirmatie atat de transanta. Este mult mai firesc sa impartasesti o forma de credinta mai blanda, mai toleranta, in care sa ai dreptul de a exista, dreptul de a gandi, dreptul de a avea propriile opinii. În care sa ai drepul sa te indoiesti, dreptul sa crezi altfel. În care sa ai dreptul de a gandi liber si de a trai liber. Fara bariere, fara prejudecati. Traim intr-o lume a intelegerii, o lume in care intoleranta este pusa la zidul infamiei, iar toleranta este ridicata pe soclul vechilor idoli. Cum mai putem fi atunci fii credinciosi ai Bisericii, cum putem sa credem ce ne invata o Biserica in care nu ai voie sa crezi altceva decat spun dogmele sfintilor din vechime?..Toate Sfintele Sinoade Ecumenice au invatat ca oricine crede altceva decat marturiseste Biserica sta sub osanda anatemei. Culmea fanatismului si a intolerantei, s-ar putea spune. De ce se rapeste credinciosilor dreptul de a gandi liber? Oare nu da Biserica dovada de lasitate atunci cand impune credinciosiilor sa creada numai ce Biserica spune ca face parte din adevar? În fata pozitiei dure pe care o are Biserica fata de problema cugetarii independente, omul si-a gasit un punct de refugiu: alege din credinta Bisericii si din Biblie numai ceea ce ii place, numai ceea ce i se pare adevarat. Au trecut vremurile in care, din cauza stapanirilor atee, oamenii sa fie invatati ca Hristos este doar un mit. Astazi sunt invatati ca a fost un personaj istoric. Si frumusetea invataturilor sale despre dragostea de Dumnezeu si de aproapele nu este contestata nici macar de catre marii maestrii ai Orientului. Ei recunosc importanta persoanei lui Iisus, pe care il considera un avatar, o mare figura spirituala a carei misiune a fost de a-i ajuta pe oameni sa inlocuiasca ura cu iubirea si razboiul cu pacea.Ce anume e bine sa luam din Evanghelie? Ce anume este bine sa luam din invataturile Bisericii? La aceasta intrebare exista doua mari raspunsuri. Unii spun ca e bine sa primim in intregime predaniile Sfintilor Parinti, ca e bine sa consideram adevarat fiecare cuvant al Sfintei Scripturi. Altii spun ca e bine sa avem discernamant, si sa trecem prin filtrul propriei noastre minti fiecare cuvat al Bisericii. De ce sa acceptam niste adevaruri cu care nu putem fi de acord? De ce sa ne furam singuri caciula? Oare nu cumva Biserica si-a facut din invataturile sale un idol, chiar daca ea insasi combate toate celelate forme de idolatrie? Si poate ca de-a lungul istoriei unii preoti, episcopi sau credinciosi si-au dat seama ca Biserica s-a indepartat de adevar, dar li s-a pus imediat pumnul in gura: au fost catalogati drept eretici, au fost exclusi din Biserica, si au murit fara a reusi sa convinga lumea de adevarurile pe care au ajuns sa le cunoasca.Da, asta este o intrebare foarte importanta: oare nu cumva Biserica a ales de bunavoie un anumit drum in care adevarul se impleteste cu minciuna? Ortodocsii reproseaza catolicilor ca, de la Schisma, s-au indepartat din ce in ce mai mult de adevar. Ca, in loc sa isi recunoasca greselile, au mers din rau in mai rau. Dar, ne putem intreba, nu este acest lucru valabil si pentru Biserica Ortodoxa? Catolicii sustin ca se afla in adevarul Sfintei Scripturi si al Sfintilor Parinti. Daca ei au putut sa se rupa de adevar, de ce nu s-ar rupe si Biserica Ortodoxa?...De obicei o astfel de dilema se rezolva simplu: omul isi pastreaza libertatea de a discerne binele si raul. Omul este masura tuturor lucrurilor. Omul va decide ce trebuie sa creada si ce nu. Cati oameni, atatea conceptii despre Biserica.Neincrederea in invataturile Bisericii (si cand spun aceasta inteleg increderea oarba in anumite invataturi, si respingerea celorlalte), a avut ca efect faptul ca unii, insetati de adevar, au inteles ca acesta nu se poate limita la niste dogme, au inteles ca adevarul trebuie trait de om. Si atunci s-au apucat de practici spirirale care, desi celorlalti le par ciudate, sting setea de cunoastere. Omul nu mai cauta adevarul: l-a gasit, si, din acel moment, singura lui preocupare este de a merge pe calea acestui adevar.E firesc ca, in momentul in care cineva gaseste adevarul, sa se lase mistuit de acest adevar. Singura retinere justificata este provocata de faptul ca multi oa-meni se grabesc sa descopere adevarul, si ajung in cele mai ciudate fundaturi. Sutele de sinucigasi care au murit in Guyana urmand invataturile psihopatului Jim Jones, credeau ca au ajuns in raiul pamantesc. Si, chiar daca acest rai era plin de mizerie, plin de compromis, plin de minciuna, discipolii fanatizati nu vroiau sa recunoasca faptul ca au luat-o pe un drum gresit. Unii au vrut sa se reintoarca, dar nu li s-a mai dat voie. Cam asa li se intampla si celor care intra in oastea diavolului. La incepul, se simt foarte liberi. Dar in clipa in care isi dau seama ca libertate lor este fictiva, nu mai stiu cum sa fuga. Raman pe cale, fara a vedea o iesire din labirint.Sa ne gandim la membrii diferitelor grupari orientale care, ajunsi la proxenetism, la droguri si la alte rafinamente ezoterice, vor sa puna punct aventurii lor spirituale. Dar si-au donat averile guru-lui. Case nu mai au: singurul lor punct de reper este comunitataeea in care si-au spalat creierele. Daca renunta la comunitate, vor fi niste inadaptati. Comunitatea le-a imprimat un mod de viata, comunitatea i-a format. Educatia primita acolo este mai puternica decat cea primita in cei "sapte ani de-acasa". Nu mai au nimic al lor. Nu au casa, nu au serviciu. Rudele ii dispretuiesc si nu vor sa ii ajute. Au sufletele ranite si nimeni nu vrea sa le intinda o mana de ajutor. Si atunci raman in mocirla.Nu este greu sa ne dam seama ca, vrand sa gaseasca adevarul, multi oameni au ajuns pe culmile ratacirii. Au ajuns la autodistrugere.O, dar aceste cazuri disperate, cu sinucigasi, cu droguri si proxenetism sunt putine. Mass-media abia asteapta sa mai descopere inca un astfel de caz, pentru a satisface setea de barfa a clientilor ei.Stiu ca tu nu faci parte dintr-o astfel de miscare. De unde stiu? Prin simplul fapt ca rabdarea ta ar fi ajuns de mult la limita dupa citirea primelor pagini ale acestui cuvant. As fi putut scrie lucruri care sa le placa si celor care nu cauta decat manifestari ale paranormalului: daca as scrie despre patru-cinci minuni ale parintelui Porfirie Bairaktaris, ar citi pe nerasuflate. Daca as scrie cum parintele a vazut cu duhul ca un ucenic de-al sau era in pericol mare deoarece submarinul in care se afla se apropia de nu stiu ce obstacol, si cum parintele i-a anuntat telefonic pe cei de pe submarin de primejdie, le-ar placea: "iata ca si in lumea ortodoxa mai au loc manifestari paranormale", ar spune ei. Dar daca as scrie ce invata parintele Porfirie despre manifestarile paranormale, s-ar plictisi imediat. Asa cum s-ar plictisi citind randurile mele din acest cuvant.Un lucru e sigur: ca, cel putin deocamdata, nu ai renuntat la citirea cuvintelor mele. Altii, mai sensibili, au renuntat.E nevoie de multa iscusinta cand scrii. Mi-as dori foarte mult sa am aceasta iscusinta. Dar, neavand-o, te rog sa treci cu vederea micile mele scapari.În cazul in care te afli printre cei care, neavand stare de dispute pe teme religioase, si-au creat propriul lor sistem de valori, propria lor religie, as dori sa iti spun cateva lucruri asupra carora as vrea sa reflectezi.Exista posibilitatea ca tu sa te afli inca in cautare: aceasta situatie ar fi foarte buna, pentru ca ti-ar fi mai usor sa intelegi cuvintele mele.Dar, daca tu ai apucat sa te fixezi intr-un anumit mod propriu de intelegere a ortodoxiei, atunci filtrul tau de receptare a cuvintelor mele va deforma in mod firesc ideile pe care incerc sa ti le prezint.Am inceput acest cuvant spunandu-ti ca mi-ar fi greu sa primesc o palma. Orice om are tendinta de a considera ca este bruscat atunci cand cineva ii spune ca reperele sale sunt gresite Crede-ma ca nu vreau sa iti impun ca eu ma aflu in adevar. Am auzit si eu spusele anumitor ortodocsi care, sub pretextul marturisirii credintei in Hristos, se lauda cu intelepciunea lor de a ajunge la acest adevar. În loc sa Îl marturiseasca pe Hristos, se marturisesc pe ei insisi. Sa ma fereasca Dumnezeu sa ajung ca ei!Exista riscul ca unii oameni, ascunzandu-se sub masca dreptei-credinte, sa prezinte o noua religie. Cam asa ceva a facut Marian Zidaru, liderul "iluminatilor" de la Pucioasa.Eu insa precizez ca nu vreau sa prezint nici o idee personala. Sper ca nu te vei multumi cu aceasta afirmatie, care poate fi falsa, si ca vei cauta sa te convingi tu insuti de faptul ca ceea ce iti spun eu se regaseste in mesajul Bisericii. Mai mult inca, nici nu dau prea multe detalii despre credinta mea, pentru a nu te obliga sa faci un efort prea mare pentru a verifica in ce masura cuvintele mele sunt sau nu originale.Eu vreau sa incerc sa iti explic ca invatatura Bisericii nu este compatibila cu alte invataturi religioase. Fac aceasta din doua motive: pentru a te ajuta sa intelegi ca nu poti fi in acelasi timp ortodox si eretic, si pentru a te ajuta sa te apropii de Biserica.Ce rost are sa te conving ca te afli in erezie si nu te poti numi crestin daca crezi in reincarnare, sau daca crezi ca toti oamenii sunt particele de dumnezeire? Nici daca mergi la biserica, nici daca te impartasesti, (dupa ce ai ascuns la spovedanie faptul ca ai o credinta diferita de cea a Bisericii), nu poti fi crestin.Nu este de ajuns sa vrei sa fii crestin pentru a avea aceasta calitate. Pentru a fi crestin trebuie sa te modelezi dupa invataturile crestine. Daca refuzi aceste invataturi, sau daca le combini cu invataturi parabisericesti, te rupi de Trupul lui Hristos care este Biserica.Eu nu te pot obliga si nici macar convinge sa fii ortodox. Dar te pot ruga sa iti precizezi credinta."Dar nu este mai bine asa, sa vii la biserica desi crezi in reincarnare, sa vii la biserica desi vindeci cu bionenergie? Nu e cel mai important lucru sa vii la biserica?" - m-a intrebat cineva. Nu, important este cum vii la biserica. Important este sa vii ca un fiu al Bisericii, si nu ca un fiu al ereziei.Cu secole in urma ereticii nici macar nu erau primiti la slujba Sfintei Liturghii. Iar cei care se pregateau pentru Botez, catehumenii, stateau pana la cuvintele: "Cei chemati, iesiti..."Cata vreme nu primeau Botezul, nici catehumenii nu erau lasati sa ia parte la liturghie. Liturghia nu e spectacol, nu e concert, sa poata veni orice spectator. Liturghia e o Taina pe care nu o pot intelege decat cei botezati. Ceilalti au ochii mintii inchisi si nu pot intelege cum trebuie aceasta slujba.În zilele noastre nu se mai poate tine o evidenta a celor care vin sa ia parte la slujbele Bisericii. De aceea ereticii intra nestingheriti. Mai mult inca, indraznesc chiar sa se impartaseasca cu Sfintele Taine. Unii, fara spovedanie, iar altii dupa o spovedanie superficiala.Viata Bisericii nu o pot intelege cu adevarat decat membrii Bisericii. Chiar daca ereticii gasesc tot felul de lucruri frumoase in Liturghie, aceasta nu inseamna ca li se descopera Taina Liturghiei.Dumnezeu ar fi putut randui ca slujbele crestine sa fie tinute in locuri secrete, la care sa nu ajunga nici un eretic. Dar in Biserica aflam cea mai sigura cenzura: chiar daca vin toti ereticii si toti paganii la slujba, pana ce nu vor lepada ratacirea, nu o vor intelege cum trebuie.Important deci nu este doar sa vii la biserica, important este mai ales in ce calitate vii la biserica.Crezand altceva decat invata Biserica, nu te folosesti nici pe tine si nici pe altii. Poate ca acesti altii se vor molipsi de modul tau superficial de intelegere a credintei, si se vor indeparta de adevar.Departe de mine gandul de a te da afara din Casa Domnului. Nu am o asemenea chemare profetica."Atunci de ce ma lasi sa inteleg ca mai bine nu mai vin la biserica?"As vrea sa intelegi ca degeaba vii la biserica atata vreme cat refuzi sa fii fiu al Bisericii."Înseamna ca ar fi mai bine ca de acum inainte sa nu mai vin la slujbe? Daca toti cei care au credinte diferite de Ortodoxie ar renunta sa vina la slujbe, multe biserici ar ramane goale!", mi-ai putea spune.Nu stiu daca multe (oricum, vreo doua cunosc si eu, unde vin multi eretici radiestezisti).Nimeni nu spune ca cei cu credinte diferite sa nu mai vina la biserica. Sa vina, sa caute adevarul Bisericii. Si, daca vor intelege ca adevarul e in Biserica, sa se lepe-de de toate ratacirile lor si sa se spovedeasca. (Si cat de bine ar fi ca de acum inainte sa nu mai vina la spovedanie cei care ascund greul pacat al ereziei...).Nu e usor sa intelegi ca adevarul e in Biserica. Îti va lua poate luni sau ani de zile. Dar acesti ani, acest drum obositor, va avea o finalitate luminoasa. Pe cand ereticii care se spovedesc ascunzand pacatul ereziei se afunda din rau in mai rau. La rugaciunile dinaintea spovedaniei, preotul spune ca "orice pacate veti ascunde, indoite le veti avea..." Înfricosator lucru...As vrea sa iti precizezi credinta. Nu fata de altii, ci fata de tine insuti. Si, daca vei ajunge la concluzia ca Biserica greseste, cel putin nu mai incerca sa te numesti crestin.M-ar durea sufletul sa aflu ca, citind aceste randuri, un singur om ar renunta sa mai vina la Biserica. Dar nu am putut prezenta adevarul altfel decat este. Nu l-am putut polei cu minciuna.Stiu ca exista cititori care cred in reincarnare pentru simplul fapt ca nu exista nimeni care sa le spuna cat de mare este aceasta erezie. Pe acesti cititori ii rog sa asculte glasul Bisericii, si sa lepede erezia.Acesti cititori spun: "Nu conteaza atat de mult in ce credem, conteaza cum traim. Important este sa faci fapte bune, sa fii bun, ca Dumnezeu nu te judeca dupa ce gan-desti, ci dupa cum traiesti."Este adevarat ca Dumnezeu te judeca dupa cum traiesti, faptele fiind strans legate de credinta. Dar Sfintii Parinti ne atrag atentia asupra faptului ca nevointa celor care sunt atinsi de erezie nu este bineplacuta lui Dumnezeu. Este mai roditor un post tinut cu hrana uscata de catre un crestin ortodox decat un post tinut numai cu apa de un yoghin.Modul in care credem ne modeleaza faptele, fie ca suntem sau nu constienti de acest lucru. Daca oamenii ar fi constienti de aceasta, nu s-ar mai juca, nu si-ar mai permite sa primeasca tot felul de credinte exotice, nu si-ar mai permite sa isi deschida sufletele fata de erezie.Esential extrem de important ca oamenii sa inteleaga rostul Bisericii. Spun unii: "Ar fi fost ideal ca oamenii sa vorbeasca direct cu Dumnezeu, sa Îl vada, sa Îl auda. Oare de ce nu este asa?". Iar altii spun ca nu au nevoie de Biserica, pentru ca au propriul mod de a comunica cu Dumnezeu.Care este acest mod? Se roaga, mai aprind cate o lumanare, mai ajuta cate un sarac. Sunt bune aceste lucruri, dar se pierde din vedere ce este mai important.Dumnezeu a vorbit cu oamenii fata catre fata. Daca Adam nu ar fi ales pacatul, daca Adam nu ar fi ales neascultarea, oamenii ar fi vorbit cu Dumnezeu intocmai ca protoparintele lor. Dumnezeu a vrut sa vorbeasca cu oamenii fata catre fata, dar oamenii nu au stiut sa inteleaga valoarea acestei binecuvantari. Daca Adam nu ar fi pacatuit, si nu ar fi fost izgonit din rai, atunci oamenii ar fi trait o viata plina de bucurie, plina de implinire, o viata din care ar fi lipsit moartea, bolile si celelalte necazuri. Nu avem, deci, de ce sa Îi reprosam lui Dumnezeu ca nu suntem altfel.Un lucru care unora li se pare ciudat este ca Dumnezeu, in marea Sa bunatate, in marea Sa dragoste, nu a creat un om perfect, un om care sa nu cunoasca raul si suferinta."De ce, Doamne, de ce?!!!""Pomul se judeca dupa roade, si Dumnezeu dupa creaturile Sale...", spun criticii care, vazand slabiciunea umana, vazand neputinta omeneasca, Îl judeca pe Însusi Facatorul cerului si al pamantului.Daca Dumnezeu ar fi creat boala, daca Dumnezeu ar fi creat diavolii, daca Dumnezeu ar fi creat durerea si tristetea, atunci poate ca acesti critici ar avea dreptate. Dar boala nu a creat-o Dumnezeu. Pe draci nu i-a creat Dumnezeu. Raul si pacatul nu le-a creat Dumnezeu.Atunci cine le-a creat, daca nu El? Cine?Toata lumea stie ca Lucifer a cazut din cer, ca, nemultumindu-se sa fie primul dintre ingeri, a vrut sa fie mai maret decat Dumnezeu. Acesti criciti nu vor sa inteleaga ca responsabilitatea caderii a avut-o Lucifer, ci considera ca "vinovat" este Dumnezeu, ca i-a dat posibilitatea de a alege raul. Tot ei spun ca nu Adam este de vina ca a cazut, ci de vina este Dumnezeu ca i-a dat posibilitatea sa cada.Sunt de acord ca ar putea fi o simpla dezvinovatire faptul ca vinovatul principal da vina pe altii. Daca o racheta nucleara se defecteaza in zbor si loveste un oras, nimeni nu va spune ca vina a fost a rachetei, ca s-a defectat, ci vina a fost a celor care au construit racheta."Racheta a fost de vina...", pare sa fie punctul de vedere al Bisericii.Comparatia insa este nepotrivita. Omul nu este robot. Omul nu este o masinarie construita din piese care se uzeaza, si care, datorita uzurii, da gres. Masinile construite de mana omului sunt asa, si nu au capacitatea de a alege daca sa se strice sau nu. Ele se strica oricum: peste zeci de ani, daca sunt bine facute. Sau peste zeci de zile, daca sunt prost facute.Omul insa a fost facut de Dumnezeu astfel incat putea sa nu se "strice" niciodata. Omul a avut libertatea de a alege binele si raul. Daca alegea binele, omul ar fi fost "masinaria perfecta"."Racheta a fost de vina, nu constructorul...", pare sa fie iarasi punctul de vedere al Bisericii."Oare nu ar fi fost mai bine pentru noi sa fim creati in asa fel incat sa nu ni se dea ocazia sa alegem intre bine rau? De ce Dumnezeu nu ne-a predestinat la mantuire? De ce Dumnezeu le-a dat ingerilor ocazia sa cada din rai?De raspunsul la aceasta intrebare depinde modul in care oamenii isi traiesc viata. Cine considera ca vina a fost a lui Dumnezeu, considera propriile pacate drept manifestari ale predestinarii: daca Dumnezeu i-a facut pe oameni cu "defecte de fabricatie", este firesc faptul ca acestia aleg raul in locul binelui, ca aleg pacatul in locul virtutii.În momentul in care cineva judeca ceva, are un etalon in functie de care isi formeaza o parere. Atunci cand i se reproseaza lui Dumnezeu ca nu a "fabricat" o faptura umana "superioara", care sa nu fie supusa greselii, etalonul in cauza este artificial.Nu putem spune despre laptele de mama ca nu este hranitor pentru ca nu contine petrol, si deci din el nu se poate face benzina. Laptele de mama trebuie judecat in functie de intrebuintarea sa. A spune ca omul nu e bine "fabricat" inseamna a spune ca laptele de mama nu e bun, deoarece nu poate fi folosit in transporturi.Omul a fost creat cum nu se poate mai bine. Dumnezeu l-a creat pe om tocmai pentru a-l face partas bucuriei vesnice.Sa presupunem ca Dumnezeu ar fi putut fabrica un om care sa nu guste raul in timpul vietii pamantesti, si ca un astfel de humanoid, care nu ar fi cunoscut nici boala nici suferinta, ar fi exact genul de supraom pe care il folosesc drept etalon criticii lui Dumnezeu. Acest etalon nu ar fi putut supravietui mortii trupului.S-ar fi bucurat de viata pana la o suta de ani, dupa care l-ar fi asteptat sfarsitul definitiv. Ce e de preferat, un asemenea humanoid sau un om obisnuit?"Un om obisnuit...", cred ca ar raspunde orice om care isi doreste sa guste vesnicia. Si totusi, de ce Dumnezeu nu a creat un humanoid care sa traiasca vesnic, fara a avea putinta sa cunoasca raul?În momentul in care asteptam ca Dumnezeu sa faca un astfel de humanoid, ar trebui ca noi sa stapanim vesnicia, sa cunoastem legile vietii si ale mortii, sa stapanim viata. Nu putem fi ca niste copii care construiesc palate din cuburi, si se mira ca aceste "palate" se darama la cea mai fina atingere.Cunoastem noi legile vietii si ale mortii, cunoastem noi legile creatiei ca sa judecam daca Dumnezeu a facut bine sau nu ce a facut?"Dumnezeu este atotputernic, El stabileste legile, El putea randui ca totul sa fie altfel..."Minte omeneasca, minte slaba...Cum sa isi dea seama racheta singura ca a fost construita gresit? Am auzit ca exista aparate care isi dau "singure" seama daca au fost proiectate corect. Dar ele apreciaza aceasta corectitudine numai in functiile de criteriile care le-au fost "implantate". Ele isi imagineaza noi criterii numai in functie de ceea ce a fost invatata de catre proiectantii ei. Nu pot inventa ceva nou. Aparatele, oricat ar fi de performante, tot nu pot inventa nimic.Exista deja computere performante care creeaza povesti. Nu m-as mira sa existe computere care scriu romane. Dar ele nu creeaza nimic nou: ele adapteaza noi tipare. Pentru cineva care nu citeste decat ziare, un roman conceput de calculator va fi extraordinar, si "imaginatia" calculatorului va primi aplauze. Daca inserezi intr-un calculator datele legate de structura unui roman politist, sau chiar datele biografice ale sfintilor din Sinaxar, el va inventa o sumedenie de romane politiste sau imaginare vieti ale sfintilor. Mai mult chiar, adaptand tiparul unui roman politist, va putea scrie despre problemele elevilor de liceu sau despre viata unui vanzator de inghetata. Totusi, calculatorul nu va crea nimic, ci doar va face ceea ce a fost programat sa faca: imaginatia lui este dependenta de iscusinta programatorului, este de fapt o copie a imaginatiei programatorului.Omul este o faptura libera sa aleaga intre bine si rau. Maretia omului nu poate fi inteleasa decat de catre cei care asculta cuvatul lui Dumnezeu: in momentul in care creatura incearca prin propriile puteri sa isi gaseasca un rost, se va indeparta de rostul ei autentic. Abia in momentul in care omul il intreaba pe Dumnezeu care e rostul sau in lume va putea primi raspunsul cel bun.Cele doua alternative sunt radical diferite: nu poti ajunge la cunoasterea adevarului daca nu vrei sa primesti aceasta cunoastere de la Adevarul Suprem, care este Dumnezeu.În momentul in care omul ia hotararea de a face voia lui Dumnezeu, atunci mintea lui se lumineaza, se sfinteste.Omul care crede ca a fost creat pentru a se bucura in vesnicie de binecuvantarile dumnezeiesti face totul pentru a implini aceasta inalta chemare.Omul a pierdut raiul. Firea sa a fost atinsa de pacat, a fost ranita de pacat. Pentru ca usile raiului sa se deschida din nou, a fost nevoie ca Însusi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, sa vina in lume, sa Se nasca din Preacurata Fecioara, sa arate oamenilor calea spre Cer si, mai apoi, sa primeasca moarte pe cruce pentru mantuirea neamului omenesc.Oamenii au auzit invatatura lui Hristos. Unii au refuzat-o, altii au primit-o, crezand ca El este Fiul lui Dumnezeu. Nu era insa de ajuns ca oamenii sa afle acest adevar. Oamenii trebuiau sa invete sa mearga pe calea mantuirii. Tocmai pentru aceasta a aparut Biserica. Biserica este scoala mantuiri. Biserica este casa in care oamenii invata sa se lupte cu patimile si cu poftele, invata sa-L cunoasca si sa-L iubeasca pe Dumnezeu.Nu e de-ajuns ca un om sa afle ca Dumnezeu exista pentru ca acel om sa Îl si iubeasca pe Dumnezeu. Multi oameni spun ca Îl iubesc pe Dumnezeu, dar aceasta dragoste este superficiala, este mai slaba decat "dragostea" lor de pacat. Biserica este scoala mantuirii. Cine vrea sa se mantuiasca, merge sa "invete" la aceasta scoala.Este adevarat ca multi oameni considera Biserica drept o institutie religioasa care nu are alt scop decat sa manipuleze oamenii pentru a-i stoarce de bani, prin diferite biruri ocazionale, de la botez si pana la ingropare, de la pomelnic pana la sfestanie.Dar diavolul este cel care ofera o asemenea imagine a Bisericii: diavolul nu vrea ca oamenii sa creada ca Biserica este Trupul lui Hristos. Se lupta din rasputeri pentru a-i convinge sa aiba o imagine deformata a Bisericii si sa stea departe de acoperamantul ei. Le arata "punctele slabe" ale Bisericii si le propune el insusi o alta cale spre Dumnezeu."Cum sa fie Biserica Trupul lui Hristos? Înseamna ca Fiul lui Dumnezeu nu e intreg fara acest trup, din care nu lipsesc rautatile si faradelegile?"Dar oare, daca unii crestini si unii clerici sunt pacatosi, Biserica este pacatoasa? Crezul pe care il rostesc crestinii spune raspicat: "Cred intru una sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica...". Biserica este sfanta, chiar daca unii dintre fiii ei pacatuiesc.A crede ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu si a nu crede ca Biserica este Trupul Sau inseamna a batjocori adevarul. În Biserica oamenii invata sa guste raiul: prin Biserica oamenii traiesc in Cer.Biserica ne creste in Dumnezeu. În Biserica invatam sa ne rugam, prin Biserica luam iertare de pacate si puterea de a pune in fiecare zi inceput bun mantuirii.Cine crede ca Biserica de astazi e diferita de Biserica pe care a intemeiat-o Hristos, Îl huleste pe Hristos. Cum? Spunand ca Domnul nu a fost in stare sa zideasca o Biserica pe care sa nu o darame nici timpul si nici portile iadului.Biserica pe care a intemeiat-o Fiul lui Dumnezeu nu putea fi atat de slaba incat sa nu reziste pana la a doua venire a Domnului: "Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui" (Matei 16,18). Sfintii Parinti talcuiesc ca piatra la care s-a referit Mantuitorul nu a fost Petru, nu putea fi un om temelia Bisericii, ci a fost credinta pe care a marturisit-o Sfantul Apostol prin cuvintele: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu..." (Matei 16,16).Da, pe piatra credintei este zidita Biserica lui Hristos. Cine crede in Hristos, crede si ca El a intemeiat Biserica. Desi nenumarate erezii au incoltit Biserica (cea mai mare fiind cea prin care Apusul s-a rupt de Ortodoxie), totusi Trupul lui Hristos nu a fost biruit de diavol.Stiind ca oamenii vicleni si iubitori de sine vor falsifica invataturile Mantuitorului, Hristos a avut grija ca invatatura Sa curata sa fie pastrata de Biserica. Sfanta Scriptura, cartea de aur in care se pastreaza cuvintele Sale, a aparut in Biserica, a fost scrisa de Sfintii Apostoli. Nu a cazut din cer. Si inainte de a fi scrise Evangheliile, crestinii mergeau pe calea mantuirii, calauziti de preoti si de ierarhi.Biserica cunoaste talcuirea cea dreapta a Sfintei Scripturi. O, cat de plina de putere este Sfanta Evanghelie! Cata putere si cata mangaiere da ea crestinilor drept-credinciosi. Sfanta Evanghelie este aur duhovnicesc pentru cei care o inteleg asa cum trebuie. Si este piatra de poticnire pentru cei care vor sa o talcuiasca dupa capul lor, cazand in diferite erezii.Este trist si adevarat faptul ca se gasesc din ce in ce mai putini pastori si crestini adevarati care sa aiba dragostea de a-i ridica pe eretici din caderea lor. Si se gasesc din ce in ce mai multi care nu cunosc nici Sfintele Scripturi si nici predaniile Parintilor."Multele biserici care sunt nici nu pazesc, nici nu intaresc credinta noastra cat si cum se cuvine, daca cei ce cred in Dumnezeu nu sunt luminati de Scripturile Vechiului si Noului Testament. Credinta noastra n-a fost intarita de sfinti neinvatati, ci de unii intelepti si educati, care ne-au explicat cu exactitate Sfintele Scripturi si, prin cuvinte de-Dumnezeu-insuflate, ne-au luminat indeajuns. Astazi insa, din pricina necazurilor cumplite in care am cazut din cauza pacatelor noastre, lipsesc sau sunt foarte rari asemenea barbati virtuosi si intelepti care sa-i pastreze nevatamati pe ortodocsii de un neam cu noi. Caci cum poate fi pastrat neamul nostru in religia si libertatea lui atunci cand, din nefericire, clerul nu cunoaste explicarea dumnezeiestilor Scripturi, care e lumina si intarirea credintei? Cand un pastor nu cunoaste iarba hranitoare pentru turma lui, nu tamaduieste suferintele ei, nu o pazeste de fiarele salbatice si de hoti, cum e atunci cu putinta ca turma sa fie pastrata multa vreme?" [62;109]. Asa se framanta sfantul Cosma Etolianul, marele apostol al grecilor din secolul al XVIII-lea.Referindu-se la imputinarea pastorilor ravnitori, el spunea chiar ca, "in vechime, atunci cand oamenii voiau sa pedepseasca pe cineva, faceau juramant si spuneau: «Sa-ti dea Dumnezeu sa te puna impreuna cu preotii ce se vor afla in veacul al optulea [mileniul al optulea] de la facerea lumii!» De aceea, fratii mei, cu anevoie pot astazi sa se mantuiasca patriarhii, preotii, duhovnicii si dascalii, fiindca acum suntem in veacul al optulea [mileniul al optulea] din care au trecut si doua sute optzeci de ani [anul 7820 = 1772]" [62;174]. Si parca pentru a trage un semnal de alarma, el a profetit ca "va veni vremea cand nu va mai fi aceasta armonie care e astazi intre credinciosi si cler. ... Clericii vor fi cei mai rai si mai necredinciosi dintre toti." [62;200].Nu am reprodus aceste cuvinte ale Sfantului Cosma pentru ca cei care au obiceiul sa ii judece pe preoti sa poata gasi argumente impotriva lor chiar in cuvintele unui sfant. Ba dimpotriva. Le-am reprodus tocmai pentru ca cei care se smintesc din cauza anumitor pastori sa stie ca, despre vitregia vremurilor pe care le traim, sfintii au profetit cu multa vreme in urma. Iar cei care s-au bucurat citind cuvintele sfantului ar trebui sa inteleaga ca, traind in "veacul al optulea", Cosma Etolianul a fost un sfant. Si sa isi dea seama ca, asemeni lui, Biserica a mai avut in acest "veac" multi pastori vrednici.Sa ii amintim numai pe Sfintii ierarhi Ioan Maximovici si Nectarie din Eghina. Sa ii amintim numai pe parintele Sofronie de la Essex sau pe parintele Serafim Rose. Sa ii amintim numai pe parintele Paisie Aghioritul sau pe parintele Paisie Olaru. Sunt nume de foc, sunt altare ale credintei in Dumnezeu. Sunt ocrotitori si prieteni ceresti ai fiilor Bisericii. Dar lumea contemporana nu vrea sa auda de ei. Vrea sa auda numai de clericii nevrednici. Observand fatarnicia acestei atitudini, sa incercam sa ramanem in Biserica si sa trecem cu vederea smintelile cu care ne ispiteste vrajmasul.Da, traim in "veacul al optulea", un veac al caderii si al rautatii, dar tocmai in acest veac suntem chemati la mantuire.Sa ramanem in Biserica, sa ramanem sub ocrotirea Sfintilor Parinti. Da, sunt unii care cred in sufletul lor. Dar ce credinta este asta? Cum poate omul sa mearga spre cer, respingand drumul pe care i l-a harazit Dumnezeu?Cine, in afara de Biserica, le va da iertarea pacatelor si cine ii va calauzi in lupta impotriva patimilor? Si unde, in afara de Biserica, se vor putea impartasi de Trupul si de Sangele Domnului ("Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor" (Matei 26; 27-28)? Si unde, in afara de Biserica, vor avea parte de ajutorul Sfintilor Îngeri, al Sfintilor si al Maicii Domnului?"Vreau sa merg de unul singur spre rai...", spune cineva. Dar cum sa mergi singur spre rai, cand raiul inseamna comuniune, inseamna dragoste impartasita?Cine crede ca merge singur spre rai, ori este fatarnic, ori este inselat de diavol. Credinta crestina inseamna legatura cu Dumnezeu, cu toti ingerii si sfintii. Cine cauta ajutorul Domnului in afara de Biserica, se lipseste nu numai de ajutorul sfintilor si al ingerilor, se lipseste de harul lui Dumnezeu.Exista o lupta pentru mantuire. Cine vrea sa castige aceasta lupta, trebuie sa ii respecte regulile. Iar cine nu respecta regulile, nu poate lua cununa.În citatul pe care l-am reprodus la inceputul acestui cuvant, Carl Gustav Jung, considerat de catre un mare numar de intelectuali drept mare doctor al psihicului uman, se plangea de faptul ca la crestini este mai importanta venerarea unui om, a lui Hristos, decat progresul spiritual prin propriile puteri. El, ca marea majoritate a intelectualilor, nu a inteles ca Hristos nu a fost doar un om (asa cum a afirmat Arie si urmasii sai). Hristosul pe care Îl cinsteste Biserica este chiar Fiul lui Dumnezeu. Cine nu crede ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu este, dupa cum invata Evanghelia, antihrist: "Orice duh, care nu marturiseste pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist" (I Ioan 4;3).Îti voi scrie acum despre altceva. Exista foarte multi oameni care, dintr-o sumedenie de motive, nu pun pret pe viata spirituala. Au gasit pricini de sminteala in Biserica, sau cred ca trebuie sa profite de placerile lumesti, la care credinta crestina le cere sa renunte. Si atunci se multumesc sa creada in Dumnezeu, fara a-si pune problema mantuirii. Daca faci parte din aceasta categorie, ar fi bine sa te gandesti care sunt urmarile firesti ale acestei atitudini religioase. Nu putem cocheta cu adevarul. Adevarul vrea sa Îl cunoastem. Adevarul este Hristos. Viata fara Hristos nu este viata.Ce este viata fara Hristos? O lupta disperata impo-triva necazurilor, impotriva greutatilor vietii, pentru ce? Pentru bucurii trecatoare, pentru tot felul de desertaciuni.Viata fara Hristos este o viata fara rost. Am intrat zilele trecute intr-un birou al unei firme unde lucreaza nasa fiului meu. Fiind intrebat ce imi fac copiii, am inceput sa povestesc despre peripetiile fetitei mele. Venind vorba despre timpul scurs de la data casatoriei, o femeie de la un birou a spus:"M-am casatorit de sapte ani, si timpul a trecut repede...""Da, dar tu ai un copil, i-a spus o colega. Si eu m-am casatorit tot de atatia ani, dar nu am nimic...". Era atata tristete in vocea ei... Mi-am dat seama ca, asa cum dupa cativa ani de casnicie era trista ca nu avea copii, lipsa lor marcand-o foarte tare, tot asa de tristi sunt cei care, la sfarsitul vietii lor, vad ca nu au ramas cu nimic.Toate bucuriile lumii acesteia trec. Crezi ca, pe patul de moarte, iti va ajuta la ceva ca ai avut o casa mare sau o masina scumpa? Sau ca trupul tau a excelat prin frumusete? Sau ca ai dansat frumos? Sau ca ai vazut cine stie ce tari straine? Sau ca...Nici daca as face o lista lunga de sau-uri nu as putea gasi vreo placere lumeasca a carei amintire sa goneasca spaima intalnirii cu moartea.Încearca sa te gandesti ca vei muri, si atunci e putin probabil sa nu regreti ca ai stat departe de calea mantuirii.Vreau sa iti spun foarte multe lucruri si risc sa transform acest lung cuvantul al meu intr-o carte. Ca sa nu ma lungesc voi incerca sa rezum ideile pe care am avut de gand sa ti le spun:-daca esti implicat intr-o grupare spirituala rupta sau separata de Biserica, incearca sa intelegi de ce Biserica spune ca in afara ei nu exista mantuire; daca tu crezi ca invataturile Bisericii pot fi armonizate cu invataturi contrare, incearca sa intelegi de ce Biserica invata ca numai prin ea oamenii pot ajunge la adevar; in momentul in care ai inteles ca ai de ales intre invatatura lui Hristos si invatatura gruparii tale, gandeste-te bine la urmarile alegerii tale. Daca vrei sa ramai in respectiva grupare spirituala, cel putin nu mai afirma ca esti crestin. Daca respingi de buna-voie invatatura Trupului lui Hristos care este Biserica, cel putin nu afirma in mod mincinos ca te afli in comuniune cu Capul acesteia. Daca iti dai seama ca nimic nu este mai important decat mantuirea pe a carei cale te cheama Biserica, atunci trebuie sa te lepezi de ratacire si sa alergi la un duhovnic iscusit pentru a spovedi pacatele tale.-daca nu ai intrat intr-o anumita grupare eretica, dar totusi simpatizezi cu idei pe care Biserica le condamna, incearca sa clarifici linia pe care vrei sa mergi; nu poti fi si al lui Dumnezeu si al diavolului; daca vrei sa gasesti in Biserica numai puncte de sprijin pentru a-ti justifica propriul sistem filosofico-religios, te afli pe un drum gresit. Încearca sa intelegi ca invataturile Bisericii sunt un tot unitar: ori le crezi pe toate, ori le respingi pe toate. Înainte de a decide pe ce drum vrei sa mergi, incearca sa cunosti invatatura Bisericii. Si, dupa ce ai citit despre Ortodoxie, dupa ce ai citit Sfanta Scriptura, Vietile Sfintilor (care nu sunt decat o istorie neconventionala a Bisericii) si scrierile Sfintilor Parinti, vei putea alege in cunostinta de cauza. Daca respingi invataturile Bisericii, macar sa stii ce respingi. Eu insa marturisesc ca am gasit in aceste invataturi o comoara de mare pret. Cuvintele "comoara de mare pret" au devenit un loc comun, si risca sa devina plictisitoare. Dar exprima foarte bine ceea ce simt. În cazul in care alegi sa traiesti ca fiu al Bisericii, iti vei asuma o cruce. Chiar si banala obisnuinta de a citi reviste paranormale te va stresa: cartile duhovnicesti nu pot fi citite in timp ce asculti muzica rock. E nevoie de o schimbare profunda care dureaza vreme indelungata. Dar asumarea acestei jertfe va fi incununata de o cununa pe masura.-daca nu faci parte din primele doua categorii de oameni, si credinta ta se limiteaza la o rugaciune spusa atunci cand te afli in fata unui examen sau la parastasul unui prieten, gandeste-te bine cu ce te vei alege din viata pe care o duci. Nu am de gand sa fiu moralist, mai ales ca stiu ca, oamenilor de azi, o referire la chinurile vesnice nu le produce decat un zambet ironic. Asculta insa: si daca iadul nu ar fi plin de draci care ii chinuie pe pacatosi in fel si chip, chiar daca singura pedeapsa a celor care au refuzat sa mearga pe calea mantuirii ar fi ca Dumnezeu i-ar osandi la singuratate (si oare cum s-ar putea bucura de comuniunea cu Dumnezeu si cu sfintii Sai cel care a refuzat sa vorbeasca cu ei prin rugaciune?), tot ar fi groaznic. Poti sta singur o zi, doua, o luna maxim. Dar dupa un an de singuratate ai incepe sa urli. Asa ca incearca sa intelegi ca cine vrea sa cunoasca frumusetile vietii vesnice, trebuie sa se lupte pentru aceasta.Nu stiu in care dintre categoriile prezentate mai sus te regasesti, dar nadajduiesc ca te vei folosi de neiscusitele, dar sincerele mele cuvinte. Tot pentru a incerca sa iti vin in ajutor am tiparit Jurnalul convertirii, carte care descrie convertirea mea la Ortodoxie. Si daca totusi nici citirea acestui cuvant si nici citirea Jurnalului meu nu iti vor fi de folos, sper ca macar marturia pe care ti-o pun inainte te va ajuta sa intelegi ca, oricat de departe de Dumnezeu ai fi, totusi El nu inceteaza sa astepte intoarcerea ta. Este marturia unui tanar punk-er din Statele Unite, Collin Ivy, crescut intr-o familie dezmembrata, care si-a indreptat pasii pe calea ocultismului:"Aveam o lume a mea in care traiam cu propriile mele fantezii si realitati, pe care eu insami mi-o creasem. Am ajuns dintr-un pusti «normal» un punk-er cu mohawk albastru si bocanci. Datorita temperamentului meu am fost injunghiat, batut si impuscat. Într-o zi, un prieten de-al meu m-a invitat la o petrecere mai aleasa. La petrecere erau cativa prieteni de scoala si doua femei in varsta. Parea ca e o petrecere la care prietenii discuta, beau apa minerala, mananca chipsuri, si se amuza cu diverse jocuri. În realitate, cele doua femei erau vrajitoare, iar petrecerea era pentru un ritual de initiere. Atunci a urmat initierea mea in practica WICCA.WICCA e o forma straveche de practicare, de catre femei, a magiei druidice. De aceea am spus vrajitoare si nu vraci. De atunci am progresat repede, ajungand si eu vrajitor practicant. Mintea imi intrase intr-un soi ciudat de delir si dementa. Era limpede ca nebunia va fi ultima experienta. Daca mori, totul s-a terminat; daca innebunesti, traiesti moartea fara sa fi murit – asta imi era filosofia! Mi-am dat silinta zi si noapte pentru ea.Practica vrajitoriei m-a dus la cunoasterea multor locuri noi si necunoscute, mai cu seama prin experienta calatoriei astrale – era o extindere fireasca a lumii mele fanteziste. Eram atotputernic si tot ceea ce apartinea lumii acesteia create de imaginatia mea mi se inchina ca unui stapan. Sentimentul atotputerniciei te indeamna sa continui practica vrajitoreasca. În lumea reala eram un nimeni, in schimb, datorita vrajitoriei, ma simteam cineva, eram de nebiruit. Însa m-am inselat.Într-o noapte, o acuta nevoie de a merge la toaleta m-a trezit din somn. Stateam in pat si priveam cand la ceas, cand la usa, si nu ma hotaram daca sa ma ridic sau sa rezist pana dimineata fara a uda cearceaful. M-am decis totusi sa ma ridic si sa merg la toaleta. În clipa aceea mi-am dat seama ca trupul mi-e paralizat de la gat in jos. În practica WICCA nu se folosesc nici droguri, nici alcool. Daca se afla ca ai consumat asa ceva, esti expulzat din grup. Stiam ca nu utilizasem nimic de acest fel care ar fi putut sa imi provoace acea stare. Singura explicatie posibila era ca sunt imobilizat de o forta de natura spirituala.Deodata am simtit ca parasesc trupul si m-am vazut deasupra lui. Apoi, am ramas pur si simplu socat. În jurul meu erau vreo cincisprezece demoni care radeau isteric si care aveau putere asupra mea. Unul dintre ei s-a intors catre mine, m-a privit si mi-a vorbit. Spunea ca sunt cel mai mare idiot pe care l-a cunoscut vreodata. Mi-a spus ca, desi fusesem crescut si indrumat pe calea cea buna, o alesesem pe ce rea, si ca am inaintat atat de mult in rau, incat nu mai am nici o scapare si o sa ma duc in iad. A incercat apoi sa imi propuna un targ, dupa care au venit alti doi dintre ei la corpul meu astral si m-au luat. Si, luat fiind, ma aflam deja in iad. Nici n-am cuvinte sa descriu ce lucruri ingrozitoare am vazut, am simtit si am mirosit. Nu voi uita niciodata aceasta... Fetele lor...Am fost readus apoi in camera mea, si mi-au dat un ultimatum. Trebuia sa ma sinucid si sa devin ca ei: sa chinuiesc in loc sa fiu chinuit, sau sa mor si sa merg in iad oricum. Am ales sinuciderea. Înainte de a-mi da voie sa ma intorc in trup, am rostit in soapta: «Iisuse, daca existi, ajuta-ma!». În clipa aceea am vazut o lumina orbitor de stralucitoare, iar ei plecasera. Stateam treaz si am inceput sa Îl ocarasc pe Dumnezeu: De ce ma lasase sa trec prin toate acestea? Timp de o ora, L-am tot ocarat, curatind varsatura care iesise din mine in timpul acelei viziuni. Am auzit atunci, pentru prima data in viata mea, glasul lui Dumnezu. Mi-a spus numai o singura fraza care a pus punct ratacirii mele: «Tot ce doream de la tine era sa ceri» [39;51-53]).Închei aici, multumindu-ti ca ai avut rabdarea sa parcurgi acest cuvant. Fie ca Dumnezeu sa te lumineze si sa te povatuiasca pe calea adevarului.Danion Vasile

Nota autorului:
Cartea de fata contine studii despre ghicirea viitorului, despre astrologie si evangheliile apocrife. Aceste studii pot fi citite separat, lectura unuia nefiind conditionata de parcurgerea celorlalte.As propune cititorilor care au cartea mea "Daramarea idolilor" sa citeasca studiul introductiv "Despre cugetul Bisericii si soaptele diavolului" inainte de a parcurge oricare dintre articolele mele care prezinta teme controversate. Cred ca pozitia crestina nu poate fi inteleasa decat de catre cei care au inteles rostul si valoarea Sfintei Traditii.Cititorii care ar cauta aici numai referinte precise legate de datele viitoarelor cutremure vor fi cu siguranta dezamagiti. Demersul meu a fost de alta natura: am incercat sa arat cat de mincinoase sunt "profetiile" falsilor alesi care cauta sa isi faca reclama, amagind lumea si creind panica. Pe cat de usor se vadeste faptul ca multe dintre astfel de profetii (a caror data limita "a expirat") nu s-au implinit, pe atat de greu este sa ii convingi pe cei insetati de paranormal sa isi abata atentia de la aceste incursiuni in viitor.Pentru a pune in evidenta modul in care invataturile eretice patrund in mentalitatea crestinilor, am socotit ca este potrivit sa includ in aceasta lucrare comentariile mele la cartea Yoga crestina. În antiteza cu acest manual de pierdere a sufletelor, scris de parintele Dechanet, in articolul urmator este prezentata cartea Sfantului Ignatie Briancianinov - Despre vedenii, duhuri si minuni. Consider ca nu este de ajuns ca invataturile ereticilor sa fie combatute. Consider ca este nevoie ca invataturile marilor Sfinti ai Bisericii sa fie scoase la lumina.

I.DESPRE HOROSCOP, CUTREMURE SI GHICIREA VIITORULUI
I.1.Despre capriciile timpului si "arta" de a ghici viitorul
"Sa nu se gaseasca la tine de aceia care trec pe fiul sau pe fiica lor prin foc, nici prezicator, sau ghicitor, sau vrajitor, sau fermecator, nici descantator, nici chemator de duhuri, nici mag, nici de cei ce graiesc cu mortii, caci uraciune este inaintea lui Dumnezeu tot cel ce face acestea" (Deut. 8, 10-12).
Unul dintre subiectele de mare succes pentru mass-media este cel legat de "profetiile" sau premonitiile care se implinesc, s-au implinit sau urmeaza sa se implineasca. Astfel de evenimente se bucura de o larga difuzare si constituie una dintre cele mai aprinse teme de discutie. Atitudinea negativa fata de posibilitatea acestor incursiuni in viitor numai pentru ca Biserica considera ghicitul viitorului o forma de vrajitorie dovedeste ori o credinta nestramutata in invataturile ei, ori o forma de habotnicie. Marea majoritate a crestinilor zilelor noastre incearca sa isi gaseasca noi repere dupa care sa armonizeze ceea ce li se pare adevarat in invataturile bisericesti cu ceea ce li se pare demn de luat in serios din oferta de noutati spirituale; si implinirea unor astfel de "profetii" li se pare un argument favorabil acestei atitudini sincretice.Nu putea sa lipseasca din arsenalul ghicitorilor tendinta de a argumenta propriile practici cu citate din Sfanta Scriptura. Unul din exemplele cel mai des invocate este cel al proorocului Daniel, despre care se sustine ca ar fi fost chiar conducatorul vrajitorilor babilonieni. Faptul ca Nabucudonosor l-a pus pe sfantul prooroc "capetenie peste toti inteleptii Babilonului" (Dan. 2, 49) s-a datorat tocmai darului cu care acesta a fost inzestrat de Dumnezeu si nu formelor de ghicit carora le fusese vadita neputinta ("taina pe care vrea sa o afle regele nu pot s-o faca cunoscuta lui nici inteleptii, nici prezicatorii, nici ghicitorii, nici vrajitorii, nici cititorii in stele..." Dan. 2, 27)Încercam sa cunoastem mai bine acest domeniu atat de alunecos al ghicirii viitorului, domeniu prin care "prezicatorii" si "ghicitorii" ii indeparteaza pe oameni de lumina Bisericii. Înainte de toate vom aminti cateva dintre premonitiile cele mai cunoscute, considerate clasice de catre expertii in parapsihologie:– asasinarea Presedintelui Lincoln in aprilie 1865: cu cateva zile inainte de a muri, Abraham Lincoln a marturisit prietenilor pe care i-a invitat la cina ca a visat o garda militara dand onorul in fata unui catafalc deschis, aflat in salonul de est al Casei Albe. La mai putin de o luna presedintele a fost impuscat, si trupul sau neinsufletit a fost asezat chiar in Salonul de Est. Crima fusese "prevazuta" si de celebrul subiect Daniel Dunglas Home, care a ghicit cu ajutorul magicului glob de cristal tristul sfarsit al presedintelui;– in anul 1874 un "clarvazator" i-a prezis lui Maurice Berteaux, un tanar functionar de banca, faptul ca va ajunge bogat si celebru, dar ca va muri ca general de armata ucis de o masina zburatoare (premonitia fusese facuta cu 29 de ani inaintea efectuarii primului zbor cu avionul). Berteaux a ajuns in cele din urma general si a murit cand un avion s-a prabusit accidental asupra sa;– in testamentul lui Grigori Rasputin, care fusese ucis din ordinul aristocratiei ruse la sfarsitul lunii decembrie a anului 1916, acesta scria ca are o presimtire ca va fi ucis inainte de inceputul anului 1917. El ii scria tarului ca daca va fi ucis de tarani, atunci tarul va mai domni in liniste vreme indelungata; dar daca va fi ucis de aristocrati atunci toate rudele tarului mai aveau de trait cel mult doi ani. Membrii familiei tariste si-au pierdut viata in surghiun in anul 1918;– un reprezentant al unei societati de transporturi navale, B. Morris, a visat in timpul unei calatorii cu vaporul ca va fi ranit de o schija din lovitura de tun trasa cu ocazia ajungerii vasului la destinatie. Speriat de vis, el i-a ordonat capitanului vasului sa amane comanda loviturii de tun pana ce el s-ar fi retras intr-un loc sigur. Pana sa se ascunda, o musca s-a asezat pe nasul capitanului si acesta a incercat sa o alunge. Dar miscarea mainii sale a fost confundata cu comanda tragerii cu tunul. Morris a fost lovit atat de grav de o schija incat peste cateva zile a decedat;– inca din anul 1956 o revista americana a publicat premonitia mediumului Jeane Dixon care a afirmat ca alegerile pentru presedintie vor fi castigate de un democrat care va fi asasinat in cursul mandatului. În anul 1963, cu cateva saptamani inaintea crimei din Dallas, Jean Dixon a incercat sa il opreasca pe presedintele Kennedy sa plece in sud. Dar desi fusese atentionat ca va fi ucis (chiar si de alti mediumi), acesta a ignorat "premonitiile" si a fost impuscat (cf. [46;137]);Iata cateva intamplari care sporesc dorinta de a cunoaste viitorul, intamplari al caror impact a fost foarte mare. Mai poate nega cineva faptul ca lui Kennedy i-a fost prevazuta moartea? Mai poate vreun om cu mintea intreaga sa faca abstractie de astfel de incursiuni in timp? Si, daca aceste premonitii sunt adevarate, in numele carui alt "adevar" trebuie sa le ignoram? Înainte de a raspunde acestei intrebari vom face cateva precizari. Oamenii se afla intr-o relatie foarte agresiva cu timpul si cu viata insasi. Aceasta datorita conceptiei ca viata poate aduce intamplari nedorite, poate aduce diferite ghinioane. Omul care nu mai intelege timpul ca un interval in care Dumnezeu il creste din punct de vedere duhovnicesc nu va sovai sa cerceteze ce surprize il asteapta. Daca viata nu mai este inteleasa ca dar dumnezeiesc, atunci spiritul de conservare isi spune cuvantul. Dorinta omului de a cunoaste viitorul devine justificata. Dar posibilitatea cunoasterii viitorului implica automat alterarea caracterului pedagogic al incercarilor pe care Dumnezeu le trimite folosindu-se de timp.Unul dintre motivele pentru care oamenii cauta sa cunoasca viitorul este tocmai o gresita intelegere a necazurilor: cata vreme necazurile sunt intamplatoare, cata vreme nu au nici un rost si singurul lor efect este intristarea, atunci lupta pentru a scapa de necazuri este justificata.Sfanta Scriptura ne invata ca necazurile prin care trecem nu sunt intamplatoare, ca rostul acestor incercari trimise de Dumnezeu este de curatare a sufletului omenesc plin de patimi, de constientizare a neputintei firii si a nevoii de ocrotire dumnezeiasca sau, in anumite cazuri, de pedepsire a unor pacate.Viata seamana intr-un fel cu un examen permanent. Daca stim dinainte ce subiect vom avea de prezentat, atunci l-am invata numai pe acela si cunostintele noastre ar fi foarte reduse. Dumnezeu vrea ca, la examenul vietii, toti sa obtinem note mari. De aceea El nu ne ingaduie sa patrundem in tainele viitorului. Biserica a condamnat nu numai astrologia, ci toate formele de ghicire a viitorului. Nimeni in afara de Dumnezeu nu poate sti viitorul. Atunci cum se face ca in atatea cazuri premonitiile s-au adeverit? Cum despre asasinarea lui Kennedy, de exemplu, au mai stiut si altii in afara de Dumnezeu?Raspunsul pe care il da Biserica este simplu: toate "profetiile" facute prin mediumi, toate cazurile in care viitorul a coincis cu ceea ce se ghicise mai inainte prin diferite metode, nu sunt altceva decat iscusite lucrari ale amagitorului. Este adevarat ca Biserica poate sa para, si de aceasta data, supusa unor conceptii retrograde. Dar, ca in cazul fiecarei rataciri de natura spirituala, trebuie repetat ca a alege calea mantuirii nu inseamna doar a accepta ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu venit in lume pentru mantuirea oamenilor; inseamna a accepta si ca drumul spre Împaratie presupune purtarea crucii, nu te afli pe acest drum daca nu crezi ca invataturile Bisericii sunt adevarate.Raspunsul pe care il da Biserica in problema prevederii viitorului nu este un raspuns pripit, ci este un raspuns cu radacini adanc infipte in Sfanta Traditie. Întreaga Traditie afirma ca, desi diavolul nu cunoaste viitorul, poate sa insufle oamenilor anumite "profetii", dintre care unele se implinesc. La prima vedere aceasta afirmatie ar avea aceeasi valoare ca aceasta: "desi paharul era gol, am baut pana m-am saturat" . Logica pare sa excluda ca ambele afirmatii pot fi simultan valabile.Iata insa trei din categoriile in care diavolul poate "cunoaste" viitorul si il poate sopti slugilor sale:– cazul I (diavolul detectiv): daca persoana A vrea sa treaca pe neasteptate pe la persoana B si atunci persoana B are o "descoperire" cum ca va fi vizitata de persoana A, nu inseamna ca i s-a descoperit viitorul; diavolul stia ca persoana A se indreapta spre persoana B si numai un accident neprevazut i-ar fi putut nega "profetia"; in multe cazuri premonitive se ignora faptul ca ele nu contin elemente care sa nu poata fi deduse logic de o a treia "persoana" aflata in momentul optim la locul potrivit (un asemenea caz il intalnim descris in viata sfantului Antonie cel Mare);– cazul II (diavolul psiholog): cunoscand bine relatia cauza-efect, diavolul - bun cunoscator al sufletului omenesc - poate deduce efectele atunci cand stie bine "datele problemei"; stiind de superficialitatea unei relatii de familie, el poate deduce destramarea ei, stiind de tensiunile existente intre doua state, el poate deduce inceputul unui razboi, ... – cazul III (diavolul papusar): diavolul planuieste ca in timp sa determine anumite fapte, si se foloseste de oameni precum papusarul de figurinele sale; este cazul cel mai spectaculos, cel mai interesant, cel mai "nevinovat", cel mai greu de prevazut din punct de vedere omenesc. Si de aceea cel mai smintitor pentru cei care refuza sa accepte punctul de vedere al Bisericii. Precizam ca intelegem dificultatea acceptarii explicatiei cum ca nu ar fi vorba de nici o premonitie, ci doar de o dureroasa inscenare a ghicirii viitorului, dirijata de Marele Papusar al Împaratiei intunericului. Dar a nu accepta aceasta explicatie inseamna a accepta ori faptul ca Dumnezeu lu-creaza prin mediumi, ori faptul ca diavolul cunoaste viitorul. Aceste doua variante fiind excluse pentru cel care crede in invataturile Bisericii, singura alternativa posibila ramane cea cu "diavolul papusar".(Sa incercam astfel sa lamurim ce s-a intamplat cu Kennedy. Nu este greu de inteles ca daca diavolul stia optiunile electorale ale poporului nu i-a fost greu sa "prevada" cine va urma la presedintie. Nu este greu de inteles ca daca vrajmasul "programase" uciderea presedintelui putea sa anunte aceasta prin diferiti mediumi cu mult timp inainte - cel mai usor lucru fiindu-i gasirea unui asasin.Greu de inteles este de ce Atotputernicul Dumnezeu nu a zadarnicit planurile vrajmasului si nu a oprit planul ucigas. Exista doua elemente care ne scapa: viata personala a presedintelui si modul in care faptele sale influentau comunitatea pe care o conducea. Nu ne este noua a judeca daca viata personala sau influenta asupra comunitatii a fost motivul pentru care Dumnezeu a ingaduit sa fie ucis. Poate ca ambele motive erau valabile simultan. Ceea ce stim sigur este ca presedintele nu era predestinat sa moara. Daca s-ar fi retras din politica ori daca si-ar fi pus ordine in viata particulara ar mai fi putut trai vreme indelungata. Si sa mai tinem cont de faptul ca fiecare comunitate are conducatorii pe care ii merita; poate ca nici comunitatea nu era pe masura unui astfel de conducator.Daca stim ca presedintele nu era predestinat sa moara, nu inseamna ca putem face si comentarii exacte asupra asasinarii lui. Orice rationament asemanator celui expus mai sus contine o doza de subiectivism si risca sa fie fals. Rationamentul acesta a fost prezentat doar ca un model de intelegere a lucrarii Marelui Papusar).Sa ne oprim putin asupra numarului mare de esecuri in premonitie, asupra numarului mare de "profetii" care nu s-au implinit. Pe cat de multa reclama se face "premonitiilor" care se adeveresc, pe atat de usor se trece de obicei peste premonitiile care nu se adeveresc (fiind invocate o sumedenie de explicatii puerile).În cazul lui Jeane Dixon (care a prezis "cu succes" nu numai moartea presedintelui Kennedy, ci si a altor personalitati - ca Franklin Roosvelt, Martin Luther King, Marilyn Monroe, ...) aflam un exemplu clasic de profetie neimplinita: ea a afirmat ca, in anul 1958, China va declansa un razboi mondial – lucru care nu s-a intamplat.Un alt exemplu de "profetie" mincinoasa il intalnim in cazul lui Nostradamus. Acesta a prezis la un moment dat ca trupele regale vor incendia localitatea Pouzin de pe Rhon. Deoarece asa ceva nu s-a intamplat, pentru ca "profetia" sa nu fie vadita ca mincinoasa fiul lui Nostradamus a incendiat el insusi oraselul, dar a primit pentru aceasta pedeapsa cu moartea (conform [47;18]).Sa ne oprim putin asupra faimoaselor Centurii ale lui Nostradamus. Este bine sa se stie ca textul lor este foarte diferit fata de ceea ce apare in traducerile facute din anul 1600 pana in zilele noastre. Periodic, pentru a fi cat mai aproape de realitatea istorica, in numele unor noi chei de descifrare care permit lamurirea catrenelor, traducerile se tot "imbunatatesc" (fapt trecut prea usor cu vederea de catre cei insetati de senzational). Totusi nu se poate contesta faptul ca, dincolo de toate deformarile ulterioare, Centuriile contin si "profetii" care s-au implinit. Dar procentul lor este mic si arata tocmai ca vizionarul nu era inspirat de duhul adevarului, ci de duhul minciunii.În cartea Nostradamus -1999, Stefan Paulus trage alarma asupra pericolului pe care l-a descifrat in Centurii: "Toate persoanele individuale, da, si toate tarile, ar trebui sa se pregateasca pentru posibilitatea ca Nostradamus sa fi prevazut corect un impact meteoric in 1999. Avem pur si simplu prea multe de pierdut pentru a presupune ca s-a inselat" [45;289]. Anul 1999 a trecut insa fara sa se intample nimic si Stefan Paulus s-a facut de rusine. Dar imediat alti exegeti ai Centuriilor au gasit alte si alte variante de interpretare, totul fiind cosmetizat astfel incat vina sa nu cada asupra autorului, ci asupra comentatorilor care nu l-au "inteles" pe Nostradamus.În cartea lui Stefan Paulus gasim o analiza a ratei de esec a previziunilor din Centurii. Numarand catrenele care aveau precizata data fixa a faptelor "profetite", el a constatat ca "rata finala de precizie a catrenelor datate de Nostradamus este de unu si jumatate la sapte, putin peste 21%" [45; 288]. Încercand sa creasca acest procent, motivand ca unele date pot fi decriptate gresit, Stefan Paulus a afirmat ca rata de precizie poate creste pana aproape de 38%. Adica marele "profet" Nostradamus a gresit in mai mult de 60% dintre prezicerile care au putut fi verificate in timp, cele cu data neprecizata fiind mult mai usor de prelucrat astfel incat autorul lor sa para "inzestrat" cu harisma inainte-vederii.În cazul marii majoritati a ghicitorilor rata esecurilor este si mai mare. În mod curent se considera ca o rata de 20-25% a premonitiilor care se adeveresc este foarte buna, iar cea de 50% este exceptionala. Aceasta apreciere este foarte suspecta: cei care au prevazut prin harul lui Dumnezeu ceea ce se va intampla nu au dat gres. Dumnezeu care le-a dat darul inainte-vederii nu putea sa greseasca. Iar cei ale caror "profetii" nu se adeveresc sunt inspirati de diavol (si in acest caz, ca in multe altele, new-age-istii considera ca daca gasesc in Sfanta Scriptura argumente care sa "darame" punctul de vedere crestin, biruinta lor este totala. Ei invoca o "minciuna" a Proorocului Iona, care a profetit distrugerea orasului Ninive, dar in urma pocaintei ninivitenilor orasul nu a fost distrus; se pierde din vedere tocmai faptul ca rostul proorocului Iona era tocmai de a-i intoarce pe cei cazuti la pocainta, si nu de a-i preveni asupra pedepsei dumnezeiesti. Ca in celelalte cazuri, un element este desprins din context pentru a justifica ratacirea; putini sunt insa cei care au curiozitatea de a se lamuri in privinta valabilitatii argumentelor invocate de eretici).Unul dintre siretlicurile prin care "ghicitorii" ascund propriile esecuri este urmatorul: ei nu afirma ca faptele pe care le "vad" se vor intampla cu siguranta, nu sustin predestinarea absoluta. Ei fac afirmatii de genul: "daca vei fi tare, vei reusi sa eviti esecul pe care il «vad»", sau "daca te vei tine pe aceeasi linie, vei avea parte de succesul care mi se «arata»". Rare sunt cazurile in care un ghicitor spune cuiva ca ceva se va intampla cu siguranta (aceasta li se intampla numai oamenilor care sunt prinsi strans in laturile diavolului).Acelasi risc de eroare si-l asuma si astrologii. Ei spun: "planetele indica o mare bucurie profesionala - sau un esec familial. De tine depinde cum vei sti sa treci prin incercarea care iti sta in cale..." Astfel, daca nu se intampla nimic, omul ramane cu sentimentul ca a ratat un mare bine sau ca, dimpotriva, a reusit sa evite raul care se vedea la orizont.Nu putem vorbi despre rata mare a esecurilor in ghicitul viitorului fara sa amintim de numarul mare de sarlatani care, fara a practica vreo forma speciala de magie, simuleaza ca ar fi mari initiati. Astfel de escroci nu cauta "inspiratie" de la demonul ghicitului, ci de la demonul lacomiei. Dar si in aceste cazuri ghicitorul-sarlatan, fara sa fie constient, este inspirat de demonul ghicitului in asa fel incat sfaturile pe care le da sa fie cat mai nocive pentru cei care apeleaza la serviciile sale.Existenta unor ghicitori-sarlatani (spre deosebire de cei "profesionisti", care sunt vase ale diavolului) are un efect dublu: pe de o parte, la unii oameni trezeste retineri fata de consultarea viitorului, dar la altii sporeste dorinta unei asemenea incursiuni - caracterul de neseriozitate al practicii facand-o sa para un fel de joaca. S-a constatat ca mare parte dintre cei care s-au dus la ghicitori mai mult din spirit de aventura au avut de suferit exact aceleasi urmari in plan duhovnicesc cu cei care stiau ca intra de bunavoie in jocul magic.Una dintre greselile cele mai frecvente este punerea erorilor ghicitului in seama nepriceperii ghicitorilor. Pentru multi oameni o consecinta fireasca a constatarii faptului ca au fost pacaliti de catre ghicitorii-sarlatani este tendinta de a ii consulta pe altii mai iscusiti. De fapt, pentru ghicitori este cat se poate de normal sa greseasca in previziuni atata vreme cat numai Dumnezeu stie ce se va intampla. Privitor la observatia pertinenta pe care o fac unii dintre cei care merg la diferiti ghicitori, cum ca tot ceea ce li s-a prezis, bine sau rau, li s-a si intamplat, din perspectiva crestina acesta este un mare semnal de alarma. Daca diavolul a fost capabil sa "prevada" viitorul unei persoane insemna ca persoana respectiva ducea o viata plina de patimi, ca sufletul ei se afla in mrejele celui care stia ce surprize ii va mai face. Este foarte greu ca cineva sa recunoasca tocmai acest aspect: ca ghicitorii i-au spus viitorul pentru ca viitorul era, in aspectele esentiale, dirijat de diavol. Diavolul nu poate sti ceea ce vor face oamenii care traiesc aproape de Biserica, care se spovedesc cu adevarata pocainta si se impartasesc cu Sfantul Trup si Sfantul Sange al Domnului nostru Iisus Hristos. El stie numai raul pe care are de gand sa il abata asupra lor, si poate doar banui - prin rationament logic - cate ceva din binele pe care il vor face acestia.Despre implinirea celor profetite de ghicitori, Sfantul Ioan Gura de Aur spunea: "Cum se face, as putea fi intrebat, ca se implinesc multe din cele spuse de acesti oameni?Pentru ca tu te-ai lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca tu te-ai lepadat de El, pentru ca tu te-ai asezat in afara purtarii Lui de grija, pentru aceea diavolul iti intoar-ce treburile tale si le muta dupa cum vrea el" [32;855].Pe cat este de greu sa recunoasca cineva ca faptul ca i se intampla cele ce i-au fost "profetite" este semn ca se afla sub puterea diavolului, pe atat de usor este ca printr-o viata crestineasca aceasta legatura sa se rupa pentru totdeauna. Sau, chiar daca lupta va fi de durata, cununa luptatorului va fi pe masura.Unul dintre mijloacele prin care diavolul castiga cel mai usor adepti este implicarea slujitorilor Bisericii in practicile de ghicire a viitorului. Cea mai cunoscuta metoda este cea a "deschiderii cartii" - a Sfintei Evanghelii sau a Psaltirii. Exista preoti care "deschid cartea" si in functie de pagina la care s-a deschis intamplator "prevad" ce li se va intampla oamenilor (privitor la procese, examene, casatorii si altele asemenea). Oamenii simpli, avand incredere nemarginita in preoti, nu isi dau seama ca astfel de preoti sunt vrajitori. Osanda unor astfel de preoti - dupa cum arata Pravilele bisericesti - este foarte aspra.Sta in responsabilitatea arhiereilor de care apartin sa ii cateriseasca sau, daca se pocaiesc, sa le randuiasca un anumit canon. Dar, cata vreme un preot se indeletniceste cu ghicitul (chiar si cu "nevinovata" deschidere a Evangheliei pentru a afla viitorul oamenilor), nu are puterea sa savarseasca Sfintele Taine. Asa cum oamenii se lasa inselati de preoti-vrajitori, asa se lasa inselati si de ghicitorii care sustin ca sunt buni crestini (si au casele pline de icoane, de cruci, ...) Dar pacatul celor care merg la ghicitori este la fel de mare, indiferent daca ghicitorii pretind sau nu ca sunt crestini."Prin lume merg si umbla multi fii ai diavolului si-i insala pe crestini, ca sa le ia banii, si la dau talismane sa faca copii, sa-si primeasca sanatatea si sa-si vada soarta, ce anume va urma in viata lor. Toate acestea sunt mestesuguri satanice, fiindca se intampla ca nu o data diavolul sa faca minuni si oamenii sa il creada, sa faca pacate si sa fie osanditi la iad odata cu el. Dar noi avem o porunca care spune sa anatemizam pe oricine adauga sau nu crede in ceva mic din cele pe care le-au legiuit Parintii Bisericii noastre. Acestea sunt, asadar, in afara caii Parintilor, de aceea cei care le fac sunt anatematizati. Mai spune legea noastra bisericeasca ca aceia care urmeaza aceste lucruri vrajitoresti douazeci de ani sa nu se impartaseasca.De aceea voi, cei ce folositi aceste ghicitori, juraminte, descantece si altele asemanatoare, sa stiti ca foc bagati in casele voastre si veti arde de vii si aici si in viata cealalta si veti mosteni osanda vesnica impreuna cu invatatorul vostru diavolul si tovarasii lui" [62;81]. Aceste cuvinte, rostite de catre Sfantul Cosma Etolianul cu mai mult de secole in urma, sunt cat se poate de actuale astazi. Una dintre trasaturile specifice vremurilor de haos spiritual in care ne aflam este reaparitia superstitiilor. Omul simte nevoia sa patrunda putin in tainele viitorului si, daca stie ca este pacat sa se duca la ghicitoare, se multumeste sa se foloseasca de semnele pe care le poate observa el insusi. Cea mai cunoscuta metoda este cea prin care stii de ce "se bate ochiul" - ori de bine ori de rau. Oricat ar parea de nevinovate, oricat de repede s-ar adeveri, aceste superstitii fac parte din aceeasi paleta amagitoare a diavolului. Si cu cat mai iscusite sunt cursele diavolului, cu atat mai iscusiti trebuie sa se arate oamenii care nu vor sa cada in ele.Iar celor care insista totusi sa isi afle viitorul, sfantul Cosma le recomanda urmatoarea "tehnica" eficienta: "Si daca vrei sa-ti vezi soarta sau norocul, scoala-te maine dimineata si du-te la biserica si uita-te la mormintele celor morti si la ce sunt ei acum. Gandeste-te si spune: "N-au fost si ei oameni ca mine si au murit?" Asa voi muri si eu maine, deci sa nu indraznesc sa fac si eu aceste lucruri diavolesti, caci o sa pier..." [62;96].Mai devreme sau mai tarziu, vom muri cu toti. Acesta nu este un secret pentru nimeni. "Tehnica" sfantului Cosma nu este originala: e recomandata de multi alti sfinti ai Bisericii ca fiind de mare folos celor care pretuiesc mai mult viata pamanteasca decat vesnicia.Sa cugete la moarte cei care nu se tem de osanda dumnezeiasca si vor sa alerge la ghicitori si la vrajitori. Si sa priceapa ca viata pamanteasca, de care ei sunt preocupati atat de mult, se va sfarsi. Si ca, daca au cautat sa afle ce li se va intampla peste cativa ani, ceea ce ii asteapta dupa moarte le ramane ascuns. Ar fi bine ca, in loc sa isi piarda vremea alergand la ghicitori, astfel de oameni sa caute calea mantuirii. De doua mii de ani au existat mii si poate chiar sute de mii de oameni care inca din timpul vietii au regretat amarnic ca au alergat la ghicitori si vrajitoare (dupa moarte au regretat oricum toti ceilalti, care au murit nepocaiti). Dar nu a existat nimeni care sa regrete ca L-a descoperit pe Dumnezeu, si ca a descoperit calea mantuirii.
I.2. Despre astrologie - sau "descifrarea tainelor ceresti"
"Fara contactul cu fiintele spirituale, nu ar exista nici o dezvaluire astrologica" [10;49].- marturia unui fost astrolog -
Una dintre ideile fundamentale ale cunoasterii neopagane este ca omul nu trebuie sa mai tina cont de vreo autoritate suprema, ca trebuie sa scape de povara unui Dumnezeu care supravegheaza lumea si sa isi ia destinul in propriile maini. Cuvantul libertate este strigat astazi cu putere de catre diferite categorii de oameni si cu diferite scopuri, cel mai adesea exprimand libertatea omului de a calca in picioare traditiile de orice fel si de a urca pe soclu statuia unui impunator idol: libertatea de a fugi de Dumnezeu. Autorii eretici fac o substitutie interesanta: in locul Dumnezeului care ocroteste creatia, ei aseaza o lege care guverneaza lumea: legea ciclicitatii timpului. New-Age, Noua Era, apare tocmai datorita acestei ciclicitati: intram, vrem sau nu, in Era Varsatorului. Supunerii fata de Dumnezeu i se prefera "supunerea" fata de influenta stelelor. Pretinsa libertate new-age-ista nu este altceva decat o robie fata de capriciile astrelor. Daca nimeni nu poate contesta o schimbare care apare pe bolta cereasca, daca nimeni nu are cum sa nege o modificare observabila astronomic, in schimb orice conexiune astrologica poate fi pusa la indoiala. Pentru cei care cred in astrologie, in zodiac si in alte rataciri asemanatoare, perspectiva ortodoxa asupra acestor probleme nu poate fi luata in considerare; sunt prea multe "dovezi" care contrazic viziunea Bisericii. Pentru cei care sunt fii credinciosi ai Bisericii, nimic nu este mai important decat invatatura mantuitoare propovaduita de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si nimic nu este mai periculos decat lepadarea de aceasta invatatura. Oamenii trebuie sa isi puna urmatoarea intrebare: intram sau nu intram intr-o Noua Era? Daca intram, atunci conceptiile crestine trebuie ajustate astfel incat sa nu con-trazica realitatea. Daca nu intram, atunci trebuie sa ne ferim cu toate puterile de inselarea care pe zi ce trece castiga tot mai mult teren. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a invatat ca avem de trait o singura viata, in care suntem liberi sa alegem binele sau raul si ca, dupa moarte, ne asteapta raiul sau iadul. Daca noi vrem sa credem ca in viata suntem influentati de tot felul de configuratii planetare sau ca ne vom mai reincarna de cateva ori, nimeni nu ne sta impotriva. Dar prin aceasta ne asumam libertatea de a respinge invatatura lui Hristos.Aproape oricine stie astazi sa raspunda la intrebarea: ce este astrologia? Majoritatea dictionarelor prezinta astrologia ca fiind stiinta ce se ocupa de studierea influentelor astrelor asupra vietii omenesti si asupra destinului universului. Înca din cele mai vechi timpuri oamenii au cautat sa faca o legatura intre ceea ce vedeau pe cer si ceea ce li se intampla in viata de zi cu zi. Cercetarile istorice atesta faptul ca practicarea astrologiei avea o larga raspandire la popoarele pagane: in Babilon, in Egipt, in Grecia si in Imperiul Roman, in India, in Persia, in China si Japonia. Aceasta raspandire pe un teritoriu atat de intins justifica intr-un fel amploarea revenirii practicilor astrologice in vremurile noastre. Astrologia este una din usile prin care credintele pagane intra in forta in societatea contemporana. Exista trei tipuri de astrologie: in primul (si cel mai vechi) planetele sunt considerate zeitati, in al doilea planetele sunt considerate obiecte ale caror emanatii impersonale influenteaza vietile oamenilor, iar in al treilea – astrologia simbolica - planetele se afla intr-o corespondenta magica cu oamenii, pe care ii influenteaza prin rezonanta. Pentru astrologi, zodiacul este o "centura" imaginara a cerului care include 12 constelatii, 12 semne astrologice despre care considera ca i-ar influenta pe oameni (Balanta, Sagetator, Fecioara, ...).Cea mai serioasa provocare initiata de astrologi este cea privitoare la New-Age. Se afirma ca dupa doua mii de ani in care lumea a stat sub semnul zodiacal al Pestilor si sub pecetea invataturii lui Hristos, intram intr-o Era a Varsatorului, intr-o era plina de promisiuni ispititoare. Trecerea de la o era la alta se calculeaza in functie de Marele An zodiacal. Calcularea acestui an este insa variabila. Într-una dintre cele mai cunoscute metode de impartire a timpului (cea adaptata si de Rudolf Steiner, intemeietorul sistemului antropozofic) Marele An avea 25000 de ani obisnuiti, iar o luna 2160 de ani. În vremurile in care traim se face trecerea de la o luna zodiacala la alta. Anul precis al trecerii este dificil de precizat, deoarece "specialistii" nu au cazut de acord asupra acestor calcule. Levi Dowling sustinea ca inceputul Erei Noi are loc in 1910, Adolph Graf Keyserling si Alain-Astrologul in 1962. De la Carl Gustav Jung ne-au ramas doua posibile date ale Marii Treceri: anul 1997 si anul 2154. Perioada aproximativa a dezvoltarii mitului New Age o constituie anii ’60-’70. Pentru multa lume trecerea in Noua Era a fost legata automat de trecerea in mileniul III. Cum era de asteptat, aceasta trecere a capatat valente spirituale. Din punct de vedere astronomic calculele astrologice sunt extrem de discutabile, deoarece data echinoctiului de astazi nu mai corespunde cu data echinoctiului de acum 2000-2500 de ani (azi soarele nu mai rasare la 0° in constelatia Berbecului, ci el a migrat pana la 7° in constelatia Pestilor – cf. [61;126]).În fata unui asemenea impas astrologii au adoptat doua atitudini: ori si-au modificat calculele dupa un "zodiac migrator", ori - cum au facut marea majoritate - nu au tinut seama de faptul ca realitatea astronomica este diferita de cea dupa care calculeaza ei si au preferat sa isi pastreze sistemul de calcul. Pentru un observator exterior aceasta neconcordanta ar trebui sa starneasca suspiciune. Daca aceste calcule ale astrologilor ar fi corecte cel putin din punct de vedere astronomic, aceasta ar fi un argument - chiar daca insuficient - in favoarea caracterului stiintific al indeletnicirilor lor. Dar faptul ca astrologii incearca sa demonstreze valabilitatea propriilor calcule (care le sfideaza pe cele stiintifice) cu ajutorul statisticilor eficientei in "ghicire", acest lucru ar trebui sa vadeasca faptul ca astrologia nu este deloc o stiinta, ci doar o arta magica (totusi, fiecare astrolog pretinde ca sistemul sau se potriveste perfect realitatii cosmice si, sub un pretins caracter stiintific, atrage oamenii in cursa ocultismului).Trebuie sa recunoastem ca deschiderea fata de aceasta falsa stiinta este foarte mare. Astrologia apare multora drept o forma civilizata de ghicire a viitorului - care nu are aproape nimic in comun cu tigancile care ghicesc la colt de strada - an de an numarul celor interesati de acest subiect creste. Raspandirea acestei practici nu a avut loc la intamplare. Teozofii, cei care au incercat fara succes sa il impuna ca figura mesianica pe Krishnamurti, sunt cei care au demarat reabilitarea astrologiei. Doi astrologi, West si Toonder, cercetand geneza astrologiei contemporane in America, au ajuns la concluzia ca "Doamnei Blavatsky si Miscarii Teozofice pe care a fondat-o ea le datoreaza astrologia renasterea... Teozofia, dintr-o singura lovitura, ... a inspirat o cercetare reinnoita si serioasa a astrologiei, mai intai in Anglia, apoi nu dupa mult timp in Germania, in Franta si in America" [10;18]. John Ankenberg si John Weldon considerau ca cele trei canale de la care a avut loc aceasta renastere sunt: Miscarea Teozofica, Sistemul Antropozofic al lui Rudolf Steiner si rosicrucianismul modern.Campania de promovare a astrologiei se duce cat se poate de elegant. Personalitati precum printesa Diana, Joan Collins, Liza Minelli, Jane Fonda, Olivia Newton-John, sunt numai o mica parte dintre simpatizantii acestei "arte"."Astrologia, asemenea oricarei alte arte sau stiinte omenesti, cum ar fi fizica nucleara sau psihoterapia, poate fi folositoare cand este practicata in supunere fata de Domnia lui Isus Christos, dar este periculoasa spiritual sau psihologic atunci cand este practicata in spiritul lumii, al carnii sau al diavolului" [10;35], marturisea un "crestin".Pentru multi oameni credinta in Hristos nu are nimic incompatibil cu practicarea astrologiei. Iata ce afirma mediumul Jean Dixon despre "ghicitul in stele": "unii din prietenii mei considera aceasta ca o practica ciudata pentru o romano?catolica. Totusi, dupa cum inteleg eu, biserica catolica si multe alte organizatii religioase n-au condamnat niciodata studiul astrologiei... N-am experimentat niciodata vreun conflict intre credinta mea si indrumarea pe care am primit-o din partea bisericii mele pe de-o parte si cunostinta pe care o gasesc in stele pe de alta parte (...). Astrologia se potriveste in planul lui Dumnezeu pentru omenire, ajutandu-ne sa ne intelegem atat talentele, cat si defectele" [10;34]. Din citatele de mai sus - primul venit din mediul protestant, al doilea din cel catolic, se poate trage concluzia ca in Sfanta Scriptura - care este citita in ambele medii - nu se gasesc temeiuri pentru combaterea astrologiei. Dar diferentierea intre cele doua forme de astrologie - buna si rea - este asemenea diferentierii celor doua forme de magie - alba si neagra. De fapt, nu exista decat un singur fel de astrologie si un singur fel de magie, ambele inspirate de aceeasi sursa intunecata. Conceptia potrivit careia astrologia este o stiinta ca oricare alta nu este greu de contestat. La o analiza atenta observam ca singurul element invocat de astrologi in apararea acestei practici este numarul mare de preziceri implinite. De fapt, acest numar nu este chiar atat de mare pe cat pretind astrologii, ci este aproximativ acelasi cu cel al oricarei alte forme "clasice" de ghicit. Daca astrologia ar fi o stiinta, atunci oricine ar putea sa o invete dupa un manual bun. Însa, desi exista multe manuale de astrologie, practic ele nu sunt "eficiente". Marii astrologi recunosc ca tainele astrologiei nu se pot dobandi decat in urma unei indelungate pregatiri "spirituale", exceptie facand doar cei care au o deosebita inzestrare nativa pentru aceasta. Initierea in tainele astrologiei este asemanatoare initierii in oricare alta forma de vrajitorie. Esentiala este dobandirea unei receptivitati care sa permita descifrarea configuratiilor astrale. Unii astrologi recunosc ca sunt ghidati de diferite spirite in "munca" lor, spirite fara de care nu ar putea sa descifreze viitorul. Toti astrologii "de calitate" sunt mediumi, chiar daca nu toti constientizeaza ca ideile care le vin in minte in chip spontan sunt inspirate de o alta entitate. Putini dintre cei care percep clar influentele unor astfel de entitati isi dau seama ca au de-a face cu diavolul; majoritatea sunt convinsi ca astfel de spirite sunt "benefice" (chiar "ingeri de lumina"), si se deschid fara retinere influentelor "superioare."Un fost astrolog facea urmatoarea observatie: "Daca privim sincer la astrologie, incepem sa vedem ca adeptii acestui sistem - fara sa o stie - bat la usa prin care se stabileste comunicarea cu fiinte spirituale cunoscatoare, totusi inselatoare. În cele din urma, acea usa se deschide, si aceasta deschidere produce o schimbare infricosatoare in viata adeptului. El sau ea se maturizeaza in dexteritate intr-un mod inimaginabil: ca un medium al spiritelor." [10;49].În cartea sa Un manual de ocultism, astrologul Sefarial constata ca "arta astrologica este considerata a fi cheia stiintelor oculte" [10;18]. Aproape toti vrajitorii folosesc diferite forme de astrologie. Faimoasa vrajitoare Sybil Leek marturisea: "Astrologia este stiinta mea, vrajitoria este religia mea..." [10;18]. Ea observa stransa legatura dintre astrologie si chiromantie, numerologie si celelalte ramificatii ale vrajitoriei. "Astrologia, prin urmare, a jucat un rol major in toate "stiintele" magice: alchimia, magia neagra, chemarea spiritelor, necromantia si chiar practici magice mai simple, cum ar fi folosirea talismanelor" [10;20], observa Lawrence Jerome. Dupa ce ne-am oprit putin asupra legaturii stranse dintre astrologie si vrajitorie, sa vedem inca o directie din care se poate constata ratacirea in care se afla astrologii: cercetarea conceptiei lor despre persoana lui Hristos (din moment ce peste 70% dintre ei cred in reincarnare, este firesc ca parerea lor sa fie deformata).O declaratie standard a conceptiei astrologilor o avem de la astrologul Marcus Allen: "Cristos a avut toate cele sapte planete antice... toate unindu-se in Pesti... astfel ca El a fost Pestele suprem, absolut... si astfel El a inaugurat Era Pestilor care acum se termina odata cu ivirea zorilor Varsatorului, care este inaugurata de cea de-a doua venire a vietii lui Hristos in interiorul fiecaruia dintre noi... În Era Varsatorului, fiecare este Avatar (mare iluminat n.n.), fiecare este pus pe aceeasi lungime de unda cu eul lui superior" [10;27].Vedem afirmata aici o rastalmacire new-age-ista (una intre multe altele) a celei de-a doua veniri a lui Hristos, potrivit careia El nu va veni cu slava, cum arata Sfanta Scriptura, ci noi insine vom deveni Hristosi prin constientizarea "dumnezeirii" noastre. Este cel putin suspect faptul ca, in afara celor trei Magi de la Rasarit, timp de doua mii de ani astrologii au uitat sa spuna oamenilor ca se afla in Era Pestilor, in care potrivit calculelor lor mantuirea trebuia cautata la picioarele lui Hristos. Daca ar fi fost sinceri in ratacirea lor - si nu ar fi fost inspirati de diavol, ar fi trebuit ca in acest interval sa indemne lumea spre Hristos (desi acest lucru nu ar fi folosit Bisericii - caci recunoasterea adevarului de catre ei s-ar fi asemanat cu cea a femeii cu duh pitonicesc pomenita in Sfanta Scriptura).Marea majoritate a astrologilor sustin ca Biblia este plina de referinte astrologice, cea care li se pare cea mai evidenta fiind despre steaua care i-a calauzit pe cei trei Magi spre locul Nasterii Mantuitorului. Rostul acestei stele nu era insa de a arata valoarea astrologiei ci, dupa cum arata Traditia crestina, era tocmai de a-i aduce pe pagani - care se ocupau cu practicile magice - sa se inchine Fiului lui Dumnezeu. Steaua Magilor marcheaza sfarsitul inchinarii pagane si chemarea tuturor neamurilor la credinta in Dumnezeul cel in Treime laudat. Cum spune atat de frumos Condacul Craciunului: "Nasterea Ta, Hristoase, rasarit-a lumii lumina cunostintei. Ca printr-insa ceia ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii... ."Sa vedem ce spune Sfanta Scriptura despre cei care practica astrologia: "Privind la cer si vazand soarele, luna, stelele si toata ostirea cerului, sa nu te lasi amagit ca sa te inchini lor, nici sa le slujesti" (Deut. 4, 19). Iar "de se va afla la tine, in vreuna din cetatile tale pe care ti le va da Domnul Dumnezeul tau, barbat sau femeie care sa fi facut rau inaintea ochilor Domnului Dumnezeului tau, calcand legamantul Lui, si se va duce si se va apuca sa slujeasca altor dumnezei si se va inchina acelora, sau soarelui, sau lunii, sau la toata ostirea cereasca, (...) sa scoti pe barbatul acela sau pe femeia aceea care au facut raul acesta la portile tale si sa-i ucizi cu pietre" (Deut. 17, 3-5). Dupa cum se vede, Dumnezeu a poruncit foarte categoric poporului ales sa nu se inchine la stele. Închinarea aceasta era una dintre cele mai vechi forme de astrologie. Oamenii care credeau ca vietile lor sunt influentate de stele nu sovaiau sa li se inchine. Chiar daca in zilele noastre au ramas putini oameni care cinstesc stelele ca pe niste zeitati, totusi numarul celor care "ghicesc in stele", al celor care practica astrologia, este foarte mare. Dupa cum arata Sfanta Scriptura, osanda lor este aceeasi cu cea a vrajitorilor (de fapt, astrologia - ca orice alta metoda de ghicire a viitorului - este tot o forma de vrajitorie, chiar daca pare mai nevinovata). În Vechiul Testament se arata ca pedeapsa care ii astepta pe vrajitori era moartea. În zilele noastre vrajitorii au nu numai dreptul sa faca ce vor, ci chiar sa isi faca publice convingerile, indiferent de modul in care aceste convingeri influenteaza mediul social. Dar chiar daca pentru vrajitorii contemporani nu exista pedepse penale, pe cei care mor nepocaiti Dumnezeu ii va pedepsi cu osanda vesnica in chinurile iadului (statistic, numarul vrajitorilor si ereticilor care se pocaiesc inainte de a muri este infim). Practicarea astrologiei, ca a oricarei alte forme de vrajitorie, atrage dupa sine pedeapsa lui Dumnezeu peste intreaga comunitate care aproba astfel de practici. În Cartea Proorocului Ieremia vedem cum inchinarea la stele aduce mania lui Dumnezeu peste asezarile idolatre, vedem cunoscuta prevestire a daramarii Ierusalimului: "Casele Ierusalimului si casele regilor lui Iuda vor fi necurate ca Tofetul pentru ca pe acoperisul tuturor caselor se aduce tamaie intregii ostiri ceresti si se savarsesc turnari in cinstea dumnezeilor straini. (...) Iata voi aduce asupra cetatii acesteia si asupra celorlalte cetati toate nenorocirile pe care le-am rostit impotriva ei, pentru ca si-a invartosat inima si nu asculta cuvintele Mele" (Ier. 19, 13-15). Precum a fost daramat Ierusalimul, asa se vor darama si cugetele cele viclene ale celor care se ocupa cu vrajitoria. Iar mania Domnului va fi greu de indurat. În Sfanta Scriptura gasim relatarea curatirii templului Domnului de toate cele ce slujeau la inchinarea idoleasca: "Regele a poruncit lui Hilchia, arhiereul, preotilor de mana a doua si celor ce stateau de straja la prag sa scoata din templul Domnului toate lucrurile facute pentru Baal, pentru Astarte si pentru toata ostirea cerului si sa le arda afara din Ierusalim" (IV Regi 23, 4). O astfel de curatire ar trebui sa aiba loc in sufletul fiecarui crestin care isi da seama ca s-a aflat in inselare. Asa cum diavolul nu s-a sfiit sa spurce Templul Domnului, tot asa nu s-a sfiit sa spurce si unele comunitati crestine: uneori a reusit sa il insele chiar pe pastor, iar acolo unde pastorul i-a stat impotriva, necuratul a incercat sa ii atraga in ratacire macar pe credinciosi. Fara a ne lepada de o asemenea inselare, nu vom putea sa fim ai lui Hristos si nu vom putea fi temple ale Duhului Sfant. Sfanta Traditie este plina de texte care combat "ghicitul in stele". În scrierea sa Despre idoli, Tertulian nota: "Între diferitele indeletniciri ale oamenilor nu se poate sa nu observam unele arte sau profesii care inlesnesc inchinarea la idoli. De astrologi nici nu se face sa mai vorbim, intrucat insa unul din ei a cutezat sa se justifice de faptul ca continua sa practice aceasta profesie, am de gand sa spun cateva cuvinte in legatura cu aceasta. Nu voi spune ca a aseza nume de dumnezei falsi in cer, a le atribui un fel de atotputernicie si a-i abate pe oameni de la inaltarea rugaciunilor catre Dumnezeu, insuflandu-le credinta ca destinul lor este invariabil predeterminat de astre - nu voi spune ca toate acestea ar fi totuna cu venerarea unor dumnezei falsi. Eu afirm insa ca astrologia, in acest caz, se asemuieste ingerilor cazuti care s-au indepartat de la Dumnezeu pentru a insela neamul omenesc... Daca magia este pasibila de pedeapsa, iar astrologia reprezinta o varietate a ei, atunci impreuna cu genul este condamnabila si specia. Astfel, din timpul aparitiei Evangheliei, tot soiul de sofisti (in sensul de "intelepti inchipuiti" - n.n.), astrologi, vrajitori, magi si ghicitori trebuie sa fie obligatoriu pedepsiti" [50;54].Îngrijorat de raspandirea larga a practicilor de acest gen, marele teolog roman Ioan Gh. Savin scria: "Sunt si la noi multi, foarte multi adepti ai unor astfel de practici: de la femeia din periferia de oras sau de la sate, care-si cauta in cafea sau umbla cu datul in carti, si pana la simandicoasele fete care cred ca au temeiuri stiintifice de a-si cerceta destinul dupa prescriptiile stiintelor ascunse! Dintre acestia, multi se cred si se prenumara intre fiii Bisericii. Si inca dintre fiii cei buni. Cu aceeasi piosenie cu care-si aprind candela in fata icoanei Mantuitorului sau cu care isi duc sarindarul la cutare biserica cu sfinti facatori de minuni, isi poarta pasii si spre prezicatorul care le va citi din stele si din liniile mainii sau ale scrisului viitorul. Un astfel de crestinism insa e mai aproape de magie decat de Hristos. Acest amestec intre magie si religie, intre Dumnezeu si Lucifer, intre Simon Magul si Hristos, intre puterea demonica si bunatatea divina nu inseamna decat cea mai completa renegare a crestinismului. E apostazie directa" [54;45].În Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin gasim urmatoarele precizari: "elinii spun ca prin rasaritul, apusul si prin conjunctia acestor stele, a soarelui si a lunii, se conduc destinele noastre. Cu aceasta se ocupa astrologia. Dar noi sustinem ca ele sunt semne de ploaie, de seceta, de frig, de caldura, de umezeala, de uscaciune, de vanturi si de altele asemenea, dar nici intr-un caz semne ale faptelor noastre, caci noi am fost facuti liberi de Creator si suntem stapanii faptelor noastre. Daca facem toate din cauza miscarii stelelor, facem cu necesitate ceea ce facem: iar ceea ce se face cu necesitate nu este nici virtute, nici viciu. Iar daca nu am dobandit nici virtute, nici viciu, atunci nu suntem vrednici nici de laude, nici de pedepse. Dumnezeu va fi nedrept daca da unora bunatati, iar altora necazuri. Apoi Dumnezeu nu ar carmui si nici nu ar purta de grija de fapturile Sale, daca toate s-ar conduce si s-ar produce din necesitate. De prisos ar fi ratiunea noastra, caci nu am fi stapanii nici unei fapte si in desert am delibera. Dar negresit ratiunea ni s-a dat in scopul deliberarii; pentru aceea tot ce este rational este si liber" [18;58].Vechile Pravile bisericesti nu au trecut cu vederea arta "ghicitului in stele", ci au aratat netemeinicia conceptiei potrivit careia viata omului ar fi influentata de planete: "Viata omului nu are nici un soroc pus, nici este vreunui om vremea scrisa mai inainte, sau socoteala impusa ca atatia ani sa traiasca; cu sfatul si voia lui Dumnezeu, atunci omul moare; iara catre cei care iubesc pricirea (adica cearta n.n.), vom raspunde si vom zice ca nu se afla la Dumnezeu sa fie facut vreun lucru fara de cale..., si iarasi de ar fi fost mai inainte o hotarare si o predestinatie a omului, atatia ani sa traiasca, nimeni nu s-ar vindeca vreodata de vreo boala; si nici n-ar chema vreodata pe vreun doctor, pentru ca acea hotarare ce a hotarat mai inainte Dumnezeu ar fi neschimbata, insa hotarul si sorocul vietii a tot omul este porunca lui Dumnezeu, care nimenea nu poate sa o priceapa" [53;516].Sfantul Simeon al Tesalonicului scria (impotriva celor ce sustineau ca cercetarea astrologica nu este ceva rau): "a vorbi despre noroc, despre ursitori, despre explicarea nasterilor, dupa zodii sau stele si pentru citirile de stele e lucru nebunesc si fara de Dumnezeu... insa bunatatile si rautatile noastre se misca dupa a noastra singura vointa" [53;516]. Nu este greu de observat ca Sfantul Simeon se referea foarte precis tocmai la formele de astrologie practicate astazi, si nu la vechea inchinare la stele. El contesta pretentia astrologilor de a fi in masura sa ghiceasca viitorul folosindu-se de mersul astrelor. Pentru ca oamenii sunt liberi sa aleaga binele sau raul, si nici o configuratie planetara nu poate sa stanjeneasca aceasta alegere.
I. 3. Despre profetiile Sfintilor si "profetii" cutremurelor
Sa nu se creada ca Sfintii Bisericii au vorbit despre ghicitul viitorului numai din dorinta de a nega orice harisma prezenta la altii. Ci au vorbit cunoscand indeaproape problema. Parintii nu au negat posibilitatea descoperirii unor evenimente viitoare prin darul lui Dumnezeu. Parintii cu viata sfanta au putut si pot primi de la Dumnezeu descoperirea unor fapte inainte ca ele sa aiba loc.Nu multe sunt cazurile in care Dumnezeu daruieste slujitorilor sai sa cunoasca viitorul, si ele au loc numai in scopul de a ajuta mantuirii oamenilor sau de a anunta pedeapsa dumnezeiasca.Criteriile dupa care se recunoaste o persoana care are harisma inainte-vederii sunt urmatoarele: persoana respectiva apartine Bisericii lui Hristos, recunoaste ca adevarate toate invataturile bisericesti, duce o viata de sfintenie, nu "prevede" nimic din ceea ce poate contrazice dogmele sau invataturile Sfintei Traditii. Pare ca Dumnezeu ar fi egoist si nu ar vrea sa ii faca partasi si pe altii acestei harisme. În realitate Dumnezeu nu poate incredinta acest mare dar decat celor care stiu sa se foloseasca de el cu intelepciune. Darul inainte-vederii are rolul de a intari credinta oamenilor si de a-i calauzi pe calea mantuirii; Dumnezeu nu avea de ce sa incredinteze acest dar celor care stau departe de Biserica. Pentru ca darul inainte-vederii nu este bun in sine, ci este bun numai in masura in care este folosit pentru a ajuta mantuirii sufletelor. Ne vom opri putin asupra catorva dintre profetiile Sfantului Cosma, marele dascal al Greciei. Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, principala problema a grecilor era eliberarea de sub asuprirea turceasca. Legat de aceasta asteptare inflacarata, plina de nadejde, Sfantul Cosma a facut cateva profetii. "«Cand va veni lucrul dorit?» (eliberarea de sub turci - n.n.), l-au intrebat pe sfant in Tsaraplana Epirului. «Cand se vor amesteca acestia», a raspuns sfantul aratand spre cei doi copacei". [62;197]. Tot despre acest moment, aflandu-se in Epir, el a profetit: "Chinurile sunt inca multe. Aduceti-va aminte cuvintele mele: Rugati-va, lucrati si rabdati cu tarie. Pana ce se va inchide aceasta rana a platanului, tinutul vostru va fi in sclavie si nefericire". [62;197]. Si a mai precizat: "Lucrul dorit va veni cand doua pascalii vor cadea in acelasi impreuna" [62;197]. Copaceii s-au amestecat in acelasi an in care s-a inchis rana platanului, in 1912, anul eliberarii Epirului. În acel an, praznicul Buneivestiri a cazut in aceeasi zi cu praznicul Învierii: odata cu Epirul au fost eliberate si alte regiuni ale Greciei continentale. Profetiile sfantului au fost legate de subiecte variate: "Din scoli vor iesi lucruri pe care mintea voastra nu si le poate inchipui. Veti vedea in camp carute fara dobitoace alergand mai repede decat iepurele. Va veni vremea in care locul acesta va fi incins cu un fir. Va veni vremea cand oamenii vor vorbi dintr-o parte in alta – de pilda, de la Constantinopol in Rusia – ca si cum ar fi in camere apropiate. Veti vedea oameni zburand in cer ca niste pasari si aruncand foc in lume. Cati vor trai atunci vor alerga la morminte si vor striga: Iesiti voi, cei morti, sa intram noi, cei vii!" [62;205]. Nu trebuie sa credem ca profetiile de mai sus sunt facute prin inspiratie dumnezeiasca doar prin faptul ca s-au implinit. Chiar si un om de stiinta al vremurilor respective ar fi putut spune ca, mai devreme sau mai tarziu, omul ar fi construit masini si avioane de razboi, ca ar fi inventat telefonul sau telegraful, (ar fi fost de ajuns sa vada planurile aparatelor de zbor facute de Leonardo da Vinci, si si-ar fi dat seama ca posibilitatea ca omul sa nu zboare cu ajutorul unei masinarii perfectionate ar fi fost extrem de mica). Iar pentru vicleanul diavol era la fel de simplu sa spuna aceleasi lucruri (nu o data diavolul s-a folosit de tehnica pentru a da credibilitate "profetiilor" sale; a se vedea cazul lui Maurice Berteax caruia un "clarvazator" i-a prezis - in anul 1874, cu 29 de ani inaintea efectuarii primului zbor cu avionul - ca va muri ucis de o masina zburatoare).Sfantul Cosma nu a facut profetiile legate de descoperirile stiintifice in urma cercetarii stiintei. Le-a facut pentru ca asa l-a insuflat Dumnezeu. Daca s-ar fi folosit de stiinta, i-ar fi fost cu neputinta sa stie peste cati ani Epirul va scapa de sub jugul turcesc.Una dintre cele mai interesante profetii ale Sfantului Cosma pare a avea legatura directa cu timpul in care traim: "Va veni vremea cand vor conduce lumea lucrurile necuvantatoare si neinsufletite" [62;199]. S-ar putea sa fie vorba tocmai de faptul ca multi oameni, crestini cu numele, sunt sclavi ai televizorului, in fata caruia isi petrec ore indelungate in fiecare zi; si daca pierd un episod dintr-o telenovela cad in deznadejde. S-ar putea ca in profetia sfantului sa fie vorba despre fanatismul celor care isi petrec ore intregi in spatiul virtual, fiind sclavii internetului, si in lumea reala nu sunt in stare sa se poarte normal nici macar cateva minute. S-ar putea sa fie vorba si de faptul ca jocurile pe calculator si desenele animate pline de violenta modeleaza universul copiilor, intinandu-le curatia sufleteasca . "Oare putem spune ca internetul si televizorul conduc omenirea?", s-ar putea intreba cineva. Daca ne gandim ca nici televizorul si nici internetul nu sunt altceva decat lucruri facute de mintea omeneasca, nu am avea de ce sa ne speriem. Chiar daca s-ar putea ca, peste o vreme, sa fie creat un robot care sa poata conduce oamenii, totusi e putin probabil sa se ajunga la o asemenea situatie.Profetia sfantului legata de "lucrurile necuvantatoare care vor conduce lumea" ar putea fi legata de televizor tocmai pentru ca oamenii se lasa modelati de exemplele pe care le ofera acesta: de la televizor oamenii invata sa vorbeasca, sa se imbrace, sa "iubeasca", sa se relaxeze. Televizorul este un manipulator ideal ale carui comenzi subtile sunt executate de catre oameni "in deplina libertate". Si chiar daca el transmite vorbele altora, el nu vorbeste.Profetia ar putea fi legata de internet si pentru faptul ca, incetul cu incetul, viata umana este din ce in ce mai legata de operatiunile facute pe calculator. Si poate ca, peste ani si ani, cine va domina internetul va domina in mare masura viata oamenilor, prin controlul hranei, al mijloacelor de transport, al energiei electrice. Totusi, nu este locul sa insistam aici asupra acestei profetii. Ci vom trece la o alta profetie a sfantului Cosma:"Raul va veni de la cei cititi [invatati, intelectuali]." [62;200]. Daca aceasta ar fi fost singura profetie a sfantului, atunci intelectualii (care s-ar fi simtit mustrati in mod direct de aceasta profetie) ar fi putut afirma despre sfant ca este un habotnic si un extremist (mass-media incearca sa ne convinga de faptul ca pentru crestini astfel de cuvinte ar trebui sa isi piarda incetul cu incetul conotatia negativa, fiind asemanatoare injuriilor care au fost adresate miilor de sfinti mucenici de catre calaii lor). Una dintre cele mai clare dovezi care arata cata dreptate a avut sfantul este necredinta intelectualilor, sau mai bine zis reaua credinta a acestora. Ce sunt intelectualii? Sunt oameni care se evidentiaza prin nivelul lor intelectual. Nimic nu e rau in asta. Dar rau este ca, in cele mai multe cazuri, intelectualii sunt rupti de Biserica, intelectualii au propriul lor dumnezeu si propria lor credinta. Rau este ca intelectualii nu vor sa isi foloseasca talantii primiti de la Dumnezeu spre folosul lor duhovnicesc si spre ajutorul celorlalti, ci il folosesc in scopuri contrare.Specifica intelectualilor a fost atitudinea de a fragmenta invatatura Bisericii si de a lua din ea numai ce le convine. Nu este greu sa recunoastem originea acestei atitudini in trasaturile de baza ale ereziilor primelor veacuri. Fara sa isi dea seama, intelectualii repeta demersul rationalist al marilor eretici (totusi, uneori sunt constienti de faptul ca ii urmeaza pe acestia: Carl Gustav Jung a semnat tratatul sau Sermones ad Mortuos cu pseudonimul Basilide, celebrul eretic gnostic – cf. [8;140]).Pe astfel de intelectuali (al caror tipar il recunostea in "inteleptul" si in acelasi timp ereticul Tolstoi) ii mustra Sfantul Ioan din Kronstdant cand spunea ca "Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant ca prin invatatura, minunile, pilda, patimirile si moartea Sa sa reaseze si sa mantuiasca neamul omenesc, sa-l lumineze, sa-l curete, sa-l innoiasca, sa il infrumuseteze cu toata virtutea si sa-l uneasca pe veci cu Sine; iar Lev Tolstoi, dimpreuna cu scriitorii asemeni lui, carora nu este numar, s-au aratat si traiesc pe pamant spre a intuneca, strica prin lipsa lor de Dumnezeu, prin necredinta si anarhia lor, o multime de oameni, care le urmeaza, le citesc scrierile hulitoare" [33;35-36]. "Da, nu este intelepciune la Lev Tolstoi, cel care a innebunit cu totul, ci este la Biserica pe care el o calca in picioare, este la apostoli si la evanghelisti si la toti Sfintii Parinti si Dascali ai lumii." [33;41].Iar celor care se indeletniceau cu intelepciunea cea desarta a acestei lumi, respingand adevarul, marele sfant le spunea: "Încetati a mai bea apa cea moarta a romanelor si a tuturor cartilor puturoasei intelepciuni lumesti, care s-au inmultit la nesfarsit. De nu veti asculta, veti ramane in veac invatati orbi, care nu cunosc calea si in pacatele voastre veti muri si veti mosteni intunericul vesnic. Va ajunge cat ati ras de adevarurile cele vesnice si vii; cu dragoste va chemam in sanul Bisericii – desteptati-va din trufia pacatului si din hipnoza patimilor pe care noi v-o punem, cu toata dreptatea, pe seama" [33;41].Intelectualii au avut o atitudine dualista in privinta profetiilor legate de viitor. Mai precis, au cautat sa nege valoarea profetiilor facute de sfintii Bisericii si sa cerce-teze cu atentie "profetiile" facute de "misticii" de alte credinte (consider incorecta folosirea termenului mistic in afara teritoriului ortodox; Dumnezeu nu poate fi vazut decat de catre cei carora li Se descopera El Însusi: fata de crestinii ortodocsi, "misticii" altor religii sunt orbi care au halucinatii vizuale).Este adevarat ca au existat si false profetii puse pe seama sfintilor Bisericii, si la fel de adevarat este ca neimplinirea lor a generat confuzie in mintile celor slabi in credinta. Dar intelectualii nu au fost obiectivi in cautarea lor, nu au incercat sa afle care profetii erau autentice si care nu. Ei au vrut sa cerceteze profetii de pe un teren religios neutru. Aceasta este atitudinea impusa oricarui cercetator care aspira la faima internationala: impartialitatea. Daca tratezi lucrurile din perspectiva crestina, se considera ca ti-ai pierdut obiectivitatea: filtrul tau crestin a deformat realitatea.Aceasta obiectivitate a cercetarii nu a tinut seama de un criteriu: ca lipsa perspectivei crestine poate fi de o mie de ori mai periculoasa decat impartialitatea. Ce au facut intelectualii (psihologi, sociologi, istorici ai religiilor, etc.)? Au incercat sa sondeze adevarurile religioase dupa propriile lor criterii. Ei au selectat criteriile de judecata a adevarului, de parca acest lucru ar fi stat in puterea lor. Exista un adevar al cercetatorilor, al specialistilor. Dar el nu are nimic in comun Adevarul absolut, cu Dumnezeul cel Viu. Nu vom analiza pe larg atitudinea religioasa a intelectualilor. Ci vom observa ca linia pe care au mers ei in cunoasterea religioasa a fost urmata de catre marea masa de oameni, care s-a lasat calauzita de catre niste pastori orbi.Ne vom opri atentia asupra unui singur aspect: cercetarile migaloase i-au facut pe intelectuali sa ajunga la concluzia ca profetii si profeti au existat in toate marile religii ale lumii. Impartialitatea stiintifica le-a fost cea mai buna bariera pentru a ajunge la adevar. Respingand invatatura crestina, ei au respins si darul discernamantului cu care Dumnezeu ii binecuvanteaza pe crestini. Impartialitatea, considerata piatra de temelie a cercetarii lor, a fost prapastia care i-a impiedicat sa deosebeasca intre falsele si adevaratele minuni, intre falsele si adevaratele profetii.Interesul manifestat de intelectuali fata de minunile si profetiile existente in alte spatii religioase a fost molipsitor: ceilalti s-au grabit sa afle cat mai multe despre acest subiect, cu o foame care trada nu numai dorinta de cunoastere, ci si dorinta de senzational (combinata nu de putine ori cu dorinta de a acumula cat mai multe subiecte pentru discutii sterile; se observa o atitudine comuna cu cea a gospodinelor care "vaneaza" telenovele).Vom atinge un punct extrem de important in problematica profetiilor contemporane: este vorba de tema cutremurelor, o tema careia i se acorda astazi din ce in ce mai multa atentie.În Sfanta Scriptura exista cateva referiri la cutremure. La rastignirea Mantuitorului "pamantul s-a cutremurat si pietrele s-au despicat" (Matei 27;51). Cand ingerul Domnului a pravalit piatra de la mormantul in care fusese pus trupul Mantuitorului, "s-a facut cutremur mare" (Matei 28;2)."La miezul noptii, Pavel si Sila, rugandu-se, laudau pe Dumnezeu in cantari, iar cei ce erau in temnita ii ascultau. Si deodata s-a facut cutremur mare, incat s-au zguduit temeliile temnitei si indata s-au deschis toate usile si legaturile tuturor s-au dezlegat" (Fapte 16; 25-26).Putem vedea in aceste trei exemple o dovada a faptului ca acest fenomen, inclus in categoria fenomenelor naturale si considerat a nu avea decat cauze stiintifice, poate avea si altfel de cauze. Crestinii stiu ca nimic nu se intampla fara rost, ca de fapt nu exista intamplare. Chiar daca de multe ori oamenii nu inteleg pentru ce au loc anumite cutremure sau inundatii, in toate se manifesta o randuiala dumnezeiasca. Si tocmai pentru ca este dumnezeiasca si nu omeneasca, oamenii nu o pot cerceta cu aceeasi curiozitate cu care cerceteaza lucrul mainilor lor. Sau, chiar daca o cerceteaza cu infumurare, ajung la concluzii gresite. Voia lui Dumnezeu se descopera numai celor smeriti, celor sporiti in virtute, celor care merg pe calea mantuirii. Ceilalti confunda cugetul lor cu cugetul lui Dumnezeu.De ce exista psihoza cutremurelor? Pentru ca oamenii sunt constienti de faptul ca prefera pacatul virtutii, ca aleg raul in locul binelui. Si le este teama ca pedeapsa lui Dumnezeu va cadea asupra lor, cu aceeasi urgie cu care a cazut asupra celor din Sodoma si Gomora.Pe unii oameni nu ii intereseaza nici referinta scripturistica la cutremurul de la rastignirea Mantuitorului (care a aratat ca intreaga creatie a simtit ecoul mortii lui Hristos), si nici referinta la cutremurul care a avut loc atunci cand ingerul a pravalit piatra de la mormant. Pe acei oameni nu ii intereseaza ca Hristos a Înviat, si ca fiecare dintre noi va invia, spre rasplata sau spre osanda. Pe acei oameni ii intereseaza numai profetiile Sfintei Scripturi legate de pedepsirea pacatosilor la sfarsitul lumii. Pentru ca, desi ei au ales calea pacatului, glasul constiintei ii mustra inca. Si chiar daca nu vor sa se indrepte, totusi se tem de pedeapsa pe care o merita.Mantuitorul a fost intrebat de ucenici cand va veni sfarsitul lumii: "Spune noua cand vor fi acestea si care este semnul venirii Tale si al sfarsitului veacului? Raspunzand, Iisus le-a zis: Vedeti sa nu va amageasca cineva. Caci multi vor veni in numele Meu, zicand: Eu sunt Hristos, si pe multi ii vor amagi. Si veti auzi de razboaie si de zvonuri de razboaie; luati seama sa nu va speriati, caci trebuie sa fie toate, dar inca nu este sfarsitul. Caci se va ridica neam peste neam si imparatie peste imparatie si cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt inceputul durerilor. Atunci va vor da pe voi spre asuprire si veti fi urati de toate neamurile pentru numele Meu." (Matei 24; 3-9). Prigoana suferita de Biserica in tarile comuniste, si in mod special in Imperiul Rusesc, ofera o imagine palida a prigoanei finale.Pana la aceasta prigoana sangeroasa, chiar daca vor fi razboaie sau cutremure, ele nu vor fi clipele sfarsitului. Pe oameni nu ii sperie insa numai judecata finala, ii sperie si momentele care o vor preceda."Si in ceasul acela s-a facut cutremur mare si a zecea parte din cetate s-a prabusit si au pierit in cutremur sapte mii de oameni, iar ceilalti s-au infricosat si au dat slava Dumnezeului cerului." (Apoc. 6; 11-13). "S-a facut cutremur mare, asa cum nu a fost de cand este omul pe pamant, un cutremur atat de puternic" (Apocalipsa 6; 16-18).Este clar ca, in cele din urma, sfarsitul lumii va veni. Dar crestinii nu au de ce sa il astepte cu spaima. Celor ce au crezut cu adevarat in Hristos, sfarsitul le va fi spre implinire, spre bucurie vesnica in dragostea lui Dumnezeu. Crestinii nu trebuie sa se teama ca vine sfarsitul, nu trebuie sa se molipseasca de disperarea sectantilor a caror propovaduire nu are in centru dobandirea raiului si unirea cu Hristos, ci spectacolul apocaliptic.Totusi, cugetarea la sfarsitul lumii poate izgoni moleseala, poate alunga trandavia care vrea sa puna stapanire pe inimi. Pentru a aprinde ravna crestinilor pentru mantuire, Sfantul Cosma Etolianul spunea: "Cerul care se vede, pamantul si toate vor arde si lumea va muri. Cand vor face acestea? Hristosul meu spune ca acum ele se apropie repede, a ajuns cutitul la os. Se vor face dintr-o data, ar putea sa se faca si in noaptea asta. Oare n-au si inceput deja? Nu vedeti cum au pierit animalele voastre, recoltele voastre? Cum izvoarele si raurile s-au intors? Azi ne lipseste una, maine alta si Dumnezeu ni le da tot mai putin, iar noi, ca niste nesimtiti, nu ne gandim la ele. Va spun iarasi un lucru si va indemn: chiar daca cerul s-ar cobori jos si pamantul ar urca sus, chiar daca lumea intreaga va pieri, cum are sa piara azi-maine, sa nu va ingrijiti ce va face Dumnezeu. De va va arde trupul vostru, de vi-l va praji, daca va va lua lucrurile voastre, sa nu va ingrijiti: dati-le, ca nu sunt ale voastre. De suflet si de Hristos aveti nevoie. Chiar daca lumea intreaga ar cadea, nu v-ar putea lua acestea doua, numai daca nu le veti da de bunavoie. Acestea doua sa le paziti, ca sa nu se intample sa le pierdeti" [62;139-140].Îndemnandu-i pe crestini sa se roage, Sfantul Cosma ii sfatuia: "sa o facem mijlocitoare, ca sa mijloceasca la Hristos, pe Stapana noastra Nascatoare de Dumnezeu, fiindca Fiul ei e manios pe noi pentru prea multele noastre pacate si vrea sa ne piarda. Ce mai asteptam, fratilor? Azi-maine vine sfarsitul lumii, de aceea alergati sa va indreptati" [62;113].Au trecut mai mult de doua sute de ani de cand au fost rostite aceste cuvinte, si sfarsitul lumii nu a venit. Cei care insa au cugetat la sfarsitul lumii si si-au indreptat vietile prin pocainta, acum se bucura de desfatarile raiului. Iar cei care au ras de cuvintele Sfantului Cosma, si au ramas robi pacatului, au gustat deja din intunericul Apocalipsei. Tot asa cum in primele secole ale Bisericii unii crestini asteptau sfarsitul lumii ca sfarsit al prigoanelor sangeroase pornite de catre imparatii pagani, si asteptarea sfarsitului le-a sporit ravna spre cele duhovnicesti, tot asa si astazi unii crestini pot cugeta la apropierea sfarsitului: cu atat mai mult cu cat lumea nu vrea sa mearga spre mai bine, ci spre mai rau.Este adevarat si faptul ca inmultirea pacatului si imputinarea crestinilor care duc viata curata e un semn al apropierii sfarsitului. Un parinte cu viata sfanta a profetit ca, atunci cand nu va mai fi poteca de la un om la altul (adica atunci cand se va raci dragostea dintre oameni), va veni sfarsitul. Vedem astazi ca, desi s-au inmultit mijloacele de comunicare, ca desi prin internet si prin telefonia mobila oamenii isi trimit sute de mesaje, aceste mesaje exprima multa, foarte multa superficialitate. Si, chiar cand aceste mesaje contin declaratii de dragoste, e vorba de cele mai multe ori de o dragoste patimasa, de o dragoste carnala: dragostea curata e stalcita de tot felul de caricaturi.În slujba sa, Sfantul Ierarh Nectarie din Eghina, marele facator de minuni, este numit sfant "al vremurilor de pe urma". Trebuie sa tinem seama si de acest fapt: ca lumea va exista atata vreme cat va exista Biserica. Si ca, atunci cand credinta se va imputina, va veni sfarsitul. Lumea nu are rost fara Biserica. Lumea care respinge, defaimeaza si prigoneste Biserica, pe fata sau pe ascuns, isi scrie singura condamnarea la moarte. Putem spune chiar ca o astfel de lume este sinucigasa.De nimic altceva nu trebuie sa se ingrijeasca drept-credinciosii, decat de unirea cu Hristos. Cei uniti cu Hristos pregusta bucuriile raiului inca din viata pamanteasca si pe acestia, chiar daca sfarsitul lumii va veni, mai devreme sau mai tarziu, nu ii poate atinge nici disperarea si nici groaza apocaliptica. Cuvintele din Crez – "Astept Învierea mortilor si viata veacului ce va sa fie..." nu arata nici disperare, nici frica. Cine rosteste Crezul are inima plina de nadejde in Dumnezeu, in Cel care poarta de grija tuturor celor care Îl cinstesc.Cei uniti cu Hristos nu se lasa molipsiti de psihoza cutremurelor. Ei stiu ca Dumnezeu are grija de fiecare in parte. Ei nu se tem de cutremure sau de alte necazuri, ci se tem numai sa nu pacatuiasca, sa nu se indeparteze de Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur rezuma foarte frumos filosofia crestina despre infruntarea necazurilor: "Nimic nu apleaca sufletul atat de mult spre iubirea de intelepciune ca necazul" [59;58]. Si mai spunea ca "darul de a suferi este mai mare decat darul de a invia mortii, pentru ca facand cineva minuni, ii ramane dator lui Dumnezeu, pe cand daca cineva sufera, acestuia Dumnezeu ii ramane dator" [59;265].Chiar daca ar fi cutremure, crestinii adevarati nu au de ce sa se teama. Pentru ca stiu ca nici un cutremur nu poate avea loc fara ingaduinta dumnezeiasca.Si daca sfarsitul lumii nu stie nimeni dintre oameni cand va avea loc, la fel este si cu cutremurele care il vor preceda. Acest lucru il stie numai Dumnezeu.Iar profetii de ocazie, care anunta cu disperare cutremure numai pentru a a se afla vreme de cateva zile in atentia opiniei publice (si pentru a produce tulburarea care, transformandu-se in deznadejde, ii indeparteaza pe oameni de Dumnezeu), nu sunt decat apostoli ai diavolului.Oamenii trebuie sa nu se lase speriati de zvonurile de cutremure. Oamenii trebuie sa inteleaga ca falsii profeti nu pot fi mesagerii lui Dumnezeu. Chiar daca afirma ca vorbele lor sunt inspirate de Dumnezeu, chiar daca afirma ca au primit misiunea sfanta de a-i chema pe oameni la pocainta. Din Sfanta Scriptura aflam ca diavolul incearca sa imite lucrarea lui Dumnezeu, pentru a castiga increderea oamenilor.Chemarea la pocainta rostita de falsii profeti nu poate aduce roade duhovnicesti, chiar daca pare asemanatoare cu chemarea la pocainta pe care o rosteste Biserica.Oamenii nu s-au invatat minte. Desi au fost mintiti in nenumarate randuri de tot soiul de falsi profeti, care au anuntat mari dezastre, cutremure, potop sau chiar sfarsitul lumii, totusi ei continua sa aiba incredere in acesti vizionari rataciti. Vina nu este numai a vizionarilor. Daca lumea nu i-ar asculta, poate ca ei s-ar retrage in varf de munte sau prin paduri, sa sperie ursii si lupii cu mesajul lor. Lumea ii asculta pentru ca se teme de sfarsit. Lumea ii asculta pentru ca se teme de pedeapsa pe care o cheama asupra ei, pacatuind.Profetii de ocazie nu au de unde sa stie nici cand va veni sfarsitul, si nici cand vor veni marile cutremure. Chiar daca unele cutremure au fost anuntate cu putin timp inainte ca ele sa aiba loc, aceasta s-a datorat faptului ca miscarea placilor tectonice are loc inainte ca oamenii sa simta cutremurul. Stiind ce se intampla in adancurile pamantului, diavolul putea presupune data aproximativa la care oamenii vor simti cutremurul. Dar de cele mai multe ori s-a inselat. Ar fi fost normal ca oamenii sa nu mai dea crezare profetiilor pe care el le-a facut prin mesagerii sai. Si totusi nu a fost asa. Oamenii s-au incapatanat sa creada profetiile acestor vizionari. Ba, mai mult, atunci cand, pentru o scurta perioada de timp acestia au disparut din atentia mass-mediei, oamenii s-au dus sa ii caute. Chiar daca stiau ca pacatuiesc facand aceasta.Cei care sunt curiosi sa afle care sunt profetiile vizionarilor ar trebui sa cunoasca modul in care profetii adevarati pot fi deosebiti de falsii profeti.Cata vreme cineva se afla in afara Bisericii, deci este rupt de Trupul lui Hristos, nu poate primi semne de la Dumnezeu. Are Dumnezeu destui robi cu viata sfanta prin care poate chema poporul la pocainta, si nu are nevoie de suflete intinate cu noroiul ereziei sau al paganatatii.Cata vreme cineva afirma despre sine ca este fiu al Bisericii, ca este urmas al Sfintilor facatori de minuni, si facandu-si reclama dovedeste iubire de sine, iarasi nu poate fi vas ales al lui Dumnezeu. Domnul nu intra cu forta in inimile oamenilor, si in inimile celor mandri nu are loc, oricat de insistent ar fi chemat. Hristos izgoneste mandria, nu o poate trece cu vederea. Pentru ca mandria este dovada credintei in propriile puteri si a lipsei de nadejde in puterea lui Dumnezeu.Cata vreme cineva spune ca este crestin-ortodox, dar profetiile sale contrazic invatatura Bisericii, el este lup in piele de oaie.Semnele deosebirii intre robii lui Dumnezeu si falsii profeti sunt clare. Daca oamenii ar tine cont de ele, nu ar mai risca sa cada in prapastie.Falsii profeti incearca sa ii convinga pe oameni ca in Biserica nu mai exista sfinti, nu mai exista sfintenie, si de aceea Dumnezeu isi revarsa harul sau asupra celor care au o credinta diferita de cea ortodoxa.Sa citeasca acesti potrivnici ai lui Dumnezeu despre zecile despre profetii pe care le-a facut parintele Porfirie, marele sfant grec al vremurilor noastre. Si sa isi dea seama ca in fata acestuia "vizionarii facatori de minuni" care stau departe de Biserica sunt ca niste cocosi in fata vulturului. Sa inteleaga acesti potrivnici ca, oricat de puternica ar fi lupta diavolului contra credintei ortodoxe, Biserica nu va putea fi ingenuncheata. Ortodoxia va avea pana la sfarsitul veacurilor marturisitorii ei pe care Dumnezeu ii va povatui pe calea sfinteniei.Crestinii nu trebuie sa mearga la ghicitori sau sa citeasca despre profetiile falsilor vizionari, gandindu-se ca, dupa ce isi satisfac curiozitatea, se vor pocai de greseala lor. Nu trebuie facuta nici o concesie diavolului si curselor sale.Sfantul Cosma Etolianul le spunea crestinilor din vremea sa: "Stii, fratele meu, cum te vrea Dumnezeu? Asa cum tu nu vrei ca femeia ta sa aiba legatura cu altul, asa si de la tine Dumnezeu vrea sa nu ai nici o parte cu diavolul. Esti multumit ca femeia ta sa desfraneze cu altul? - Nu. O data pe saptamana? - Nu. – De doua ori pe luna? – Nu. – O data pe an. – Nu. – O data la zece, cincisprezece ani? – Nu. Nu vrei ca altul sa iti sarute femeia? Asa si de la tine, fratele meu, Dumnezeu vrea sa nu ai nici o legatura cu diavolul" [62;124].Sa ii lumineze Dumnezeu pe cei care merg la ghicitori sau cred in profetiile falsilor vizionari sa se lepede de ratacirea lor, si sa nu mai cada in cursele intinse de diavol nici macar o data pe zi; si nici macar o data pe luna sau pe an.Sa le dea puterea de a cauta adevarul in Biserica, si sa ii ajute sa mearga pe calea pe care au mers toti pacatosii care prin pocainta au devenit sfinti.
Scripturile Noii Ere sau pervertirea Evangheliilor
"Este o grea responsabilitate sa afirmi despre actualul Nou Testament, care sta la baza tuturor bisericilor crestine, ca este deformat si falsificat, dar nu se afla religie mai inalta decat adevarul." [17;85]Edmond Bordeaux Szekely
"Nici o carte nu va poate invata adevaruri mai profunde ca Evangheliile. Veti raspunde: «Le-am citit, dar nu am gasit nimic in ele. De aceea cautam acum in alte religii: chineza, hindusa, japoneza, musulmana... ». Bine, dar aceasta o faceti pentru ca nu ati inteles nimic din nemasurata Întelepciune care se afla in Evangheliile scrise pentru voi, si cautati Lumina in alte invataturi, ce nu va sunt destinate!Da, stiu, sunteti satui de texte cunoscute, vreti sa schimbati putin hrana. Dar este periculos sa o cautati in invataturi pe care nu le intelegeti, care nu sunt facute pentru structura voastra, pentru mentalitatea voastra. Ceea ce este pentru voi este invatatura lui Hristos. Dar nu ati citit-o serios si nici nu ati meditat suficient asupra ei. Cautati altceva, bine, dar in ce scop?Adesea urmam o invatatura orientala pentru a ne mandri in fata altora, pentru a le arunca praf in ochi sau, pur si simplu, pentru a ne singulariza in fata propriilor nostri ochi. Dar aceasta nu serveste la nimic, aceasta dovedeste doar ca iubim extravagantele si nu simplul adevar. Îl parasim pe Hristos, dar pentru a urma pe cine?" [7;166].Citatul reprodus mai sus nu ii apartine vreunui parinte duhovnicesc cu viata sfanta, ingrijorat de apostazia contemporana. Nu ii apartine nici macar vreunui crestin ortodox, indurerat de cresterea numarului celor care dispretuiesc Evanghelia inainte de a incerca sa ii afle valoarea. Ci ii apartine celebrului intemeietor al Fraternitatii Albe Universale, Omraam Mikhael Aivanhov, un alt "inainte-mergator al Antihristului", si face parte din lucrarea Un nou inteles al Evangheliilor.Fragmentul lasa impresia unei ancorari in cunoasterea Sfintelor Scripturi si pare un indemn adresat celor care vor sa caute adevarul pe meleaguri straine sa renunte la aceste tentative (desi din el reiese ideea ca invatatura lui Hristos nu este valabila si pentru cei care au o alta "structura spirituala"; dar Hristos S-a intrupat pentru mantuirea tuturor oamenilor, si nu a trasat o harta care sa ii delimiteze pe alesii sai de ceilalti oameni).Întreaga invatatura a lui Omraam este cat se poate de pacifista, plina de cuvinte precum speranta, Dumnezeu, dragoste, liniste, credinta. Multi crestini considera ca au gasit in povetele sale resursa necesara pentru a-si schimba viata, pentru a merge pe calea pacii si armoniei, purtandu-L pe Hristos in suflete. Dar invatatura Fraternitatii Albe, ca toate "noile invataturi" prin care se descopera "noi intelesuri" ale Sfintelor Scripturi sau ale credintei crestine, este o perfida deformare a adevarului.Vom exemplifica aceasta afirmatie cu comentariul pildei fecioarelor neintelepte: "«Vegheati, caci nu cunoasteti nici ziua, nici ora», zice mirele. Vegheati, aceasta nu inseamna «nu dormiti», caci fecioarele erau adormite, atat cele intelepte, cat si cele nechibzuite, si-n pilda nu se spune ca era o greseala. Vegheati, aceasta inseamna: fiti in veghere spirituala, caci nu stiti nici ziua, nici ora cand mirele va veni. Ori, mirele vine in fiecare zi, iar in zilele in care candela voastra nu are ulei, nu puteti intra sa participati la festinul la care el va va invita. Dar daca veti avea acest ulei, veti intra in sala de sarbatoare si veti fi cuprinsi de bucurie; toata lumea in jurul vostru se va mira si se va intreba ce vi s-a intamplat de sunteti atat de fericiti si iluminati... (ce este antihristic in acest pasaj? Nimic; dar acest pasaj - si multe altele asemenea - contine explicatii sau lamuriri pline de otrava ratacirii - n.n.) Acum va voi prezenta aceasta pilda sub un aspect practic. Daca cu cele cinci fecioare (degetele de la mana dreapta) veti atinge lampa (plexul solar) si veti medita asupra unor subiecte elevate si divine veti reumple aceasta lampa cu Forte si Energii pe care le veti putea utiliza mai tarziu (...) Va voi indica inca o metoda. Veti alege un arbore gros (stejar, fag, mesteacan...) si va veti rezema de el, punandu-va mana stanga la spate, cu palma spre trunchiul arborelui, si palma mainii drepte pe plexul solar. Va veti concentra pe energia arborelui, pe care va veti stradui s-o primiti prin mana stanga si sa o deversati prin mana dreapta in organism (...)În loc sa preparati uleiul alchimistilor, pentru care unii au pierdut averi, si-au ruinat sanatatea fara sa poata obtine nimic, niciodata, este preferabil de mers intr-o padure, sa intalnim arborii, sa le vorbim. (...) Comunicarea cu Spiritele arborilor este o arta pe care o posedau vechii preoti celti. Acum, oamenii au pierdut secretul regenerarii lor si intelegerii Limbajului universal, limbajul fiecarui lucru din natura; el trebuie regasit" [7;140].Am reprodus acest lung citat mai ales pentru cei care au obiectii fata de rostul poruncii Bisericii de a nu citi carti eretice. Daca in exemplul de fata amprenta pagana a iesit la iveala, in alte cazuri ea nu poate fi sesizata decat de catre crestinii cu solide cunostinte teologice.Sa observam una dintre strategiile clasice ale diavolului de a atrage in amagire: daca in carte ar fi fost vorba direct de tehnicile de energizare sau de comunicarea cu "spiritele arborilor" poate ca unii cititori ar fi fost mai circumspecti. Dar inselarea a avut aici patru etape: prezentarea pildei evanghelice cu o scurta referinta exegetica "nevinovata", initierea in tehnica de energizare prin meditatie, folosirea energiei arborilor si "comunicarea" magica cu spiritele acestora.De multe ori crestinii se lasa inselati de comentariile facute Sfintelor Scripturi intr-un limbaj modern, usor ac-cesibil, si, pacaliti fiind de spiritul pacifist in care sunt scrise astfel de carti (in care Hristos nu este hulit direct, ci numai indirect, negandu-I-se dumnezeirea), se angreneaza in tot felul de practici oculte care de care mai "nevi-novate".Una dintre metodele cel mai des folosite de diavol pentru a atrage lumea in inselare este prezentarea intunericului drept lumina, a minciunii drept adevar. Parintele diacon P.I. David observa ca ideologia new-age "se constituie intr-o mare provocare pentru crestinism, nu numai fiindca se propaga cu atata forta, ci mai ales fiindca ataca crestinismul, desi isi anexeaza fasii mari din mostenirea crestina, incepand cu Biblia" [20;424].New-age-istii nu au putut nega in totalitate valoarea invataturii crestine, si atunci s-au grabit sa Îl includa pe Hristos in panteonul Marilor Maestri. Daca Hristos ar fi fost un mare Învatator, atunci era firesc ca in invatatura Sa sa se gaseasca puncte comune cu gandirea neo-pagana, sa se poata face paralele care sa sugereze ca Noua Era nu neaga mesajul lui Hristos, ci il continua si il implineste. Asa cum Legea Noua a implinit Legea Veche. În afara comentariilor scripturistice facute prin prisma intelegerii neopagane (precum cele facute de Omraam, care a avut destui confrati), nu s-au putut gasi prea multe alte idei comune Noului Testament si ideologiei revolutionare a Noii Ere. Una dintre explicatiile invocate a fost urmatoarea: daca in Noul Testament nu se gaseste decat un numar redus de astfel de idei comune, aceasta se datoreaza faptului ca Biserica a cenzurat Scriptura dupa propriile interese.Un exemplu: invatatura despre reincarnare a fost scoasa din Noul Testament, desi cateva pasaje care sustin teoria reincarnarii au scapat necenzurate (cat de puerila este argumentarea teoriei reincarnarii cu citate scripturistice isi poate da seama oricine a inteles ca Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat pentru a le arata oamenilor calea prin care sa intre in Împaratia Cerurilor; ca dupa moarte ne asteapta vesnicia, si ca in functie de faptele noastre vom ajunge in rai sau in iad). "În anul 325 dupa Christos, imparatul roman Constantin cel Mare si mama sa, Elena, au scos referirile la reincarnare din Noul Testament. La intrunirea din anul 553 dupa Christos, al doilea Conciliu din Constantinopol a confirmat aceasta actiune si a declarat conceptul de reincarnare drept Erezie. Se pare ca ei considerau ca acest concept ar putea slabi puterea tot mai mare a Bisericii, intrucat oferea oamenilor un timp mult prea indelungat in care sa-si poata gasi salvarea. Totusi, referintele initiale se aflasera acolo; primii parinti ai Bisericii acceptasera conceptul de reincarnare" - Brian Weiss [60;22]. Cei care isi pot imagina ca Parintii de la Sinodul I Ecumenic puteau sa deformeze Scriptura nu au idee cine anume erau acesti Parinti. Multi dintre ei erau oameni cu viata sfanta; intre ei se afla Sfantul Spiridon al Trimitundei, marele facator de minuni. Dar si fara ierarhi ca Sfantul Spiridon, tot nu aveau Parintii cum sa modifice Scripturile. Cea mai clara dovada ca nu s-a cenzurat nimic se obtine prin cercetarea comparativa a textelor scripturistice din Noul Testament cu a manuscriselor anterioare secolului al patrulea. Aceasta cercetare dovedeste ca textele sunt identice. Numai ca putini oameni au atatea cunostinte lingvistice incat sa poata face o astfel de cercetare. De altfel, pe aceasta s-au si bazat cei care au relansat suspecta idee ca ceea ce ne invata Scriptura actuala e diferit de ceea ce a invatat Hristos. New-age-istii au fost incapabili sa dovedeasca cu documente aceasta idee. Nu au avut curajul sa falsifice chiar una dintre Evangheliile canonice, caci orice fals ar fi fost usor de demonstrat. Dar ce au facut a avut roade asemanatoare... Vreme de aproape doua milenii textele apocrife au circulat in cercuri restranse. Ereticii incercau sa isi legitimeze inovatiile folosindu-se de argumente din scrierile apocrife a caror autenticitate era negata de Parintii Bisericii. În tentativa de a atrage in ratacire un numar cat mai mare de fii ai Bisericii, vrajmasul a incercat sa speculeze increderea crestinilor in textele sfinte si sa scoata la iveala "Scripturi" fabricate artificial. Punand astfel ereziile sub numele unor Sfinti Apostoli, ucenici ai Mantuitorului, acestea s-au dovedit mai usor de digerat de catre oamenii care, daca nu ar fi avut incredere in Apostolii sub al caror nume apareau respectivele scrieri, nu s-ar fi indepartat de invatatura traditionala a Bisericii. New-age-istii s-au folosit de textele apocrife gnostice deoarece au gasit in ele punctele comune de care aveau nevoie. Motivatia este simpla. Duhul intunericului care sta in spatele Miscarii New-Age este acelasi cu duhul care a inspirat scrierea scripturilor gnostice. Sfantul Irineu, in celebra sa lucrare Împotriva ereziilor, spunea despre cei care raspandeau scrieri apocrife ca "acestia, netemandu-se de nimic si publicand scrieri plasmuite dupa capul lor, se lauda ca detin mai multe evanghelii decat exista. Ei au ajuns la o asemenea indrazneala incat numesc «Evanghelia adevarului» o lucrare compusa de ei foarte recent si care nu se acorda deloc cu datele din Evangheliile apostolilor. Nici macar Evanghelia nu poate fi ferita, in cazul lor, de blasfemie" [64;14].Înainte de a analiza astfel de texte ratacite sunt necesare cateva precizari. Evangheliile si Epistolele Noului Testament sunt insuflate de acelasi Duh Sfant. Nu exista nici o contradictie dogmatica intre aceste texte sfinte. Si nici nu putea exista, deoarece "autorii lor", Sfintii Apostoli, nu scriau dupa mintea lor, nu scriau propriile lor pareri, ci scriau adevarul care le era inspirat de catre Duhul Sfant. Pana ca Biserica sa stabileasca care anume texte sunt autentice si care nu, au mai circulat si alte cateva scrieri puse sub numele Sfintilor Apostoli. Dar nepotrivirile dintre acestea si scrierile care erau pastrate cu sfintenie in Biserica au determinat excluderea celor a caror origine era neclara si care contineau invataturi dubioase. Sfintii Apostoli nu aveau cum sa deformeze invatatura pe care o primisera din aceeasi sursa. Hristos nu a propovaduit adevaruri cu doua fete, ci un singur adevar: cel care a fost propovaduit mai apoi de catre apostoli in toata lumea. Pentru un crestin gasirea unor cat de mici nepotriviri intre Noul Testament si un text despre care se sustine ca este de origine apostolica ar trebui sa fie un argument suficient pentru a intelege ca textul din urma nu este autentic. Consideram ca cei care cauta sa puna pret pe astfel de texte se deschid de buna voie inselarii si ajung la o opinie total deformata asupra persoanei Mantuitorului. Michael Grosso, de pilda, citind in pseudo-Evanghelia dupa Filip ca Hristos o saruta deseori pe Maria Magdalena, a tras concluzii despre viata sexuala pe care ar fi dus-o Mantuitorul. Aceasta pseudo-Evanghelie dupa Filip face parte din textele Bibliotecii de la Nag-Hammadi, gasite in anul 1945, a caror scoatere la iveala a avut un rasunet mondial. Un numar mare de manuscrise gnostice au fost dezgropate atunci, datarea lor fiind aproximata la anii 350-400 dupa Hristos. Se presupune ca originalele ale caror copii au fost descoperite acolo fusesera redactate dupa sfarsitul primului secol. În afara de Evanghelia dupa Filip, intre textele gasite la Nag-Hammadi se mai aflau si Evanghelia dupa Toma, Evanghelia dupa Maria, Evanghelia egiptenilor si Evanghelia adevarului. Cel mai cunoscut text de la Nag-Hammadi este Evanghelia dupa Toma, care a beneficiat de o larga raspandire in mediile new-age-iste. O prima intrebare este urmatoarea: daca textul este autentic, de ce nu a fost inclus pana acum de catre Biserica intre textele canonice? Doar Dumnezeu nu tine lumina sub obroc. Daca scrierea i-ar fi apartinut Sfantului Apostol Toma, cu siguranta Parintii Bisericii ar fi cercetat-o si ar fi talcuit-o alaturi de Sfintele Evanghelii.Sa presupunem ca Evanghelia dupa Toma ar fi fost cunoscuta intr-un mediu foarte restrans si ca, asa cum pretind autorii new-age-isti, vremea ca acest text important sa fie cunoscuta a sosit. Dar contine ceva important aceasta evanghelie? Cercetatorul american Douglas Groothuis observa ca un numar mare de "rostiri" din ea (48 din cele 114 pe care le contine) se pot regasi in Noul Testament. Preluarea a adus doar mici modificari. Rostirile care contin ceva nou sunt impregnate de o mentalitate gnostica: "Iisus a spus: Cel care cauta sa nu inceteze cautarea pana ce gaseste; si, cand va gasi, el va fi uluit, el se va minuna si el va domni peste Totul" - rostirea 2 [65;19]. "Mama m-a nascut, dar adevarata Mama mi-a dat viata." - rostirea 101 [65;41] (tema Mamei ceresti este des intalnita in literatura new-age). Gasim intre rostiri un citat care pare scos din textele panteiste hinduse: "Eu sunt intregul. Întregul a iesit din mine. Întunericul a ajuns la mine. Taiati lemne: eu sunt acolo. Ridicati o piatra si ma veti gasi acolo" - zicerea 77 [65; 37].Mai reproducem un singur citat, care arata incompatibilitatea clara dintre invatatura propovaduita de Fiul lui Dumnezeu si cea pe care o intalnim in pseudo-Evanghelia dupa Toma: "Acolo unde sunt trei zeitati, ele sunt doar zeitati. Acolo unde sunt doua sau una, eu sunt cu ea." - rostirea 30 [65;27]. Consideram ca dupa reproducerea citatului de mai sus incercarea de a dovedi autenticitatea acestui text este inutila. "Cat priveste asa-zisa «evanghelie» a lui Toma - ne spune Parintele Ioan Filaret - faceti o comparatie intre aceasta «evanghelie» si celelalte Evanghelii si carti ale Noului Testament si singuri veti observa totala deosebire care exista intre ele, pentru ca nu sunt scrise in acelasi duh al adevarului" [22;26].În Evanghelia Varsatorului, este prezentata o fantomatica ceremonie initiatica prin care Iisus ar fi devenit Hristosul: "Frate, omule, cel mai brav dintre oameni, ai trecut cu bine toate testele templului. De sase ori ai fost judecat in fata dreptatii; de sase ori ai primit cele mai inalte onoruri care se pot da omului; acum esti gata sa primesti ultimul grad. Asez aceasta diadema pe fruntea ta si in Marea loja a cerurilor si a pamantului de-acum esti Cristosul. Acesta este marele tau ritual de Paste. De-acum nu mai esti un aspirant, ci un maestru al mintii" [26;189].Un text similar cu Evanghelia Varsatorului a avut si are o mare popularitate in spatiul new-age-ist: este vorba despre Viata Sfantului Issa (publicata de Nicolae Notovici), asa-zisa relatare a vietii lui Iisus in intervalul dintre 12 si 30 de ani ("anii pierduti"). Faptul ca exista oameni care cred ca Iisus a plecat intr-o calatorie initiatica in Orient dovedeste clar ca ei nu se multumesc sa gaseasca adevarul mantuitor in Sfanta Scriptura, ci cauta sa gaseasca "adevaruri" prefabricate in tot felul de texte care satisfac "necesitatile" lor spirituale, adevaruri comode care sa poata fi venerate ca idoli.Apostatii contemporani cauta sa deformeze in fel si chip intelegerea persoanei Mantuitorului pe care o propovaduieste Biserica, sa nege dumnezeirea Sa si sa o inlocuiasca cu diferite atribute inselatoare, intre care cel de "Mare Maestru al tuturor timpurilor" a avut un real succes. Crestinii s-au lasat mai usor ademeniti de diferite forme de neopaganism care nu treceau cu vederea existenta lui Hristos, ci doar propuneau o alta interpretare a mesajului Sau. New-age-istii au speculat aceasta situatie (daca ar fi facut abstractie de El, misionarismul lor ar fi fost mult ingreunat), incercand ca Noul Hristos sa nu mai aiba aproape nimic in comun cu Hristosul Noului Testament.David Spangler, lider marcant al Erei Varsatorului, afirma foarte pragmatic ca "este natural sa nu ne satisfaca si sa nu avem nevoie de un Cristos vechi. Ne trebuie ceva mai bun decat prezinta crestinismul traditional. Avem nevoie de un Cristos cosmic, universal, un Cristos al Noii Ere" [26;205]. Si acest Cristos al Noii Ere este prezentat intr-o multime de carti, intr-o multime de ipostaze (chiar daca aceste ipostaze sunt foarte deosebite intre ele, unele dintre ele continand nu numai elemente care contrazic Sfintele Scripturi, ci chiar si studiile istorice). Stewart Easton, constientizand ca multi alti autori neopagani diferenta dintre invataturile crestine si noile abordari ale persoanei lui Hristos, incerca sa justifice superioritatea celor din urma (in mod particular viziunea steiner-ista) prin existenta unui criteriu ultim al adevarului: "Trebuie sa subliniem ca antropozofia se bazeaza pe revelatiile lui Steiner din Cronicile Akashice, iar invataturile sale nu reprezinta nicidecum o interpretare a Bibliei" [26;193].Despre des invocatele cronici akashice se afirma ca ar fi un fel de memorie a timpului, un fel de pelicula imateriala pe care se imprima fiecare clipa a istoriei. Se spune ca la aceste cronici au acces numai initiatii, ceilalti oameni avand datoria de a primi fara rezerve adevarurile la care nu au acces in mod direct. Despre aceste cronici ar trebui sa ne dam seama ca sunt lucrari ale diavolului chiar numai prin faptul ca neaga invatatura propovaduita de Hristos (totusi, unele viziuni akashice sunt reale – diavolul fiind destul de batran ca sa cunoasca amanunte din istoria neamului omenesc si destul de tanar ca sa si le aduca aminte si sa le transmita ucenicilor sai). Un alt text care s-a bucurat de o buna primire printre "crestinii" care cocheteaza cu neopaganismul este asa-zisa Evanghelie eseniana a pacii, facuta cunoscuta de Edmund Bordeaux Szekely. Unii "crestini" cauta sa gaseasca cat mai multe convergente intre acest text si Evangheliile canonice, fara sa isi dea seama ca un astfel de demers nu are nici o sansa in a-i ajuta sa cunoasca adevarul. Reproducem aici doar doua citate din aceasta evanghelie, citate pe care le consideram suficiente pentru a demonstra ca textul raspandit de Szekely este potrivnic invataturilor Sfintei Scripturi: "Mama voastra (Mama pamant - n. trad.) este in voi, si voi sunteti in ea. Ea v-a purtat, ea va da viata. Ea v-a dat trupul si intr-o zi tot ei i-l veti da inapoi. (...) Daca primiti ingerii Mamei si impliniti legile ei, adevarat va spun ca nu veti cunoaste boala, pentru ca puterea mamei este deasupra tuturor" [26;173]."Multi oameni necurati si bolnavi au urmat cuvintele lui Isus si au cautat tarmurile suvoaielor susurande. Si-au scos hainele, au postit si apoi si-au predat trupurile ingerilor din aer, apa si razele soarelui. Îngerii Mamei Pamant i?au imbratisat si le-au luat in stapanire trupurile, pe dinauntru si pe dinafara. Si toti au vazut cum toate relele, pacatele si necuratiile i-au parasit indata" [26;173]. Daca nu am tine cont de lucrarea diavolului ar fi de neinteles cum oameni care se considera crestini iau in serios astfel de texte blasfemiatoare.Ar fi de dorit ca, fata de falsele evanghelii (cum sunt Evanghelia dupa Toma, Evanghelia pacii sau Viata Sfantului Issa), fiii Bisericii sa aiba aceeasi atitudine pe care au avut-o Sfintii Parinti fata de textele similare din vremea lor. Condamnarea cartilor ratacite a inceput inca din primele secole: "Daca in Biserica ar raspandi cineva, ca sfinte, cartile cu titluri (nume) false ale necredinciosilor (ereticilor), spre paguba poporului si a clerului, sa se cateriseasca" - Canonul 60, Sinodul Apostolic [23;38].Sfintii Parinti ai Bisericii au combatut cu multa atentie astfel de scrieri. Încetul cu incetul, ele s-au diversificat ca stil, ajungandu-se sa fie falsificate pana si texte despre Vietile Sfintilor. Sfantul Nichifor Marturisitorul scria: "Nu se cuvine a se primi Apocalipsul lui Ezdra si Zosima, si cele doua martirologii ale Sfantului Gheorghe si ale Sfintilor Martiri Chiric si Iulita, nici cartea lui Marcu si a lui Diadoh; fiindca sunt lepadate si neprimite" - Canonul 41 [23;463].Daca Sfantul Nichifor ar fi trait astazi, lista lui ar fi continut poate sute de titluri. Ucenicii diavolului au nascocit pana acum teancuri de astfel de scrieri, care de care mai atragatoare. Pentru cei care vor sa mearga pe calea mantuirii, invataturile celor patru Evanghelii din Sfanta Scriptura sunt suficiente. Celor care mai cauta adevarul si prin alte "evanghelii", le punem inainte un cuvant al Sfantului Irineu: "Nu poate exista nici un numar mai mic, nici unul mai mare de Evanghelii. Într-adevar, cum exista patru regiuni ale lumii in care traim si, la fel, patru vanturi principale, si cum Biserica este raspandita pe tot pamantul, avand drept coloana si sprijin Evanghelia si Duhul vietii, e firesc ca ea sa aiba patru coloane de aer care sa insufle din toate partile nestricaciune si sa dea viata oamenilor" [64;11]. Iar celor care, citind Sfanta Scriptura in graba si fara atentie, cred ca au gasit nepotriviri mari intre Evangheliile canonice, le recomandam sa ia aminte la ceea ce a invatat dumnezeiescul Ioan Gura de Aur: "Acordul dintre Evanghelii este dovedit nu numai de catre intreaga lume care a primit cele spuse in ele, dar si de dusmanii adevarului. Dupa moartea evanghelistilor, s-au ivit multe erezii cu invataturi potrivnice celor scrise in Evanghelii; unele dintre aceste erezii au primit toate cele spuse in Evanghelii, altele au taiat cele spuse in Evanghelii si au Evangheliile lor sub forma aceasta trunchiata. Acum, daca ar fi contrazicere intre cele patru Evanghelii, nici ereziile acelea care au invataturi potrivnice n-ar fi primit tot textul celor patru Evanghelii, ci numai acele parti din Evanghelii care, dupa parerea lor, se potriveau cu propriile lor invataturi; si nici ereziile care au primit numai o parte din textul Evangheliilor n-ar fi putut fi combatute pe temeiul partilor evanghelice acceptate de ele, deoarece nici aceste parti nu lasa necunoscute partile evanghelice date la o parte de erezii, ci vadesc inrudirea cu tot textul Evangheliilor. (...) Daca Evangheliile s-ar deosebi intre ele, atunci aceasta inrudire dintre parte si intreg nici nu s-ar vedea si de mult ar fi disparut invatatura noastra, caci "orice imparatie - spune Domnul - care se dezbina in sine nu ramane" (Luca 11, 17). Dar asa, si prin aceasta straluceste puterea Duhului Sfant, care-i convinge pe oameni ca la judecarea Evangheliilor sa aiba in vedere problemele mari absolut necesare mantuirii si sa nu se lase vatamati sufleteste de micile si neinsemnatele deosebiri dintre Evanghelii" [32;20].
Despre "Yoga crestina"-pe marginea ereziilor parintelui Dechanet-
"Crestinismul a fost predanisit cu atata limpezime incat nu este dezvinovatire pentru cei care nu il cunosc".Sfantul Ignatie Briancianinov[13;35]
"Crestinismul este una dintre caile spirituale autentice ale acestei lumi prin care se ajunge la Dumnezeu. De asemenea si sistemul yoga este un sistem spiritual care, urmat cu perseverenta, incredere si dragoste, iti transforma in bine viata interioara si exterioara. (...) Si, deodata, te cuprinde o dragoste si o recunostinta ce te aduce aproape de lacrimi, caci intelegi esenta si sensul vietii. Si, odata ce ai perceput Divinul din tine, il vei purta in minte si in suflet tot timpul. Atunci cum poti spune ca yoga te indeparteaza de crestinism, deci de Dumnezeu? E cea mai mare greseala spusa din ignoranta si necunoastere. E un pacat. Mircea Eliade, in cartea sa India, scrie: «Pe orice drum se ajunge la Dum-nezeu, dar cel mai sigur drum e si cel mai simplu. Omul ignorant a nascocit dificultatea gasirii lui Dumnezeu. De ce sa fie greu sa-L gasesc, daca e in mine, daca e chiar in sufletul meu?... » Deci, orice cale ai alege, important este sa-L simti pe Dumnezeu.În concluzie, poti sa practici yoga, dar, in acelasi timp, sa fii un bun crestin, caci ambele cai au acelasi scop, comuniunea cu Dumnezeu."Darmanescu Diana (144) *"Este falsa afirmatia care sustine ca cel care frecventeaza cursurile de yoga se rupe de religia crestina. (…) La sarbatorile crestine, yoghinii vin la cursul domnului Gregorian Bivolaru, se intalnesc si se bucura de acele momente deosebite intr-un mod cu totul diferit de acei "crestini" care folosesc aceste ocazii drept niste motive de a manca peste masura si de a se imbata, sau de a discuta probleme marunte, meschine, care mananca omului viata de zi cu zi si care ii abat mereu atentia de la credinta in Dumnezeu."Lucian Poenaru (143)*"La inceputul practicii yoga aveam multe indoieli in ceea ce priveste compatibilitatea dintre yoga si crestinism. Însa pe parcursul practicii yoga oferite la curs am ajuns sa constat ca aceste dubii sunt nefondate si au inceput sa dispara prejudecatile si dogmele inchistatoare. Prin intermediul diverselor materiale, brosuri, carti primite la cursul de yoga, aflam de fiecare data despre felurite curente si practici spirituale si constatam, de fiecare data, ca cele autentice se aseamana foarte mult. O impresie deosebita mi-a facut cartea lui Alexis Carrel, Rugaciunea, in care articolul parintelui Dechanet, "Yoga crestina", mi-a clarificat mult viziunea asupra apropierii de crestinism prin yoga. Atunci se ridica o intrebare fireasca: de ce o multime de asa-zisi "slujitori ai Bisericii" resping cu toata forta chiar simpla idee de inrudire a acestor cai?"Gherman Sergiu (136)*Marturiile de mai sus sunt luate din anexa editiei romanesti a controversatei carti a parintelui Dechanet, Yoga crestina. Ele sunt trei marturii care trebuie luate in serios si care, prin sinceritatea lor, pecetluiesc mesajul parintelui. Ele repeta ideea centrala a cartii, idee foarte raspandita in zilele noastre, si anume ca intre yoga si credinta crestina nu exista o reala contradictie. Diana Darmanescu scria chiar ca, din punctul ei de vedere, e un pacat sa afirmi ca yoga te indeparteaza de Dumnezeu.Din punct de vedere crestin, aceasta afirmatie este o blasfemie. Scopul practicilor yoga este eliberarea, iesirea din ciclul reincarnarilor. Telul vietii crestine este mantuirea. Yoghinii, care vor sa devina supraoameni, sunt urmasii lui Lucifer care a vrut sa fie mai mare decat Dumnezeu. Crestinii sunt copiii lui Dumnezeu care vor sa mearga pe calea mantuirii pe care le-a aratat-o Însusi Hristos, Fiul lui Dumnezeu.Yoga inseamna nimicirea persoanei, sufocarea persoanei, uciderea personalitatii in numele unei fantomatice beatitudini mistice, starea de samadhi.Credinta crestina este udarea florii sufletului cu apa pe care Dumnezeu o trimite drept binecuvantare.Acest articol nu isi propune o analiza comparativa a celor doua cai spirituale. Scopul lui este de a arata cum se prezinta inselarea drept adevar. Diavolul care l-a inselat pe Adam nu s-a oprit din lucrarea sa. Astazi el foloseste procedee foarte diferite pentru a seduce sufletele.Una dintre principalele sale arme este aceea de a se folosi de cartile eretice. Porunca Bisericii, porunca prin care vorbeste Dumnezeu, este clara: "Crestinii sa nu citeasca carti eretice!". Dar oamenii nu vor sa tina cont de aceasta porunca. Li se pare ca ,daca ar asculta-o, ar fi habotnici. Si, ca sa nu fie habotnici, citesc tot ce li se pare interesant. Dar, afland ceea ce pare a fi interesant, isi pierd sufletele.Harul lui Dumnezeu se indepartase de un parinte din Pateric numai pentru ca acesta avea in chilie o carte in care apareau niste idei eretice.Unii crestini nu numai ca tin carti eretice in casa, ci le si citesc. Si chiar se bucura sa vada cate asemanari exista intre credinta crestina si alte credinte. Se bucura de gustarea fructului oprit. Oare de ce Biserica ii impiedica sa citeasca tot ceea ce vor?Raspunsul este simplu: pentru ca oamenii nu sunt in stare prin propriile puteri sa discearna binele de rau. Pentru ca, primind ceea ce este sau mai degraba pare folositor din aceste carti, primesc si ratacirea.Oamenii se supun de bunavoie unui examen atunci cand citesc o carte religioasa: cred ca sunt destul de maturi ca sa nu se vateme."Biserica a dat porunca sa nu citim carti eretice", spun oamenii, dar nu este deloc asa. Biserica nu este o persoana, nu este un imperator sau un alt dictator. Biserica nu este decat vocea lui Dumnezeu, este casa lui Dumnezeu. Nu Biserica a dat poruncile, ci Dumnezeu. Poruncile Bisericii sunt poruncile lui Dumnezeu. Pentru multi este insa greu sa inteleaga acest lucru.Dumnezeu vorbeste prin Biserica. Unii primesc acest adevar, iar altii il refuza. Nu vom incerca sa ii convingem pe acestia din urma sa primeasca poruncile Bisericii. Vom incerca insa sa ii ajutam sa inteleaga cel putin perspectiva pe care o propune Biserica: aceea de a-i feri pe credinciosi de a cadea in plasa invataturilor ratacite.Pentru aceasta vom analiza cartea parintelui Dechanet, Yoga crestina, o carte plina de erezii. Se poate pune intrebarea: "De ce autorul acestui articol a citit cartea pe care vrea sa o combata? Nu ar fi fost mai bine nici sa nu puna mana pe ea? Si in ce calitate combate un laic ideile religioase ale unui preot?"Raspund pe scurt: am citit cartea tocmai pentru a o combate. Ar fi fost mai bine nu numai sa nu pun mana pe ea, ci chiar sa nu existe aceasta carte. Dar, din moment ce cartea exista si multi oameni se vatama citind-o, e necesar sa existe si un punct de vedere ortodox asupra continutului ei.Combat ideile parintelui Dechanet pentru ca sunt blasfemii, sunt idei care rastalmacesc invatatura crestina.Dupa invatatura Sfintilor Parinti nimic nu trebuie sa ne opreasca sa marturisim dreapta-credinta.Nu in ultimul rand trebuie spus ca parintele Dechanet este catolic , si la catolici "libertatea de gandire" e foarte mare. Trebuie precizat faptul ca nu combat anumite idei trecatoare ale parintelui Dechanet. Dimpotriva, parintele a studiat cu multa atentie practica yoghina. Totusi, lipsa lui de discernamant iese usor in evidenta:"Ca preot, dupa ce am inceput sa practic sistematic yoga, mi s-a cerut adesea sa delimitez yoga in raport cu invatatura crestina. De altfel marturisesc ca aceasta a fost si grija mea principala aproape imediat dupa aceea.Atunci cand eu insumi am descoperit aceasta disciplina si cale spirituala minunata, am vrut aproape spontan sa realizez mai intai sinteza intre codul etic si moral (YAMA si NIYAMA) din yoga si principalele elemente ale ascezei sau, daca acest cuvant va sperie, ale moralei crestine; apoi am urmarit in continuare sa compar cat mai atent metodele yoghine cu practicile traditionale, unanim acceptate, ale spiritualitatii crestine. Si astazi, daca in continuare yoga ma mai intereseaza la fel de mult, aceasta deschidere a mea se manifesta in masura in care asceza, disciplinele pe care ea le implica si, la fel de bine, starea contemplativa la care ea ma face receptiv, sunt de natura sa favorizeze la un crestin plin de fervoare, practica iluminatoare a moralei si cautarea rodnica a lui Dumnezeu". (3)Daca astfel de idei ar apartine unui istoric al religiilor, ecoul lor nu ar fi la fel de mare ca atunci cand ii apartin unui preot, fie el si catolic.O idee a parintelui Dechanet, prezentata inca din primele pagini ale cartii, contesta valoarea credintei crestine: "Eu personal am descoperit ca idealul crestin autentic este de fapt aproape identic cu toate intelepciunile" (6).Altfel spus, Hristos nu a adus lumii nimic nou prin Întruparea Sa. Motivul sincretist al unitatii religiilor cucereste din ce in ce mai multi discipoli in zilele noastre. Nu ma voi opri aici la analizarea acestei forme de neopaganism, ci doar voi afirma ca, potrivit invataturii Sfintelor Scripturi si Sfintei Traditii, sincretismul este slujirea diavolului. Cine recunoaste mai multi dumnezei Îl contesta pe Dumnezeul cel Viu, Îl contesta pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, contesta mantuirea pe care ne-a adus-o.Idealul crestin autentic este dobandirea Împaratiei Cerurilor, este salasluirea lui Hristos in inimile crestinilor. În momentul in care consideram ca viata crestina are un alt ideal, asemanator cu cel al credintelor orientale, abandonam esentialul pentru amanunte neimportante, si astfel denaturam adevarul. E adevarat ca si pestii si pasarile au oase, dar comparand cele doua feluri de vietati nu vom trage concluzia ca pestii se aseamana cu pasarile din acest motiv.În momentul in care parintele Dechanet a ajuns la concluzia ca idealul crestin este "aproape identic" (!!!) cu intelepciunile pagane, si-a parasit credinta crestina. De aceea, din respect pentru cuvantul preot, nu il voi mai considera pe autorul cartii Yoga crestina decat un simplu eretic.O scriitoare din Anglia ii marturisea acestuia: "Cartea dumneavoastra a fost instrumentul lui Dumnezeu. Yoga m-a apropiat de El si m-a ajut sa-L simt cu adevarat. M-a facut sa-mi traiesc zilele in prezenta Sa..." (79)Voi incerca sa imi imaginez cam ce intelege un cititor fidel al scrierilor ereticului Dechanet, asa cum este scriitoarea ale carei aprecieri pozitive le-am reprodus mai sus. Se va vedea antiteza dintre pozitia unui astfel de cititor si pozitia autorului acestui articol. Important nu este cine pare mai convingator, cine are mai multe argumente, ci cine are dreptate. O polemica in care nu se tine seama de anumite principii de baza nu este decat o discutie goala, fara sens.Cred ca se vor gasi crestini care, cazand fara sa isi dea seama in amagirea provocata de spiritualitatea orientala, se vor recunoaste in pozitia acestui imaginar cititor . Si sper ca isi vor da seama cat de lipsita de fundament este pozitia lor.Patruns de o iluminare indoielnica, "avva" Dechanet isi expune invatatura:"Scrierile sacre ale Indiei spun ca intr-o zi Creatorul Suprem, vazand neputinta oamenilor si dependenta lor de corpul fizic, a revelat din iubire si compasiune o cale simpla prin care orice om poate sa-si descopere Creatorul, pe Dumnezeu Tatal.Aceasta cale simpla, dar deosebit de eficienta, care implica o angrenare specifica a corpului, psihicului si mintii, este HATHA YOGA. Acest tip de yoga intareste corpul fizic, psihic si mental, purifica fiinta umana, generand rapid o stare de echilibru, calm launtric, elevare, forta si aspiratie spirituala." (30)Daca Însusi Dumnezeu Tatal a gasit de cuviinta sa descopere oamenilor practica yoghina, si aceasta din iubire pentru creaturile sale, a face yoga inseamna a implini voia Sa. Nimeni nu poate afirma ca are prea multa forta spirituala. Nimeni nu poate spune ca nu are nevoie de yoga.Pe cat de ispititoare este oferta ereticului Dechanet, pe atat este de plina de minciuni. Conform invataturii crestine, dupa caderea lui Adam, Dumnezeu S-a descoperit in mod direct numai poporului iudeu, caruia i-a dat Legea Veche. Toate celelalte neamuri idolatre au pastrat, intr-o masura mai mica sau mai mare, crampeie din revelatia primordiala pe care a avut-o Adam in rai. Dumnezeu Tatal nu S-a descoperit nici indienilor, nici aztecilor, nici chinezilor sau altor pagani (chiar daca unii dintre acestia, desi nu primisera legea, din fire faceau cele ale legii – cf. Rom 2, 14).Orice om care are cunostinte minime de istorie a religiilor stie ca ideea de Dumnezeu personal este straina Orientului panteist. Creatorul universului, Dumnezeu Tatal, nu poate fi identificat in nici un caz cu zeul creator Brahma, care la randul sau s-a nascut din Brahman, principiul impersonal, sufletul universal. Scrierile sacre ale Indiei nu au cum sa faca referire la Dumnezeu Tatal; referinta respectiva este deci falsa.Dechanet sustine conceptia orientala potrivit careia "oamenii au decazut atat de mult incat ei se considera a fi simple corpuri de carne, neglijandu-si total natura esentiala divina (SINELE ETERN, ATMAN)" (30).Dupa invatatura orientala, spiritul omenesc, Atman, este o particica din dumnezeire, din sufletul universal, Brahman. Dumnezeu nu este o fiinta, ci este un principiu, energie. Dumnezeu nu a creat universul, el este universul, el se identifica cu universul.Dupa invatatura crestina, omul nu are natura divina. El este creat de Dumnezeu pentru a se bucura de comuniunea cu Acesta. Omul este chemat sa se sfinteasca, sa se indumnezeiasca. Dar omul indumnezeit nu este de aceeasi natura cu Creatorul sau. Oricat de mult ar urca pe calea desavarsirii, omul ramane om, nu devine identic cu Dumnezeu. (În teologia ortodoxa sintagma de om indumnezeit arata ca omul devine dumnezeu prin har, nu prin natura; creatura ramane creatura, chiar daca se bucura de comuniunea cu Creatorul Sau).Chiar daca sunt pline de minciuni, nu e de mirare ca scrierile ereticului Dechanet au facut valuri printre oamenii lipsiti de cunostinte elementare de istorie a religiilor. Vom incerca sa vedem ce "instrumente" ofera acesta celor insetati de cunoastere spirituala. Sa observam cat de viclean este modul in care ereticul Dechanet prezinta oferta sa de yoga crestina: "Daca ma intrebati: «Cum reusesc exercitiile yoga sa faca din adept un om calm, deschis, fericit, intelept?», va voi raspunde: «Faceti yoga si veti vedea! Începeti sa practicati si cand deja veti simti in voi efectele metodei, va voi explica acest lucru. Acesta si inca multe alte lucruri!»" (20).E firesc sa vrem sa fim fericiti si intelepti. Cand lumea din jur e plina de atata tulburare, oferta parintelui Dechanet e ca o oaza in pustie. A incerca sa urmam reteta sa e un lucru firesc. Oricum, daca vom ajunge la concluzia ca ceva ar fi in neregula, nimic nu ne-ar impiedica sa parasim practica yoghina.Cam asa au gandit Adam si Eva in rai, atunci cand diavolul i-a ispitit sa manance din pomul binelui si al raului: "Sa mancam, si ne vom convinge singuri care are dreptate, Dumnezeu sau sarpele…"Oamenii au de ales intre doua modele: intre modelul lui Adam, care a preferat neascultarea ascultarii de Dumnezeu, si modelul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a lepadat de voia Sa pentru a face voia Parintelui ceresc.Daca il urmam pe Adam, ne vom impartasi de satisfactia gustarii din fructul interzis, dar ne vom impartasi dupa aceea si de durerea lui Adam atunci cand a fost izgonit din rai.Daca Îl urmam pe Hristos, ne impartasim atat de crucea smereniei, cat si de bucuria Învierii, de dragostea Parintelui Ceresc.Dupa ce reproduce punctul de vedere al unui anumit parinte Reganey ("De-a lungul timpului va fi necesar ca preotii sa intelega si sa aplice tehnicile yoga pentru a fi mai buni crestini, pentru a fi mai sanatosi, mai intelepti, si pentru a avea mai mult har." (14), Dechanet constata ca "preotii, calugarii si calugaritele care practica yoga pot sa se apropie si sa-L cunoasca mult mai usor pe Dumnezeu decat preotii care beau alcool, mananca carne, fumeaza si sunt preocupati de latura materiala a vietii!" (43)O astfel de observatie este foarte interesanta. Ea dovedeste rolul benefic al practicilor yoghine. Decat sa bea si sa fumeze, mai bine s-ar apuca toti preotii si toti calugarii de yoga…Depinde din ce unghi privim problema. Daca microscopul nostru este reglat dupa principiile societatii "civilizate", vom ajunge la concluzia ca un preot yoghin este mai bun decat un preot caruia ii place sa bea: yoghinul nu injura, nu este violent, …. Este chiar un model de viata morala.Daca tinem seama de invatatura Bisericii lui Hristos, trebuie sa intelegem ca nu exista nici o patima mai rea decat erezia.Si un preot caruia ii place sa bea e mult mai bun decat un preot eretic.Preotul care bea, cu toate pacatele sale, poate savarsi Sfanta Liturghie si celelelalte Sfinte Taine. Pe cand preotul yoghin, ca orice alt preot eretic, nu poate face aceasta. Chiar daca ar trai numai cu paine si cu apa, yoghinul tot eretic ramane.Nu este un secret pentru nimeni faptul ca sistemul yoga este panteist: nu recunoaste existenta unui Dumnezeu personal, creatia este o manifestare a dumnezeirii, si dumnezeirea se identifica cu creatia. Nu poate fi vorba de nici o legatura intre credinta in Dumnezeul pe care Îl marturiseste Biserica si energia impersonala pe care yoghinii o considera fundament al universului.Acestea fiind spuse, e lesne de inteles de ce un preot care bea este de preferat unui preot yoghin: preotul pacatos, oricat de cazut ar fi, stie ca exista o cale pentru a se ridica din caderea sa, calea pocaintei. Pe cand preotul yoghin se afla intr-un univers fara iesire: el se orienteaza dupa repere false, el cauta iesirea din criza apeland numai la drumuri inchise.Dechanet reproduce afirmatia lui Carl Gustav Jung: "Occidentul trebuie sa adapteze yoga la crestinism". Sa ne intrebam ce ar castiga Occidentul daca ar face un asemenea pas.Occidentalii ar fi niste oameni mult mai preocupati de cele spirituale, ar fi niste oameni mai calmi, niste oameni mai sanatosi.Marea problema este ca in momentul in care credinta crestina ar adapta practicile yoghine atunci ar amesteca lumina cu intunericul. E bine ca oamenii sa fie calmi, sa fie sanatosi. Dar pretul cerut pentru aceasta, al intinarii adevarului, este prea mare.Oamenii sunt invitati sa combine yoga cu credinta crestina, sa castige lumea aceasta pentru a pierde Împaratia Cerurilor. Dar invatatura Evangheliei ne cere exact contrariul.Ereticul Dechanet vorbeste despre "… noii crestini a caror sfintenie va inflori pe temelia sanatatii fizice, sufletesti si mentale" (9). "Numai daca aceste vehicule (corpurile fizic, psihic, mental), ale Sinelui Etern ATMAN sunt desavarsite, fiinta umana poate sa-L descopere pe Dumnezeu" (68).Dupa invatatura crestina sfintenia este dar de la Dumnezeu, si nu are nevoie de "temelia sanatatii fizice" pentru a inflori. Istoria Bisericii cunoaste nenumarate cazuri de sfinti care, desi ii tamaduisera pe altii prin rugaciune, continuau sa duca plini de rabdare crucea bolii. Dupa parerea lui Dechanet, ei nu puteau sa Îl descopere pe Dumnezeu, din moment ce trupurile lor nu erau desavarsite.Dechanet propune o sfintenie comoda, o sfintenie accesibila omului care nu vrea sa se nevoiasca pentru a dobandi raiul.Totusi, el este constient de faptul ca trebuie sa imbrace sistemul sau in vesminte spirituale. Mai mult inca, pentru a-i pacali pe nestiutori, el combate formele "materialiste" de yoga:"Am la indemana: Yoga pentru toti, de Desmond Dunne (Paris, 1957), Yoga pentru sine si pentru ea, de Edonard Long (Paris, 1960), Sanatate si fericire, de Indra Devi (Paris, 1961). Sunt manuale exccelente, dar se inscriu pe linia "americanismului" (filosofie pragmatica care isi propune dezvoltarea omului doar sub actiunea fortelor naturale). Subtitlurile volumelor amintite (Traiti mai bine, Sanatatea, farmecul, bucuria, Descatusati-va de rau) vadesc tendinta aproape materialista a metodelor propuse. Alte manuale se inscriu pe linia esoterismului suspect" (81).Parintele Dechanet este constient de marele succes pe care il are yoga printre oamenii care vor sa fie cat mai sanatosi, printre oamenii care fac abstractie de aspectul spiritual pe care il implica yoga, considerand-o un simplu sport oriental. El ne atrage atentia asupra pericolului de a sesiza numai coaja practicilor yoga, si de a trece cu vederea miezul.Totodata, parintele ne previne asupra cartilor yoghine care contin elemente esoterice dubioase.Diavolul … (aici fac o paranteza: la afirmatiile lui Dechanet nu-mi ramane altceva de facut decat sa observ cum, prin aceste afirmatii, diavolul isi face adepti. Nu este acesta un semn al murdariei din ochiul privitorului? Nu cumva parintele Dechanet este gura lui Dumnezeu, iar eu sunt doar un fanatic aparator al unui adevar pe care nu il cunosc?Ma intreb aceasta pentru ca stiu ca nu putini oameni, vazand cum unii preoti biciuiesc pacate impotriva firii, considerate de catre societate normale, ii judeca tot pe preoti: "Nu are popa ce face, de aia se tot ia de pacatele altora…". Acesti observatori vor constata cu ironie ca in cateva pasaje revin la analiza lucrarii diavolesti.Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, in spatele fiecarei erezii sta diavolul. Faptul ca omul contemporan face abstractie de lucrarea diavolului nu micsoreaza deloc aceasta lucrare. Riscul de a fi ridicol, vorbind despre cursele vrajmasului, este in egala masura riscul de a prezenta pozitia ortodoxa. Sunt constient de faptul ca, asa cum unii ignora atacurile diavolesti, tot asa altii, bantuiti de duhuri sectare, vad ispita dracilor in fiecare manifestare, in fiecare frunza care cade la pamant.Trebuie ignorate ambele extreme. În ceea ce priveste analizarea ereziilor, a nu tine cont de diavol inseamna a pierde din vedere unul din cei mai importanti factori. Revin la comentarea pasajelor despre "yoga materialista".)Diavolul foloseste des strategia de a arata cu degetul anumite lucruri rele, pentru a prezenta el propria imagine a binelui.Dupa ce a castigat sute de mii de discipoli care au devenit yoghini pentru a fi mai sanatosi, pentru a avea trupurile mai mladioase, sau pentru a scapa de o anumita boala, diavolul nu s-a saturat. Diavolul sufera de o patima asemanatoare iubirii de arginti. Bogatii lacomi, oricate case, masini si bani ar avea, tot nu se satura. Tot asa si diavolul: oricate suflete ar castiga, tot nu se multumeste, vrea sa mai castige si altele.Pentru aceasta foloseste strategii diferite de castigare a sufletelor. Proverbul romanesc: "cate bordeie, atatea obiceie", poate fi aplicat si in aceasta privinta: cati oameni, atatea strategii diavolesti de pierdere a sufletelor.(Nu trebuie pierduta din vedere nici cealalta fata a monedei: asa cum exista nenumarate strategii prin care diavolul incearca sa castige discipoli, tot asa Atotputernicul Dumnezeu are pentru fiecare dintre cei cazuti o cale de indreptare.)Dupa ce printr-o sumedenie de fachiri diavolul a cautat sa faca reclama practicilor yoghine in fata unui public obsedat de sanatate, prin scrisul lui Dechanet el incearca sa captiveze atentia unei alte categorii de public tinta: este vorba de cei care dispretuiesc mentalitatea materialista americana.Cu toate acestea, fiind constient de faptul ca omul este foarte sensibil la nuante, Dechanet nu evita sa promoveze yoga folosindu-se de repere comune cu cele ale Indrei Devi sau ale lui Leonard Long:"Sa va povestesc o zi din viata fratelui meu, inginer la Paris. Sarea din pat la ora 6 fara 20. Trecea rapid prin baie; in cateva minute era gata. Fara a mai avea timp sa manance, alerga la gara, care era la o distanta de 7 minute. Calculase cu grija distanta si era sigur ca in 7 minute prinde trenul. Cu trenul mergea o jumatate de ora; lua o ceasca de cafea in Gara de Est, apoi metroul si, in sfarsit, ajungea la birou. Acolo se ocupa de corespondenta, primiri, socoteli, etc. Pe la ora 10 isi acorda un sfert de ora pauza. Exact timpul in care ajungea la cea mai apro-piata cafenea, unde manca repede un corn si bea o alta ceasca de cafea. Revenea la birou, unde era din nou ocupat pana la ora 17. Apoi trebuia sa ia metroul, trenul. În tren citea ziarele, comenta evenimentele cu colegii. De la gara pana acasa, iar cele 7 minute invariabile. Pentru masa de seara isi acorda mai mult timp si parea sa fie mai destins. Dar, cu timpul, am constatat ca este din ce in ce mai obosit, mai stresat, mai nervos. De cate ori aceasta zi incarcata nu mi-a dat impresia unei curse: ceva epuizant, dezordonat. Sunt sigur ca, daca fratele meu ar fi stiut ca exista yoga si daca s-ar fi straduit sa introduca in programul sau zilnic, spre seara, dupa ce se intorcea de la birou, macar 10-15 minute de exercitii pe care vi le propun si dumneavoastra, viata lui s-ar fi transformat mult. Cursa rapida pana la gara ar fi putut deveni o plimbare placuta, in care ar fi simtit cum natura se trezeste la viata. Seara ar fi invatat sa se lase cuprins de mii si mii de bucurii pe care Dumnezeu ni le-a daruit, dar la care omul obisnuit, neinitiat, nu are acces, datorita ignorantei sau a prejudecatilor sale" (98).Pe scurt: Vrei sa fii mai linistit si viata ta sa scape de monotonie? Fa yoga!Sute si mii de carti si de filme au avut ca subiect stresul si banalitatea vietii cotidiene. Omului ii lipseste ceva, si acest ceva poate fi tocmai practica yoga.Sunt de acord cu faptul ca viata pe care o duc un procent destul de mare de oameni nu este viata. Ritmul alert, haituiala, este un ingredient normal in programul omului contemporan. Omul se risipeste foarte mult, alearga din toate puterile pentru a reusi sa tina pasul cu cei mai dotati, cu cei mai buni. Omul se afla intr-o lupta pentru supravietuire, in care daca nu da tot ce are, moare.Aceasta alergatura nu il implineste (dorinta de a gusta linistea ii framanta pe oamenii contemporani – si nu este nimic rau in aceasta dorinta cat se poate de fireasca – unii gasind in yoga ceea ce le lipsea; vorbind deci despre banalitatea vietii ne aflam in plina dezbatere despre ideile ereticului Dechanet).Ce anume ii lipseste omului contemporan? Yoga? Daca Dumnezeu nu ar exista, atunci yoga ar fi o iesire din fundatura banalitatii vietii. Numai ca Dumnezeu exista.Daca fratele lui Dechanet ar fi fost crestin ortodox, ar fi infruntat viata altfel. Nu am sa dezvolt aici aceasta idee. Voi spune doar ca pe drumul spre serviciu, si la intoarcere, ar fi putut cugeta la cele duhovnicesti, ar fi putut spune psalmi sau rugaciunea lui Iisus (rugaciunea lui Iisus nu este singura cale prin care crestinii pot infrunta banalitatea sau stresul vietii, de altfel, nu acesta este rostul practicarii acestei rugaciuni. Exista crestini care idolatrizeaza rugaciunea lui Iisus, transformand-o intr-o forma de yoga crestina; urmarea este ca mintea lor se vatama, si, daca nu primesc povatuirea unui duhovnic iscusit, risca sa ajunga la spitalul de psihiatrie.)Viata crestina autentica exclude monotonia. Monotonia tradeaza lipsa preocuparilor spirituale. Dar crestinul adevarat, chiar si atunci cand este bantuit de duhul moleselii - acedia - se afla in plin razboi duhovnicesc.Crestinii nu au nevoie sa practice yoga pentru a fi mai calmi sau pentru a se lasa "cuprinsi de bucuriile daruite de Dumnezeu". Iar cei care se simt slabi in credinta lor, trebuie sa se lupte sa devina buni crestini, si atunci isi vor da seama ca yoga nu i-ar fi putut ajuta la nimic. Daca ar incerca sa testeze yoga pe propria piele, s-ar asemana sinucigasilor care testeaza moartea pentru a vedea ce se intampla dupa ultima suflare. Primind povetele ereticului Dechanet s-ar indrepta cu pasi repezi spre prapastie (repet sintagma ereticul Dechanet nu pentru ca as fi vanator de vrajitoare, nu pentru ca incerc sa folosesc strategia lui – aceea de a arata cu degetul ce este in mod vadit rau pentru a propune propriul bine – ci pentru a incerca sa obisnuiesc cititorii cu o delimitare foarte precisa intre cei care sunt vrednici de numele de preoti si cei care sunt eretici. În egala masura ar trebui numiti eretici toti falsii invatatori ai zilelor noastre, pe cei care se plaseaza in afara invataturilor crestine. Biserica ii considera eretici pentru ca ei sunt eretici).Dintr-un prinos de toleranta, societatea moderna evita sa foloseasca termeni relativ duri precum eretic, erezie. Asistam la o purificare a limbii, la fel de periculoasa din punct de vedere spiritual ca purificarile etnice. Nu stiu daca aceasta afirmatie (care poate fi etichetata drept fundamentalista) are nevoie de comentarii. Ar trebui sa fie evident ca, daca un doctor considera ca ciuma sau lepra nu sunt dusmani ai sanatatii, ci sunt un soi de prieteni, inchizitia societatii l-ar arde pe rugul defaimarilor, al batjocurii si, eventual, al proceselor intentate de pacienti.Ar trebui ca societatea sa fie la fel de atenta si cu bolile spirituale, cu ereziile, si sa nu le mai treaca in foaia de observatii ca manifestari ale libertatii religioase. (De altfel, un demers similar a avut loc in privinta pacatelor impotriva firii. Sute de ani societatea le-a respins. În momentul in care le-a trecut la rubrica manifestari normale, boala a intrat in organism. Si prea putini doctori mai au puterea sau curajul de a trage alarma.)Sa nu trecem cu vederea retinerea lui Dechanet fata de manualele yoghine de un "ezoterism suspect". Ar trebui precizat ce anume intelege el printr-un ezoterism curat, demn de incredere.În cartea sa Yoga crestina, el face doar referinte marginale la Sfanta Scriptura, in timp ce reproduce pagini intregi din celebra Evanghelie a pacii: "Postiti, plini de credinta in Dumnezeu, pana cand Belzebut si toate relele sale pleaca de la voi si toti ingerii Mamei divine a Naturii vin si va slujesc" (36). Un astfel de pasaj nu are cum sa nu trezeasca mirare in randurile crestinilor. Cine este Mama divina?"Nimeni nu pote ajunge la Tatal divin ceresc decat prin Mama divina, asa cum nici un nou-nascut nu poate intelege pe deplin invataturile tatalui sau, pana cand mama sa nu l-a alaptat, nu l-a scaldat, nu l-a hranit si nu l-a adormit" (40).Dupa citirea acestui pasaj, un crestin adevarat nu are de ce sa se sfiasca sa recunoasca faptul ca Dechanet este un antihrist. Întreaga propovaduire a Mantuitorului a avut in centru invatatura ca "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine" (Ioan 14, 6).Evanghelia pacii, aceasta blasfemiatoare scriere apocrifa, sustine ca nimeni nu ajunge la Dumnezeu Tatal decat prin Mama divina. Aceasta rasturnare a adevarului este facuta din inspiratie diavoleasca.Primind invataturile Evangheliei pacii, Dechanet primeste invatatura antihrista, "duhul lui antihrist..." (I Ioan 4, 3). Devenind un propovaduitor al acestei false Evanghelii, el devine o trambita a Antihristului. Nu ar trebui sa ne mire ca, neavand discernamantul de a deosebi erezia de adevar, a ajuns sa faca propaganda unor metode spirituale indoielnice.Iata alta povatuire reprodusa tot din Evanghelia pacii: "Cautati, de aceea, un talv mare, cu tulpina lunga cat inaltimea unui om ( talvul este o planta asemanatoare cu un dovleac). Umpleti-i interiorul cu apa din rau si dupa ce soarele a incalzit-o, agatati-l apoi de ramura unui copac si ingenuncheati pe pamant in fata ingerului apei si permiteti capatului tulpinii talvului sa intre in partile voastre dinapoi, pentru ca apa sa poata curge prin maruntaiele voastre si sa le curete. (...) Apoi, lasati apa sa se scurga complet afara din trupul vostru, ca sa poata scoate din interiorul vostru toate lucrurile necurate si rau mirositoare ale Satanei. (...). Acest botez sfant prin ingerul apei este renasterea voastra intr-o viata noua. Pentru ca prin ea ochii vostri vor vedea de acum incolo cele ascunse si urechile voastre vor auzi cele tainice" (38).Fara a ne da cu parerea in ce masura este sanatos pentru trup un astfel de tratament, vom afirma insa ca a incarca aceasta baie mai mult sau mai putin placuta cu valente spirituale inseamna a transforma credinta crestina in paganism.Pretinsul "parinte" Dechanet este un inselat care incearca sa ii atraga si pe altii in inselare. Iata cum denatureaza invatatura Evangheliei despre puterea comuniunii dintre crestini:"Este bine sa se organizeze, din cand in cand, o sedinta colectiva. Cel mai avansat yoghin conduce sedinta de ASANA-e, urmand o schema dinainte stabilita; ceilalti executanti, intr-o libertate deplina si fiecare pentru el, executa aceleasi exercitii. Dupa relaxarea yoghina completa, se termina cu o meditatie, fiecare asezandu-se in postura care ii este cea mai familiara (VAJRASANA, SUKHASANA). Beneficiul unei asemenea sedinte este dublu: fiecare din participanti se purifica in campul energetic spiritual creat, ca intr-o baie energetica binefacatoare, si isi amplifica aspiratia catre Dumnezeu. Asa cum a spus Iisus: «Acolo unde se aduna doi in numele meu, acolo sunt si eu printre ei»" (19).Daca aceste cuvinte ar fi fost puse pe usa unei case de toleranta, oamenii ar fi inteles imediat hula. Dar cand sunt puse pe usa unei sali de yoga, hula capata nuante de binecuvantare.Ereticul Dechanet sparge toate barierele lipsei de buna-cuviinta, si nu se sfieste chiar sa faca reclama maestrilor yoghini: "Un GURU va aduce lumina in intunericul ignorantei noastre. El este mana intinsa de Dumnezeu catre noi, firul de lumina ce ne ajuta sa urcam si sa ne indreptam catre Dumnezeu. El aduce lumina in intunericul din noi, lumina daruita de Dumnezeu atunci cand suntem pregatiti s-o primim, sa mergem catre ea, sa tindem catre ea" (123).Crestinii nu au nevoie de nici un guru care sa ii lumineze. Crestinii urca pe calea desavarsirii tinuti de mana de catre duhovnicii lor. Iar lumina daruita de Dumnezeu nu este adusa de oameni care se considera pe ei insisi invatatori. Este adusa de Dumnezeu prin cei care au primit harisma indrumarii sufletelor prin hirotonie, adica prin preotii duhovnici.Facand reclama "profesiei" de guru, Dechanet arata cat de lipsiti de repere religioase sunt crestinii din Occident, carora li se adreseaza in mod special. Prin referinta despre valoarea guru-ului (ca si prin cele despre Evanghelia pacii), el arata ca publicul care ii este familiar este dispus sa accepte o astfel de hrana. Orice orator iscusit isi adapteaza discursul astfel incat sa captiveze cat mai bine atentia ascultatorilor.Nu cred ca gresesc identificand publicul tinta al ereticului Dechanet in functie de "predica" sa. Dupa ani de zile de perfectionare a acestei "predici", el nu a considerat ca este necesar ca mesajul sau neopagan sa fie mai voalat. Considerandu-se marturisitor al adevarului si al binelui, el a afirmat anumite absurditati ce starnesc zambetul celor care cunosc invatatura Sfintei Scripturi. Afirmand aceste absurditati, el a evidentiat fara sa vrea superficialitatea publicului sau; un public care inghite tot ce i se ofera dovedeste nu numai sete spirituala, ci si superficialitate.Nu e de mirare ca astazi, cand toleranta religioasa a devenit bolnavicioasa, absurditati identice sau similare cu cele sustinute de catre ereticul Dechanet sunt luate in serios de catre unii crestini.Pana la un punct, s-ar putea crede ca ideile lui sunt cele ale unui dusman al credintei crestine care incearca cu viclenie sa atraga crestinii de partea sa pentru a-L batjocori pe Hristos. Totusi, suntem de parere ca el este doar un inselat care nu isi da seama in ce mlastina a ajuns. Nu avem insa pretentia de a aprecia cum se cuvine aceasta manifestare a sinceritatii sale. Încercam doar sa evidentiem faptul ca sinceritatea lipsita de discernamant poate fi foarte periculoasa. (Si cate mii de eretici nu au fost convinsi ca se afla in adevar? Cati dintre ei nu au aparat ratacirea cu pretul vietii, atunci cand Inchizitia i-a somat sa renunte la ideile lor?)."Frumoasa noastra lume este lipsita de crestini pentru ca lipsesc oamenii adevarati. Un yoghin crestin este un adevarat crestin. Ati auzit apelul. Sunteti gata sa-i raspundeti?" (123) - intreaba ereticul Dechanet.La aceasta intrebare ispititoare nu ma lasa inima sa nu raspund:"Sunt gata sa raspund, "parinte" Dechanet, dumneavoastra si tuturor celor ca dumneavoastra, pastori inchipuiti care duc lumea in ratacire.Va raspund cu inima aprinsa de dragoste pentru Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si din dragoste pentru invatatura Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti.Un yoghin crestin nu poate fi un adevarat crestin. Un yoghin nu poate fi crestin, iar daca vreun yoghin se considera crestin, cum va considerati dumneavoastra, sa ia aminte ca ii sta impotriva invatatura Sfintei Biserici a lui Hristos.Un yoghin crestin este un fals crestin, "parinte" Dechanet. Nu poti sluji la doi domni, si lui Dumnezeu si diavolului. Nu poti crede in Dumnezeul care S-a descoperit oamenilor in timp ce faci yoga, practica al carei scop este iesirea din ciclul reincarnarilor, identificarea omului cu dumnezeirea impersonala, cu idolul Oriental. Nu poti crede ca omul este o farama de dumnezeire daca primesti adevarul ca intreaga lume este creata de Dumnezeu, ca fiecare suflet este creat.Citind cartea dumneavoastra - Yoga crestina, am inteles cuvintele lui Nietzsche din Antihristul "Ma uit imprejurul meu: n-a mai ramas nici macat un cuvant despre ceea ce, odinioara, s-a numit adevar, noi nu mai suportam ca un preot sa-si puna nici macar in gura cuvantul adevar. Astazi, chiar si cu cea mai modesta pretentie de dreptate, trebuie sa se stie ca un teolog, un preot, un popa, cu fiecare propozitie pe care o rosteste, nu numai ca greseste, dar si minte – ca, mai mult inca, nu-i este permis sa minta din nevinovatie, din necunostinta de cauza. Chiar si preotul stie, la fel de bine ca oricare altul, ca nu mai exista nici Dumnezeu, nici pacatos, nici Mantuitor, ca libertatea vointei, ordinea morala univrsala sunt minciuni: seriozitatea, adanca victorie a spiritului asupra sa insusi nu-i mai permit nimanui sa ignore asta... Toate conceptele Bisericii sunt cunoscute ca ceea ce sunt, ca cea mai rau intentionata falsificare de moneda din cate exista, in scopul de a devaloriza natura, valorile naturale; preotul insusi este recunoscut drept ceea ce este, ca cel mai periculos fel de parazit, ca adevaratul paianjen otravitor al vietii" [41;51].Citind cartea dumneavoastra, "parinte" Dechanet, am inteles de ce Occidentul a imbratisat ratacirea. Din cauza unor pastori ca dumneavoastra, din cauza unor pastori care nu cunosteau invatatura Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, din cauza unor pastori care rastalmaceau credinta crestina, oamenii s-au indepartat de Biserica. Din cauza unor pastori ca dumneavoastra, Apusul s-a indepartat, si mai apoi s-a rupt de Biserica Rasaritului cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca; iar urmarile acestei indepartari au fost dezastruoase.Nu Nietzsche a fost de vina observand fatarnicia preotilor pe care i-a criticat. Ideile sale demonice au fost determinate in mare masura de catre comportamentul si gandirea unor confrati ai dumneavoastra.Demonicul Nietzche a renegat ceea ce ar fi renegat si Sfintii Parinti, si Sfintii Apostoli si Însusi Mantuitorul Hristos, Cel care nu S-a sfiit sa foloseasca biciul pentru a-i izgoni din Templu pe cei care vroiau sa transforme Casa Domnului in pestera de talhari.Vina lui Nietzsche a fost ca s-a multumit sa arate cu degetul greselile altora, in loc sa caute drumul spre Cer. Daca l-ar fi cautat cu frangere de inima, atunci Dumnezeu i-ar fi iesit in intampinare. Dar Nietzsche nu a cautat acest drum. Fusese prea puternic marcat de "sfintenia" unor pastori asemanatori cu dumneavoastra. Asta l-a dus la nebunie.Ma intrebam odata cum de a putut ajunge el sa sustina atatea blasfemii. Citind cartea dumneavoastra si amintindu-mi cuvintele lui despre preoti, l-am inteles. Chiar daca nu i-am dat dreptate.Voi, pastorii nevrednici, sunteti principalii vinovati pentru indepartarea oamenilor de Biserica, pentru indepartarea oamenilor de Dumnezeu. Asupra voastra sta vina pentru apostazia sutelor si miilor de crestini.Nu scriu ca sa judec. Ci scriu nadajduind ca macar unul dintre acesti pastori cazuti in erezie sa isi dea seama de gravitatea pacatului sau si de urmarile sale."Parinte" Dechanet, sper ca oamenii vor avea puterea de a respinge paganismul cu care ii ispititi.Fie ca Atotputernicul Dumnezeu sa dea putere oamenilor sa nu cada in inselarea pe care le-ati pregatit-o!Bucuresti, 5 februarie 2003
***
Nu stiu daca ar mai fi ceva de spus despre cartea ereticului Dechanet. Îmi aduc aminte de rugaciunea pe care a facut-o Sfantul Ioan de Kronstadt intristat fiind de misionarismul pe care il facea Tolstoi :"Doamne, daca eu sunt preot al Tau si in Numele Tau trambitez cu glasul meu de-atatia ani impotriva marelui eretic Tolstoi, a acestui zid inalt al Ierihonului, atunci sa cada acest zid al trufiei spre minunarea tuturor celor ce cred in tine si Te cinstesc pe Tine, Singurul Domn al slavei, batjocorit de acest eretic intre eretici. Pana cand, Doamne, necredinciosii se vor fali? (Ps. 93, 3) Pana cand se va fali hula si necredinta? Tot pamantul s-a umplut de hula impotriva lui Dumnezeu" [33;41].Neavand nici credinta, nici indrazneala si nici ravna Sfantului Ioan de Kronstadt, si neavand nici harul preotiei, nu pot repeta rugaciunea sa. Dar, insufletit de ruga sa, imi indrept, cu inima indurerata, ochii spre Dumnezeu: "Doamne, pentru rugaciunile Sfantului Ioan de Kronstadt, pentru rugaciunile Sfintilor Apostoli, ale Sfintilor Mucenici si ale Sfintilor Parinti care au marturisit cu jertfelnicie dreapta-credinta, starpeste lucrarea diavoleasca, stavileste ereziile si indrepteaza-i pe cei rataciti spre lumina Bisericii Tale, ca sa Te slaveasca impreuna cu toti ingerii si sfintii, in vecii vecilor. Amin."
O marturie de care aveam nevoie...-Sfantul Ignatie Briancianinov si vremurile noastre-
Cartea Sfantului Ignatie Briancianinov - Despre vedenii, duhuri si minuni , este una dintre cele mai importante marturii ortodoxe despre raspunsul la intrebarile omului contemporan privitoare la enigmele si misterele din jurul sau.De la bun inceput ar trebui sa observam ca vastul domeniu al vedeniilor si minunilor nu mai este un domeniu ezoteric. Lumea de astazi e fascinata, putem spune chiar hipnotizata, de tot ceea ce inseamna cunoastere oculta, cunoastere paranormala. Chiar daca putini oameni se dedica total acestui gen de cunoastere pseudo-spirituala, practic marea majoritate a lor cocheteaza cu acest fenomen. O banala dovada este numarul mare de tiparituri de acest gen, de la reviste pana la mari dictionare de specialitate, de la talk-show-uri radiofonice pana la aproape permanentele reportaje din emisiunile de stiri.Des invocata afirmatie a lui Andre Malraux privitoare la secolul nostru a fost putin distorsionata de traducere: "Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc", citeaza unii. Malraux a folosit cuvantul spiritual, nu religios. Diferenta este importanta. S-a vrut a spune nu ca in secolul XXI religia - prin care omul se apropie de Dumnezeul personal - va cunoaste o mare inflorire, ci ca singura sansa ca secolul XXI sa nu aduca sfarsitul lumii este ca oamenii sa isi valorifice cautarile spirituale. Cautari spirituale care nu au drept scop trairea vietii dupa voia lui Dumnezeu, ci satisfactia superficiala a implinirii setei de Absolut.Apostazia de tip new-age-ist, caracteristica ultimelor decenii a secolului XX, si-a modificat putin orientarea. Figura centrala a unui nou Mesia nu mai este asteptata cu aceeasi intensitate. Dar sloganul "do it yourself" - "mantuieste-te prin propriile puteri", este la fel de actual.Oamenii cauta cai spirituale cat se poate de originale, cat se poate de fascinante, cat se poate de comode. Oamenii alearga dupa minuni, dupa senzational.Pentru oamenii acestia cuvintele Sfantului Ignatie par nefiresti sau chiar absurde.Cartea pe care o prezint aici contine doua parti, una despre venirea Antihristului si alta despre vederea duhurilor. La inceput este asezata o scurta dar edificatoare predica despre minuni. În aceasta predica, ca si in primele pagini care ii urmeaza, ni se prezinta punctul de vedere ortodox asupra nevoii de senzational pe care o simte omul zilelor noastre.Nu putem spune ca aceasta trasatura este specifica doar vremurilor in care traim. Minunile au justificat de-a lungul istoriei apartenenta unui mare numar de oameni la o credinta sau la alta. Dintotdeauna, atat minunile reale, cat si inselarile diavolesti sau falsele minuni au captivat, au starnit admiratie.Dar niciodata dorinta de a vedea o minune sau dorinta de a afla cat mai multe despre minuni nu a fost la fel de intensa ca in zilele noastre.S-a ajuns chiar ca dorinta de a sti cat mai multe despre minuni sa devina obsesiva. Oamenii afla cum un anumit copil citeste gandurile altora, cum o femeie oarba vindeca aproape orice boala, sau cum un duh care pretinde despre sine ca este Maica Domnului prevesteste un cutremur.Obsesia minunilor a capatat un caracter mistic: cei care citesc cu nesat in ziare despre ultima aparitie paranormala nu se mai considera oameni obisnuiti. Ei sunt din clasa spiritelor "inalte", preocupate de legatura dintre lumea noastra si lumea invizibila ochilor trupesti.Valoarea suprema a unor astfel de oameni este binele. Dar un bine impersonal, un bine relativ, un bine care nu are prea multe de-a face cu Cel care S-a rastignit pentru binele nostru, adica pentru mantuirea noastra.Persoanele preocupate de "colectionarea rationala" a minunilor, fie ele adevarate sau false, au de obicei senzatia ca drumul lor nu este cu nimic mai prejos decat drumul pe care merg credinciosii. Ele considera ca nu calca cu nimic poruncile Bisericii in timp ce merg pe drumul care li se pare bun. "Minunea e un lucru dumnezeiesc, nu? De ce sa strivim corola de minuni a lumii, incercand sa separam care minuni sunt bune si care nu?"Acestor oameni, invatatura Sfantului Ignatie despre acest subiect li se va parea socanta. Cuvintele sfantului demonteaza simplu, dar nu simplist, ideea potrivit careia nevoia de senzational este o caracteristica a sufletelor elevate.Oamenii cer semne, invocand faptul ca daca ar primi semnele respective ar crede in Dumnezeu. Dar Sfantul Ignatie arata foarte clar ca cererea lor este falsa. De altfel, Sfanta Scriptura ne-a invatat ca cei care nu vor sa primeasca cuvantul mantuirii "nu vor crede nici daca ar invia cineva dintre morti" (Luca 16, 31).Se observa totusi ca nu putini oameni, fascinati de sfera paranormalului, fascinati de minunile diavolesti, cred ca exista viata dupa moarte, cred ca exista ingeri si demoni.De ce atunci Evanghelia spune ca minunile nu pot intoarce inimile indaratnice? Raspunsul il aflam in Vietile Sfintilor: vazand minunile facute de catre sfintii marturisitori, unii pagani se incapatanau sa respinga propovaduirea acestora, si sa considere ca sfintii aveau puteri diavolesti. Nimic nu ii poate obliga pe cei indaratnici sa primeasca invatatura crestina.Atunci cum de anumite semne paranormale ii conving brusc pe unii sa creada ca exista Dumnezeu?Înainte de a raspunde la aceasta intrebare ar trebui sa observam cu atentie care sunt trasaturile credintei pe care o dobandesc acestia. Vom analiza modul in care cred cei care citesc cu regularitate revistele despre fenomenele paranormale: ei cred ca oamenii au puteri vindecatoare, cred in spiritism ca un mod firesc de comunicare cu mortii, cred intr-o sumedenie de lucruri. "Important este sa ai credinta!", afirma acestia. "Nu conteaza in ce crezi, important este sa crezi. Si sa nu fii intolerant fata de credintele altora."Dupa invatatura Mantuitorului, important nu este sa crezi, important este in ce crezi. Daca nu crezi in Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, daca nu crezi ca Biserica este scoala mantuirii, credinta este zadarnica.Sa observam ca semnele paranormale trezesc credinta unora nu pentru a-i apropia de Dumnezeu, ci numai pentru a-i trece de la necredinta la o credinta pierzatoare de suflet. Usurinta cu care are loc aceasta trecere se justifica tocmai prin faptul ca dusmanul mantuirii nu se opune unei asemenea indoielnice convertiri. Se poate spune ca o asemenea convertire ii usureaza lucrarea. Omul necredincios poate simti lipsa lui Dumnezeu si Îl poate cauta in Biserica. Pe cand falsii convertiti isi fauresc un chip cioplit (nu din lemn sau din aur, ci din idei gresite) si se inchina lui, crezand ca Îl slujesc pe Dumnezeu. Convertirea lor la adevarata credinta va fi mult mai grea (exceptiile, chiar daca sunt numeroase, confirma totusi regula).Este adevarat ca au avut loc minuni care i-au convins pe oameni sa se indrepte fara sovaiala spre adevarata credinta. Dar aceste minuni nu au fortat, nu au obligat pe nimeni sa renunte la cerbicia sa. De bunavoie oamenii au primit semnele dumnezeiesti si s-au indreptat spre Biserica.În cartea Sfantului Ignatie, invatatura despre falsele minuni apare strans legata de invatatura despre semnele inselatoare pe care le va face Antihrist.În privinta vremurilor de pe urma, oamenii zilelor noastre au diferite atitudini. Cateva dintre ele ies in evidenta: disperarea celor ce cred ca vor prinde sfarsitul lumii; indiferenta necredinciosilor sau a celor care numai cocheteaza cu universul religios; optimismul celor care cred ca intram in Noua Era a pacii si al celor care cred ca Dumnezeu va aduce vremuri de implinire; si pocainta sincera a celor care, observand ca lumea merge din rau in mai rau, nu asteapta sfarsitul lumii pentru a se pocai, ci incearca sa duca o viata bineplacuta lui Dumnezeu.Groaza celor dintai este de tip sectar; chiar daca patrunde destul de usor si in mediul ortodox, ea nu este o stare fireasca: Dumnezeu nu vrea sa fim obsedati de sfarsit, sa asteptam urgia cereasca ce ii va arde pe ceilalti, sa asteptam focul ce ii va mistui pe pacatosi. La baza acestei asteptari sta ori impresia superioritatii fata de ceilalti, mandria ca daca acum ar veni sfarsitul ceilalti ar fi condamnati, dar propria persoana ar fi mantuita, ori impresia ca sfarsitul ar aduce cu siguranta si propria osanda. Si atunci pacatul ramane singurul mijloc de a usura putin spaima chinurilor care urmeaza.Indiferenta celor din a doua categorie, a necredinciosilor si a celor care pretuiesc mai mult trupul decat sufletul, spunand ca "oricum nu conteaza, ce va fi va fi, pana atunci sa ne vedem de ale noastre", este lesne de inteles. Daca nu isi schimba viata auzind glasul Evangheliei, de ce si-ar schimba-o auzind ca lumea va avea un sfarsit?Atitudinea celor din a treia categorie este comuna new-age-istilor si crestinilor care nu vor sa ia in serios ultima carte a Noului Testament. Unii, dandu-si seama ca un eventual sfarsit i-ar surprinde traind in mari pacate, gandesc: "Nu as vrea sa fiu martor al sfarsitului lumii. Nu trebuie sa ma gandesc la sfarsit. Nu. Vreau sa fie bine. Trebuie sa fie bine. Si pentru mine, si pentru urmasii ur-masilor mei. Poate ca Apocalipsa Sfantului Ioan minte. Nu va fi nici un sfarsit." Mai grav este cand chiar unii care se considera teologi incearca sa conteste faptul ca Apocalipsa prezinta descoperirea pe care a avut-o Sfantul Apostol Ioan privitoare la vremurile de pe urma. "Nu sunt profetii, sunt doar sfaturi duhovnicesti adresate intr-un stil aparte cres-tinilor pastoriti de marele Evanghelist", spun acestia, calcand in picioare talcuirile facute Apocalipsei de catre Sfintii Parinti.Unii oameni, vazand cum numarul manastirilor creste, cum si in cele mai indepartate parti ale globului pamantesc apar comunitati ortodoxe, cred ca dreapta credinta va fi primita, incetul cu incetul, de catre toti locuitorii pamantului. Si ca, de aceea, Apocalipsa nu isi mai are rostul. Acesti oameni au o intelegere a realitatii foarte superficiala. Ei nu tin cont de faptul ca pacatul se intinde cu o viteza uimitoare, ca paganismul invie si castiga din ce in ce mai multi adepti. Astazi pacatele impotriva firii sunt considerate normale si virtutile sunt luate in ras. Ceea ce dovedeste ca lumea nu merge spre mai bine, ci spre mai rau.Am ajuns la ultima categorie, a celor pentru care scrie Sfantul Ignatie Briancianinov: aici sunt inclusi cei care raman fideli predaniilor Sfintilor Parinti. Ei stiu ca, mai devreme sau mai tarziu, Antihrist va veni. Dar oamenii nu pot sti cand va fi aceasta. Ceea ce trebuie sa stie este cum sa nu ajunga sa traiasca ca si cum ar avea "pecetea fiarei", cum sa nu cada in capcanele diavolului. Ei nu stiu nici daca vor prinde sfarsitul, si nici daca urmasii lor vor prinde acele vremuri. Dar stiu ca de propriul sfarsit nu ii va scapa nimeni. Si atunci traiesc in virtute si smerenie cugetand la moarte. Sfantul Ignatie nu a scris despre Antihrist numai crestinilor care vor trai in vremea acestuia. A scris si pentru noi. El ne ajuta sa intelegem mai bine cursele pe care ni le intind inainte-mergatorii lui Antihrist. În loc sa fim robi ai lui Dumnezeu, diavolul ne vrea robi ai sai. Si, prin orice mijloace, prin discipolii pe care ii are, cauta sa ne atraga in mrejele sale.Descriind viclenia lui Antihrist, Sfantul Ignatie ne ajuta sa ii recunoastem pe ucenicii sai si sa ne ferim de ei. Si daca noua ne sunt de folos cuvintele sale, cu atat mai mult le vor fi de folos crestinilor din vremurile de pe urma, care vor afla cum sa il recunoasca pe cameleonicul Antihrist.Multi si-l imagineaza pe Antihrist ca pe un dictator care darama biserici si varsa sange de crestin. Dar daca ar fi asa prea putini i s-ar inchina de buna-voie. Antihrist va fi Marele Seducator, Marele Actor. Aratandu-se bland, milostiv si implinitor a toata virtutea, el va fascina, va deveni repede idolul celor lipsiti de discernamant.Aici e marele pericol: cei care vor cauta sa aprecieze valoarea antihristului dupa propriile idei vor fi inselati. În afara invataturii crestine nu exista nici o alta posibilitate de a recunoaste pe Antihrist drept mana dreapta a diavolului.Virtutea pe care el o va mima nu va putea fi inteleasa la justa valoare decat de catre cei care vor ramane sub aripa Bisericii.Se stie insa ca el va cauta sa ii atraga de partea sa, "de va fi cu putinta, si pe cei alesi" (Matei 24, 24). Aceasta referinta scripturistica poate trezi teama in randurile celor care o citesc. "Daca vor cadea pana si cei alesi, ce va fi cu cei ca noi?", se intreaba unii.Dar nu apare scris ca cei alesi vor cadea, ci doar ca Antihrist va incerca sa ii piarda pana si pe acestia. Daca prin "cei alesi" intelegem pe crestinii care traiesc dupa invatatura lui Hristos si asculta glasul Bisericii, atunci credem ca acestia vor sti sa se fereasca de inselare. Totusi, pentru ca nimeni nu este predestinat la mantuire, chiar si acestia vor avea nevoie de mult discernamant pentru a deosebi lumina adevarata de lumina superficiala in care se va ascunde slujitorul intunericului. Pentru ca acesta va incerca sa se dea drept rob al lui Dumnezeu.Daca "cei alesi" sunt crestinii care merg duminica la biserica, dar care pretuiesc mai mult propria voie decat ascultarea de Biserica, si prefera pacatul virtutii, atunci nu este de mirare ca multi dintre ei vor cadea.Sfantul Ignatie Briancianinov spune raspicat ca inaintea venirii lui Antihrist mare parte dintre crestini se vor lepada de Hristos. Greu cuvant. Putini oameni ar vrea sa ia in serios o astfel de afirmatie.Si totusi explicatia pe care o da sfantul este foarte simpla: Antihrist va fi primit de majoritatea omenirii pentru ca va aduce cea mai inalta bunastare materiala, va fi cel care va asigura oamenilor tot confortul si toate cele de trebuinta satisfacerii poftele trupesti.Adresandu-se oamenilor care au refuzat sa Îi asculte dumnezeiasca propovaduire, Mantuitorul le-a spus: "Eu am venit in numele Tatalui Meu, si voi nu ma primiti; daca va veni altul in numele sau, pe acela il veti primi." (Ioan 5, 43). Sfantul Ignatie Briancianinov reproduce talcuirea Sfantului Teofilact al Bulgariei la aceasta profetie: "Antihrist va imbia omenirea cu relizarea celei mai inalte bunastari si prosperitati pamantesti, va imbia cu cinstire, bogatie, maretie, inlesniri si placeri trupesti: cautatorii de cele pamantesti il vor primi pe Antihrist, il vor numi stapan al lor" (17 ).Multi oameni nu isi parasesc acum credinta numai pentru faptul ca ar avea prea putin castig material facand aceasta. Antihrist le va da acestora exact ceea ce le trebuie, ii va atinge exact in punctul sensibil pe cei a caror credinta este usor de clatinat.Sfantul Ignatie considera ca "nu e ciudat faptul ca minunile lui Antihrist vor fi primite fara impotrivire si cu entuziasm de catre cei apostaziati de la crestininsm, de catre vrajmasii adevarului, vrajmasii lui Dumnezeu: acestia s-au pregatit pe sine pentru primirea pe fata, cu lucrul, a trimisului si uneltei satanei, a invataturii lui, a tuturor lucrarilor lui, dupa ce au intrat dinainte in impartasire dupa duh cu satana" (13).Ce se va intampla insa cu cei tari in credinta? Sfantul Ignatie nu ne spune nimic nou, ci doar repeta ceea ce sta scris in Cartea Apocalipsei: numarul lor va fi foarte mic, vor fi prigoniti, batjocorati, urati de ceilalti. Vor fi condamnati la moarte. Se vor sui pe esafoduri "ca pe niste tronuri imparatesti, ca la un ospat de nunta". Imaginea pe care o prezinta sfantul este impresionanta. De fapt, asa s-au suit pe tronul muceniciei toti marturisitorii Bisericii. Întalnim la ei nu o filozofie proprie, nu o invatatura ciudata, ci ceea ce are Biserica in adancul ei: dorinta de a patimi suferinte datatoare de viata pentru a se bucura in vesnicie de dragostea Mirelui Ceresc.Troparul care se canta la praznuirea unei sfinte mucenite ne vorbeste despre starea Bisericii din vremurile de pe urma: "Pe Tine, Mirele meu, Te doresc, si pe Tine, cautandu-Te, ma chinuiesc, si impreuna ma rastignesc, si impreuna ma ingrop cu botezul Tau; si patimesc pentru Tine, ca sa imparatesc intru Tine; si mor pentru Tine, ca sa si viez pentru Tine; si ca pe o jertfa fara prihana, primeste-ma pe mine, ceea ce cu dragoste ma jertfesc Tie...".Sfantul Ignatie ne previne ca "pentru sfintii lui Dumnezeu va veni o incercare cumplita: viclenia, fatarnicia, minunile prigonitorului, se vor sili sa-i amageasca si sa-i insele; prigoanele si stramtorarile rafinate, calculate si disimulate cu o vicleana inventivitate, puterea nelimitata a prigonitorului ii vor pune intr-o situatie cat se poate de grea; micul lor numar va parea infim in fata intregii omeniri, si pe seama parerii lor se va pune o deosebita neputinta; dispretul obstesc, ura obsteasca, clevetirea, prigoana, moartea silnica vor deveni soarta lor. Numai printr-o osebita impreuna-lucrare a harului dumnezeiesc, sub calauzirea lui, alesii lui Dumnezeu se vor putea impotrivi vrajmasului lui Dumnezeu, Îl vor putea mar-turisi inaintea lor si a tuturor oamenilor pe Domnul Iisus" (19).Înainte de a-si arata fata de prigonitor al credintei, Antihrist isi va pune masca dragostei si a bunavointei. "Bunastare materiala... Scapare de griji si de necazuri... Împlinirea unui vis milenar al omenirii..."Totusi, chiar daca la inceput el nu va lovi direct credinta crestina, va avea indrazneala sa spuna despre sine ca este Mesia cel asteptat.Sfantul Ignatie ne aduce in fata ochilor invatatura patristica despre Antihrist. Urmandu-l pe Sfantul Efrem Sirul, el spune despre Antihrist ca "va trambita despre sine precum au trambitat inainte-mergatorii si icoanele sale, se va numi pe sine propovaduitor si restaurator al adevaratei cunoasteri de Dumnezeu: cei care nu inteleg crestinismul vor vedea in el reprezentatul si aparatorul religiei, se vor uni cu el. El va trambita despre sine ca este si se va numi pe sine Mesia cel fagaduit: iesind intru in-tampinarea lui, fiii cugetarii trupesti vor striga osanale; vazandu-i slava, puterea, capacitatile geniale, dezvoltarea cat se poate de cuprinzatoare dupa stihiile lumii, il vor proclama dumnezeu, se vor face ajutoare ale lui" (16).Noua ni se pare putin probabil ca un om, indiferent de cat bine ar face oamenilor, sa fie primit ca Mesia. Ne este greu sa intelegem viclenia de care va da dovada Antihristul.E nevoie de ani si poate de zeci de ani pregatitori pentru ca valorile crestine sa fie ingropate. Încetul cu incetul, crestinii vor fi invatati sa creada ca banul este atotputernic, ca trupul este mai important decat sufletul. Credinta va fi pervertita incetul cu incetul: viata de nevointa crestina va fi substituita de o viata comoda si iubitoare de placeri.Sfantul Ignatie ne spune ca va fi o asteptare aproape generala a Antihristului care va putea implini dorintele oamenilor. El va corespunde celor mai variate exigente: cei care apreciaza intelepciunea acestei lumi vor vedea in el un geniu. Cei dornici de imbogatire isi vor vedea buzunarele pline. Cei care cauta minuni, avand ravna cauta-torilor de comori, isi vor vedea asteptarile implinite: Antihrist va face minuni pe care stiinta omeneasca nu le va putea explica.Vorbind despre minunile Antihristului, Sfantul Ignatie prezinta pe larg invatatura ortodoxa despre minunile pe care le primeste Biserica, despre rostul lor si despre motivul pentru care harismele s-au imputinat in vremurile noastre.Atragem aici atentia asupra catorva aspecte ale problemei: in primele secole ale Bisericii, minunile au avut rolul de a completa, de a sluji marturisirea prin cuvant. Pentru ca Vestea cea buna sa fie primita de catre popoarele care traiau in intunericul paganatatii si al nestiintei, Dumnezeu S-a folosit de semne minunate.Dar in clipa in care credinta a fost primita, minunile s-au imputinat. Semnele aveau rolul de a-i chema pe oameni la Dumnezeu. Din istoria mantuirii se vede ca semnele nu au avut loc haotic: nici o minune nu a fost inutila. Prin fiecare dintre ele, i s-a adresat omului o chemare de intoarcere la Dumnezeu. În momentul in care se pierde din vedere importanta pedagogica a minunilor, se pierde din vedere rostul lor.În Evanghelii ni se prezinta multe dintre vindecarile pe care le-a facut Hristos. Din ele vedem ca tamaduirea sufletului este mult mai importanta decat tamaduirea trupului. Sfantul Ignatie ne pune inainte cu multa claritate invatatura ortodoxa despre boala: boala nu este dusman al mantuirii; dimpotriva, pe multi ii ajuta la tamaduirea sufleteasca. Si rabdarea bolii este o binefacere mult mai mare decat vindecarea minunata.Tamaduirea poate fi ceruta numai daca exista hotararea nestramutata ca sanatatea sa fie folosita in slujirea lui Dumnezeu.Celor care cer vindecare fara a se gandi in ce mod se vor folosi de ea li se atrage atentia asupra faptului ca tamaduirea ceruta poate fi spre osanda vesnica. Tama-duirea trupeasca poate fi piedica pentru tamaduirea sufleteasca.Pentru oricine citeste Vietile Sfintilor este evident ca acestia nu au cautat harisme, nu au cerut de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Si totusi, chiar cand au primit aceste harisme, sfintii le-au folosit cu dreapta socoteala. Faptul ca un mare sfant, Varsanufie din Gaza, a refuzat sa isi tamaduiasca ucenicul prin rugaciune, con-siderand ca ii este mai de folos sa rabde suferinta, are o insemnatate extrem de mare. Ni se prezinta o alta intelegere a suferintei fata de cea cu care noi suntem obisnuiti.Din cartea sfantului Ignatie reiese foarte clar ideea potrivit careia "harismele" vindecatorilor moderni, radiestezisti sau alte soiuri de bioenergeticieni, nu au nimic in comun cu harismele sfintilor taumaturgi. Acesti vindecatori, oricat de neverosimil ar parea, folosesc puterea diavolului.Cineva s-ar putea intreba: "Dar ce, diavolul face bine?"Da, face si bine. Dar numai in masura in care acest bine relativ il ajuta sa piarda sufletele. Daca un bolnav se vindeca de cancer, prin tehnici vrajitoresti, vindecarea nu ii este spre tamaduire. Sfintii Parinti au atras atentia asupra faptului ca o astfel de tamaduire trebuie refuzata.Dumnezeu stie exact ceea ne este de folos. Exemplul pe care il da Sfantul Ignatie, al Sfantului Apostol Pavel (care de de trei ori i-a cerut Domnului izbavirea dintr-o anumita neputinta care ii ingreuna activitatea misionara), arata ca Dumnezeu nu asculta cererile care nu ne sunt de fapt de folos (chiar daca noua ni se par astfel). De cele mai multe ori Domnul, in marea Sa dragoste fata de oameni, nu asculta decat cererile care ne sunt spre mantuire. Iar atunci cand totusi asculta si celelalte cereri, o face numai ca oamenii sa isi cunoasca neputinta si sa isi inteleaga greseala.Atunci cand cererile noastre sunt indreptatite, Dumnezeu nu pierde nici o ocazie de a ne asculta, de a-Si arata dragostea pe care ne-o poarta. Unul dintre modurile in care se manifesta aceasta dragoste este grija cu care ne conduce pe calea mantuirii, grija cu care ne ajuta sa deosebim intunericul de lumina.Ultima parte a acestei carti are ca tema principala vederea duhurilor - un subiect extrem de controversat. Si de aceasta data perspectiva duhovniceasca intra in con-tradictie flagranta cu diferitele pozitii intemeiate pe inte-lepciunea lumii acesteia.Fara a fi ironic, Sfantul Ignatie constata nu numai faptul ca majoritatea oamenilor moderni nu cunosc inva-tatura ortodoxa despre vederea duhurilor, ci si faptul ca nici nu au habar despre existenta unei astfel de invataturi. Cat priveste cunoasterea strict teoretica pe care o au unii privitor la lumea duhurilor, ea este la fel de valoroasa ca lipsa oricarei cunostinte. Daca nu cumva are o sensibila valoare negativa.Sfantul Ignatie, asemenea unui profesor de literatura care isi indeamna studentii la studiu inainte de a-si preciza punctul de vedere, recomanda crestinilor sa cereceteze indeaproape invatatura Bisericii.El nu neaga cunoasterea rationala, cunoasterea "de scoala". Dar precizeaza ca aceasta cunoastere trebuie sa fie sustinuta de cunoasterea prin lucrare.Geniile si oameni de cultura, oricat ar fi de "ex-perti" in aprofundarea Traditiei ortodoxe, cata vreme nu traiesc in propria viata Ortodoxia si nu simt in inimile lor lucrarea Sfantului Duh, raman ca niste oameni care vorbesc despre inot fara sa fi inotat in viata lor.Învatatura "dupa litera" risca sa ramana o invatatura a acestei lumi. Or credinta crestina este cu totul altceva: nu este calea prin care cunoastem vreo nascocire a vreunui Parinte filozof, ci este calea prin care care cunoastem Adevarul.Cuvintele Sfantului Ignatie Briancianinov despre faptul ca este imposibila cunoasterea "rezultatelor" experientei crestine in lipsa parcurgerii directe a drumului crestin ar trebui gravate pe frontispiciul fiecarei Facultati de Teologie ortodoxa: "Carturarul crestin este dator sa invete despre Împaratia Cerurilor nu doar din auzirea propovaduirii privitoare la ea, ci si prin cercare" (76). Învatatura strict rationala, lipsita de suportul trairii, naste fii inspaimantatori. Sfantul Ignatie considera extrem de importanta cunoasterea invataturii ortodoxe despre vederea duhurilor de catre crestini; el afirma ca cei care tagaduiesc existenta duhurilor, tagaduiesc in acelasi timp, fara sa fie constienti, si credinta crestina. Exista astfel de oameni. Si nu putini. Cum se explica faptul ca Sfantul Ignatie are o pozitie dura fata de ei?Raspunsul nu este prea greu de gasit: in momentul in care fragmentam invatatura ortodoxa, separand ceea ce ni se pare bun de ceea ce ni se pare discutabil, ceea ce ni se pare obligatoriu de primit si ceea ce poate fi refuzat, negam faptul ca aceasta invatatura este dumnezeiasca. O tratam ca pe o filozofie a acestei lumi. Dar adevarul nu poate fi fragmentat. Predania Bisericii tocmai aceasta este: o dumnezeiasca marturie despre adevar.În momentul in care segmentam acesta marturie o transformam in altceva. Fragmentarea pe care o aducem invataturii se reflecta in propria noastra fragmentare. Nu mai putem fi crestini ortodocsi.De aceea Sfintii Parinti adunati la cel de-al saptelea Sfant Sinod Ecumenic i-au condamnat pe cei care deformeaza Traditia: in momentul in care deformezi aceasta Traditie te rupi de Hristos care este izvorul acestei Traditii.Nu putem fi ortodocsi renuntand la ceea ce este specific Ortodoxiei: pastrarea Sfintei Traditii. Si cum ar putea cineva sa se considere ortodox daca respinge existenta duhurilor? Cum ar putea duce lupta duhovniceasca daca nu crede in existenta dusmanului nevazut? Asa ceva nu este cu putinta.Sfantul Ignatie explica pe scurt de ce: daca nu exista diavoli, atunci intruparea Domnului "nu are nici pricina, nici scop".Daca nu ar fi existat diavol, atunci Adam nu ar fi fost ispitit. Daca Adam nu ar fi cazut, nu mai era nevoie ca Fiul lui Dumnezeu sa Se intrupeze pentru mantuirea noastra."Dar de unde putem avea siguranta ca exista diavoli?", se intreaba unii. Daca nu o avem prin credinta, altfel nu o putem avea. Numai daca nu cumva devenim slujitori ai intunericului, si atunci stapanii ni se arata fata catre fata.Cei care vor sa aibe certitudinea ca dracii exista se plaseaza intr-un teren minat: daca ar putea ajunge numai prin rationamente logice la constatarea existentei diavolilor, prin rationamente similare ar putea demonstra existenta lui Dumnezeu. Dar nimeni nu va putea demonstra cu argumente lumesti cele duhovnicesti. Nimeni nu poate demonstra existenta Celui care vrea sa credem in El si sa Îl slujim cu dragoste, fara a fi apasati de certitudinea intelectuala a prezentei Lui.Cine respinge existenta diavolilor, respinge calea mantuirii. Atunci cand te afli intr-o lupta nu poti evita regulile ei. Daca ne imaginam ca putem ajunge in Împaratia Cerurilor fara a tine cont de regulile pe care Dumnezeu ni le aseaza inaintea ochilor prin Predaniile Sfintilor Parinti, cadem intr-o mare inselare: lupta noastra va fi lipsita de cununa.Dupa ce am atras atentia asupra greselii pe care o fac cei care incearca sa aiba un punct de vedere personal si diferit de invatatura ortodoxa, sa vedem care sunt punctele principale ale invataturii Sfantului Ignatie despre vederea duhurilor.Cunoasterea acestei invataturi ne este de folos pentru ca avem de luptat nu numai impotriva patimilor si poftelor noastre, ci mai ales impotriva puterilor intunericului. Abia in momentul in care stim cine ne este vrajmasul ne putem apara de el.În ceea ce priveste vederea duhurilor, inselarea draceasca este foarte mare, si multi au fost inselati de diavol tocmai pentru ca nu au stiut cum sa se apere.Omul, dupa caderea sa, nu mai este vrednic sa vada lumea ingerilor. Simturile sale au devenit trupesti, si nu mai pot percepe duhurile care Îl slavesc neincetat pe Dumnezeu.Duhurile care se arata de obicei oamenilor, chiar daca afirma ca sunt suflete ale raposatilor sau ingeri, sunt de fapt diavoli.Omul cade usor in cursa mandriei pe care o intinde vederea acestor duhuri: nu isi da seama ca nu este la masura la care sa vada duhuri. I se pare ca a atins masura sfinteniei, si de aceea nici nu ii trece prin cap ca se afla in legatura cu diavolii.Mai ales ca vrajmasul mantuirii este plin de viclenie, si stie cum anume poate dobori fiecare suflet care i se deschide. Diavolul nu spune numai minciuni, pentru ca daca ar face asa ceva ar fi demascat usor. El amesteca intr-un mod foarte abil adevarul cu minciuna. El spune exact atat adevar cat trebuie pentru a amagi sufletele. Si o face cu atata iscusinta incat sa ii insele pana si pe cei care stiu ca diavolul poate lua chipul unui inger de lumina.Mandria este usa prin care diavolul intra; spun unii: "da, stiu ca unora li se arata draci, dar mie mi se arata ingeri...". Ei ajung uneori chiar sa scrie carti despre deosebirea duhurilor, sa precizeze care vedenii sunt inselatoare si care sunt de la Dumnezeu. Dar nu isi dau seama ca "profesorul" lor este diavolul.Crestinii sa inteleaga ca nu trebuie sa caute sa-i vada si sa vorbeasca cu ei. Cei care insista sa intre in legatura cu duhurile se deschid de buna-voie lucrarii putericului intunericului. Vor sa le fie mai bine si fac tocmai ce este rau. Sunt ca niste sinucigasi care vor sa scape de dureri trecatoare intr-un mod care ii duce la suferinte vesnice.Comunicarea cu mortii nu este decat tot o forma de comunicare cu dracii. De altfel, in unele cazuri, cei posedati de diavol spun ca prin ei vorbesc sufletele unora dintre cei adormiti. Dar pe cat de usor le este oamenilor sa isi dea seama ca prin gurile acelora vorbeste insusi dia-volul, pe atat le este de greu sa isi dea seama ca acelasi vorbitor se adreseaza celor care fac spiritism.Sfantul Ignatie nu se refera la motivele pentru care oamenii ajung sa vorbeasca cu mortii. Vom preciza aici doar doua dintre ele: dorinta de a cunoaste cat mai multe despre lumea spirituala, si dorinta de a fi in legatura cu cei dragi care au trecut pe lumea cealalta.În primul caz observam o pervertire a dorintei de cunoastere: in momentul in care vrei sa cunosti lucrurile in alt mod decat in cel pe care l-a randuit Dumnezeu, dorinta fireasca de a cunoaste devine diavoleasca: lumea duhurilor nu o putem cunoaste dupa propriile capricii. Cei care vor sa stie mai multe pot citi despre aceasta in Sfanta Scriptura si in scrierile Sfintilor Parinti. Dar in clipa in care se considera vrednici de o cunoastere directa arata ca au fost inselati de acelasi "sarpe" care le-a spus primilor oameni: "Vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul" (Facere 2, 5).În cel de-al doilea caz avem de-a face cu o pervertire a dorintei de comuniune. Biserica marturiseste ca cei vii se afla in legatura cu cei morti. Cum? Prin rugaciune. Dumnezeu, pentru rugaciunile Bisericii, ii ajuta pe cei morti. Pe cei mantuiti ii inconjura cu si mai multa lumina; iar celor din iad le usureaza suferintele, si pe unii chiar ii mantuieste.O dovada a grijii celor vii pentru cei morti o vedem in parastasuri. Slujbele de pomenire a mortilor nu sunt doar un mod de aducere aminte, un mod de pastrare a memoriei celor adomiti: sunt un mod de a-i ajuta, aratandu-le dragostea pe care le-o purtam.Cei care pervertesc modul firesc de pomenire a raposatilor, si incearca sa intre in legatura cu ei prin diferite metode spiritiste, se poarta ca si cum ar putea stabili ei insisi ce e bine si ce e rau. Ca si cum ar fi ei insisi masura binelui.Biserica spune clar: spiritismul este o inselare draceasca. Cei care ajung la alte concluzii isi imagineaza ca au acces la o sursa de informatie mai sigura decat Biserica. Dar pierd din vedere ca Biserica nu face altceva decat sa dea marturie despre Capul ei, care este Adevarul.Dracii nu se arata numai celor care fac sedinte de spiritism. Se arata de multe ori si celor care sufera mult dupa pierderea unei fiinte dragi. Moartea unei persoane apropiate are si o trasatura inexplicabila. "Dumnezeu a vrut sa il ia la El...", spun unii, dar lasa sa le scape si un suspin: "De ce, Doamne, de ce?".Daca sufletele adanc indurerate de moartea unei persoane dragi nu cunosc sau nu primesc invatatura ortodoxa despre aparitiile duhurilor, pot fi foarte usor inselate de acestea: prezentandu-se in chipul persoanelor dragi, si invocand dragostea ca principalul motiv pentru care se fac vazute, diavolii intra pe usa pe care le-o deschid oamenii. Si, dupa ce vreme indelungata se poarta astfel incat vatamarea pe care o aduc sa fie greu de observat, dupa ce castiga increderea vizionarilor, trec la a doua etapa a nimicirii sufletesti. Încep sa spuna o serie de minciuni, amestecate in mod viclean cu lucruri adevarate; si astfel vizionarii primesc drept bune nascocirile pierzatoare de suflet.Sfantul Ignatie prezinta pe larg cele doua moduri de vedere a duhurilor: vederea trupeasca si vederea duhovniceasca. Vederea trupeasca o au oamenii care percep lumea duhurilor cazute, iar cea duhovniceasca o au cei care, ajungand la masura sfinteniei, au devenit asemenea ingerilor in trup. Sufletele lor s-au curatit prin pocainta, prin nevointa si prin rugaciune indelungata. Îl poarta in inimile lor pe Hristos si prin harul Duhului Sfant sunt partasi unor trairi pe care ceilalti nu le pot intelege.Sunt unii care, cunoscand aceasta deosebire, se considera totusi vrednici de vederea duhovniceasca. Ei nu isi dau seama de propria orbire. Sunt prinsi de o falsa smerenie si cred ca au ajuns la trairi inalte.Modul in care se poate pune in evidenta inselaciunea acestora este foarte simpla: cei mai multi considera ca au ajuns la aceste trairi inalte prin anumite forme de spiritualitate diferite de trairea ortodoxa. Chiar daca folosesc si anumite invataturi ortodoxe, in esenta invatatura lor este diferita de cea a Bisericii. În momentul in care ei vor sa isi compare propria experienta cu invataturile Sfintilor Parinti nu este suficient sa citeasca numai pasajele privitoare la vederea duhovniceasca. De altfel, nu le este greu sa identifice in aceste pasaje propriile experiente. Este neaparat necesar ca acestia sa citeasca si pasajele in care scrie clar ca "trairile mistice" ale celor care s-au indepartat de predaniile Parintilor nu sunt altceva decat stari induse de diavol, si vedeniile pe care le au sunt inselatoare.Încercarea lor de a justifica o experienta paralela trairii Bisericesti nu este sincera. Ori tin cont de intreaga invatatura crestina - care le da in vileag inselarea - ori refuza in mod deliberat raportarea la aceasta invatatura.Cat despre cei care se lasa pacaliti de aparitiile inselatoare, fiind convinsi ca mergand pe drumul Bisericii au ajuns la sfintenie, metoda recuperatoare este aparent simpla: ar fi de ajuns sa mearga sa stea de vorba cu marii duhovnici ai zilelor noastre. Ei le pot arata ca se afla in inselare, le pot pune degetul pe rana, ajutandu-i sa inteleaga ca roadele smereniei adevarate le sunt straine. Ca roadele aratarilor pe care le-au considerat sfinte este mandria.Dar ar fi prea simplu ca vindecarea sa aiba loc atat de repede. Cei care cred mintii lor, pornind de la faptul ca in zilele noastre s-a micsorat numarul parintilor care au darul deosebirii duhurilor, se pacalesc pe ei insisi spunandu-si ca sunt la un nivel atat de inalt incat nu mai e nimeni atat de "elevat" incat sa le poata da sfaturi. Ca ei ar fi dispusi sa primeasca sfaturi, dar nu au cui sa le ceara.Dar acest rationament este gresit. Pana la sfarsitul lumii, Dumnezeu va avea preotii Sai alesi care vor sti sa dea in vileag cele mai viclene curse in care diavolul incearca sa ii prinda pe credinciosi.În privinta celor care spun ca drumul fizic pana la astfel de parinti este lung si obositor, ca au poate chiar cateva sute de kilometri de parcurs pana la ei, nu isi dau seama ca printr-o astfel de afirmatie marturisesc precis cat de mult pret pun pe vietuirea duhovniceasca. O astfel de atitudine oglindeste cat este de mare ravna pe care o au pentru cele sfinte.Sa nu uitam ca sfintii insisi se considerau nevrednici sa aiba vedenii minunate. Ar trebui ca oamenii care cad in inselare sa isi dea seama de ratacirea lor chiar si numai prin faptul ca le lipseste constiinta propriei nevrednicii. Sfanta Traditie ne arata in mod clar care sunt roadele vedeniilor dumnezeiesti si cele ale celor inselatoare: cele de la Dumnezeu aduc in inima smerenie, celelalte mandrie. Sfantul Ignatie arata insa ca, din cauza orbirii, oamenii nu vor sa recunoasca starea in care se afla.Una din aceste situatii o intalnim atunci cand cei inselati aduc in sprijinul conceptiilor lor idei de a caror veridicitate nu se indoiesc. Pornesc de la premiza ca din moment ce supozitiile lor se intemeiaza pe lucruri adevarate nu au cum sa se insele.Între cele mai raspandite justificari de acest gen se remarca ideea potrivit careia daca duhurile care apar spun viitorul, ele cu siguranta sunt trimise la Dumnezeu.Trebuie facuta o distinctie: duhurile care "prezic"adevarul de multe ori nu fac altceva decat sa traga concluzii logice din mersul actual al evenimentelor.Dracii stiu tot ce s-a intamplat in trecutul nostru, si stiu si tot ce se intampla in momentul actual. Daca noi nu tinem seama de aceasta insusire a lor riscam sa confundam profetia cu constatarea.Dracii ne pot spune ca un prieten vine sa ne viziteze dinainte ca acela sa ajunga la poarta noastra. Aceasta nu a fost o prezicere care s-a adeverit.Sfantul Ignatie explica cat de usor pot fi oamenii pacaliti de duhurile care "prezic" viitorul . Este foarte usor ca oamenii lipsiti de discernamant sa fie inselati de duhurile intunericului.Sunt anumite cazuri in care totusi duhurile respective "prezic" si evenimente a caror deducere logica este imposibila. În aceste situatii pur si simplu diavolii calculeaza, cu o anumita marja de eroare, ceea ce s-ar putea intampla. Si faptul ca de multe ori duhurile se inseala, fapt dovedit usor de statistica, nu face decat sa confirme ca nu aveau cum sa nimereasca intotdeauna : solutia cea mai probabila nu se dovedeste si cea reala.Argumentarea Sfantului Ignatie este in intregime fundamentata pe Sfanta Scriptura si pe Sfintii Parinti. Nu este deci de mirare ca cei care nu recunosc drept autorizata aceasta fundamentare nu au cum sa inteleaga concluziile Sfantului Ignatie.Pentru crestinii ortodocsi aceasta carte va fi de folos nu numai in ceea ce priveste strict problemele pe care le trateaza. Întalnind aici o argumentare care rastoarna idei acceptate in mod curent de catre crestinii care nu stiu pozitia ortodoxa fata de subiectele tratate, vom intelege cat de periculoasa este insusirea unor idei care contravin predaniilor Sfintilor Parinti. Vom intelege ca numai pastrand aceste predanii mergem pe calea mantuirii.Cartea Sfantului Ignatie reuseste sa puna in evidenta si trasaturile celor care se considera buni crestini, dar de fapt sunt inselati diavol.Unii dintre acestia vor incerca sa conteste cele spuse de sfant: "Poate ca Sfantul Ignatie a gresit. Poate ca s-a inselat. O fi scris bine despre viata crestina, dar in privinta vederii duhurilor a gresit".Sfantul Ignatie a spus: "Îndraznim a numi invatatura despre minuni si semne infatisata de catre noi invatatura a Sfintei Biserici Ortodoxe, invatatura a Sfintilor ei Parinti. Necesitatea vitala a unei expuneri exacte si, pe cat se poate, amanuntite a acestei invataturi este limpede" (61).Ar putea oare vreunul dintre cei inselati sa spuna ca, folosindu-se de scrierile Parintilor, poate arata greseala Sfantului Ignatie? Nu. Pentru ca Sfantul Ignatie nu a scris dupa mintea sa. El a marturisit invatatura ortodoxa.Adevarul nu este de doua feluri. Nu pot fi adevarate in acelasi timp invataturile Sfintilor Parinti si invataturile vizionarilor care fac atata valva in zilele noastre."Dar poate ca Sfantul Ignatie a interpretat gresit invatatura Traditiei...", ar spune unii. Ideea aceasta, a greselilor pe care le fac sfintii, este inspirata de diavol. Nu e o idee noua, dar are un succes din ce in ce mai mare.Sfintii nu au scris numai dupa capul lor, au scris dupa cum traiau. Daca ar fi dat marturie despre lucruri mincinoase, nu ar fi fost sfinti; Duhul adevarului nu S-ar fi salasluit intru ei. Nici unul dintre ei nu s-a abatut de la dogmele Bisericii. Si daca in anumite chestiuni fata de care pozitia Bisericii nu era foarte clara, unii au avut pozitii care in timp s-au dovedit gresite, astfel de cazuri sunt extrem de rare (si problemele respective erau secundare).Dar niciodata sfintii nu au invatat altfel decat ceea ce primisera de la inaintasii lor. Niciodata vreun sfant nu a contestat Traditia bisericeasca ca sa isi impuna propriile cugetari.Nu trebuie sa cautam a armoniza invataturile Bisericii cu parerile noastre. Ci trebuie sa modelam parerile noastre dupa predaniile ortodoxe. Altfel ne indepartam de Adevar.Întotdeauna sfintii au cautat sa absoarba invatatura Bisericii, asa cum apa absoarbe buretele. Aceasta invatatura le-a modelat vietile; aceasta invatatura i-a dus la sfintenie.Oamenii trebuie sa aleaga: de o parte sta Hristos, ocrotindu-Si Biserica, de celalta parte inteleptii acestei lumi. De o parte Fiul lui Dumnezeu, de cealalta parte slujitorii diavolului. Nu poate exista nici o partasie intre cele doua tabere.Nu trebuie trecuta cu vederea nici eventuala confruntare dintre invatatura ortodoxa si asa-zisele descoperiri ale stiintei care sprijina neopaganismul. Astazi s-a perfectionat tehnica vorbirii cu "mortii" prin inregistrari audio-vizuale. Poate contesta cineva aceste inregistrari? Nu. Daca spunem ca vocile care se inregistreaza sunt ale diavolilor, suntem luati in ras. Si totusi, oricat de rafinata ar fi inselarea diavoleasca, tot inselare ramane.Daca ni s-ar demonstra "stiintific" ca vocile sunt ale mortilor, o astfel de demonstratie ar trebui sa ne convinga nu de progresele stiintei, ci de iscusinta diavolului.Niciodata stiinta nu poate contrazice adevarul credintei crestine. Si atunci cand o face, atunci e cu siguranta vorba de falsificari ale argumentelor stiintifice.În ceea ce priveste problemele duhovnicesti, stiinta nu are cum sa se implice in nici una dintre ele Sfantul Filaret al Moscovei a spus ca daca ar fi scris in Sfanta Scriptura ca Iona a inghitit chitul, si nu ca proorocul a fost inghitit de chit, ar fi crezut chiar si aceasta. Asa si noi ar trebui sa putem spune: daca stiinta ar demonstra cu o sumedenie de argumente ca invatatura ortodoxa despre vederea duhurilor (sau despre orice altceva) este gresita, preferam sa ramanem fideli Sfintei Traditii, prin care vorbeste Însusi Hristos, decat sa dam crezare ochilor si mintii noastre.Studiul de fata este o incercare de a prezenta cititorilor din zilele noastre mesajul Sfantului Ignatie, citi-torilor care traiesc intr-un univers foarte diferit fata de cel al contemporanilor Sfantului Ignatie. Cand sfantul se referea la cei inselati, vorbea despre un numar foarte mic de oameni. Numarul acestora a crescut insa cu o viteza uimitoare.Omul de azi, care traieste intr-un mediu in care se incearca substituirea vietii duhovnicesti prin "extazuri mistice" si "experiente paranormale", are mare nevoie de invataturile Sfantului Ignatie.Mai ales ca Sfantul Ignatie nu a facut altceva decat sa prezinte predaniile ortodoxe, si nu a incercat sa le inlocuiasca cu vreo conceptie personala.În momentul in care cineva pretinde ca este invatator al adevarului, este judecat in functie de diferitele criterii pe care le au oamenii in privinta cunoasterii adevarului. De cele mai multe ori dascalii ratacirilor propun nu numai adevaruri fantomatice, ci si criterii false de apreciere a adevarului.Între acestia, vindecatorii cu bioenergie au un mesaj simplu: "Vindecam, deci avem putere de la Dumnezeu. Cine nu vindeca nu are putere de la Dumnezeu, deci nu cunoaste adevarul."Sfantul Ignatie nu prezinta criterii de apreciere a adevarului; el nu vine sa marturiseasca un adevar straniu sau un adevar care a fost ascuns vreme indelungata. El marturiseste invatatura Sfintilor Parinti. Pentru el, Adevarul poate fi gasit numai in Sfanta Traditie, si orice invatatura potrivnica Sfintei Traditii este gresita.Chiar daca exista si eretici care isi justifica ratacirea folosindu-se de citate din Sfintii Parinti, demersul lor este supus esecului: mai devreme sau mai tarziu ei vor fi nevoiti sa se confrunte cu invatatura soborniceasca a Bisericii, cu adevarul propovaduit de Hristos. Si o asemenea confruntare le vadeste inselarea.Sfantul Ignatie Briancianinov ne atrage atentia asupra faptului ca nu trebuie acordata nici cea mai mica atentie fenomenelor dracesti. Constatam totusi ca mijloacele prin care ni se trezeste curiozitatea fata de aceste fenomene sunt foarte variate: multimea de emisiuni si de articole despre acest subiect.În momentul in care ne obisnuim sa citim despre aceste manifestari, in momentul in care le dam atentie, am facut deja primul pas gresit. "Dar nu am facut spiritism, doar am vrut sa citesc cum decurge o sedinta de spiritism", spun unii. Dar de la astfel de lecturi multi s-au indepartat de Biserica. A saptea porunca bisericeasca spune raspicat: "Sa nu citim carti eretice". Putem intelege ca aceasta porunca poate fi extinsa asupra oricarui mod de propaganda a invataturilor ratacite.Omul de astazi sufera de boala curiozitatii: vrea sa stie cat mai multe lucruri despre tot ceea ce se petrece in lume. Si atunci cand scormoneste dupa stiri despre paranormal are impresia ca face un lucru deosebit. Dar de fapt, incercand sa isi satisfaca patima curiozitatii, isi deschide sufletul inselarii.Manifestarile puterilor dracesti sunt acoperite cu un strat de gros de noroi: oricine vrea sa afle despre ele se murdareste. Nu poti ramane curat dupa ce ai citit ceea ce scriu slujitorii intunericului. Ajungi la efectul contrar citirii cartilor duhovnicesti; in loc sa se lumineze mintea, se intuneca.Ar fi bine ca macar aceasta idee sa ramana intiparita in mintile celor care vor citi cartea Sfantului Ignatie Briancianinov; le va aduce mult folos...
ÎncheiereAceasta carte nu a fost scrisa pentru ca cititorii care au convingeri diferite de ale Bisericii, fara sa fie constienti de aceasta, sa fie insemnati cu pecetea ereziei.Scopul principal nu a fost de a da cu pietre in nimeni. Sunt constient de faptul ca, la nivel misionar, slujitorii Bisericii au foarte multe de facut. Este deci oarecum de inteles greseala celor care, fara a sti ca nu e bine sa primeasca anumite invataturi, au facut acest pas. Daca lupta dusa de Biserica impotriva ereziilor contemporane ar fi mai intensa, cred ca multi dintre cei pacaliti de diavol ar renunta la inselarea lor.Cu mai mult de zece ani in urma, eu insumi, autorul acestei carti, am cazut prada ratacirilor prezentate in aceasta carte. Am fost interesat de astrologie, eram convins de autenticitatea Evangheliei dupa Toma, ca si de basmul calatoriei lui Iisus in Orient (descris in "Viata Sfantului Issa"), si credeam ca prin yoga voi deveni supraom... Daca acum combat aceste rataciri, o fac deoarece cred ca daca atunci un singur preot mi-ar fi vorbit despre cele prezentate in aceasta carte, m-as fi lepadat de indata de erezia pe care o consideram adevar spiritual. Sau, chiar daca nu m-as fi lepadat de erezie, cel putin as fi fost pus pe ganduri.Tocmai acest lucru mi-as dori sa il fi facut prin aceasta carte, ca si prin celelalte carti ale mele pe teme asemanatoare.Iar daca aceasta carte a fost citita si de catre crestini intariti in credinta, de catre fii adevarati ai Bisericii, m-as bucura sa stiu ca acestia vor incerca sa ii ajute pe cei care se afla in diferite rataciri sa ajunga la lumina lui Hristos, facandu-i sa inteleaga ca se afla in ghearele diavolului.Acestora le repet indemnul Sfantului Cosma Etolianul: "Sa va bucurati si sa va veseliti de mii de ori ca v-ati invrednicit sa fiti si voi crestini ortodocsi bine-cinstitori si sa plangeti si sa va tanguiti pentru necinstitorii-de-Dumnezeu, necredinciosi si eretici, care umbla in intuneric, in mainile diavolului [62;180].

Despre credinta si îndoiala

Predica la Duminica a IV-a a Sfîntului si Marelui Post ( a Sfîntului Ioan Scararul )
Iubiti credinciosi,
Sa întelegem ca alta este credinta tare, deplina, si alta este credinta îndoielnica si putina. Prin credinta dreapta si deplina omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, sa faca minuni si sa dobîndeasca fericirea vremelnica si vesnica. Credinta deplina sau desavîrsita este credinta propovaduita de Biserica Ortodoxa si marturisita pe scurt în Simbolul Credintei (Crezul). Aceasta sfînta si dreapta credinta, împreuna cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a placea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mîntuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).
Sa stiti, fratii mei, ca sînt multe feluri de credinte pe pamînt care nu aduc mîntuirea sufletului, ci si la piezare îl duc. Asa sînt credintele pagîne, credintele strîmbe ale celor care cred în vraji, în descîntece si în fermecatorii, în visuri si vedenii false si alte multe feluri de credinte straine de adevar care duc la pierzare pe cei înselati de ele. Numai credinta cea deplina si dreapta pe care o marturiseste si o propovaduieste Biserica Ortodoxa este mîntui-toare fiind întemeiata pe Sfînta Scriptura si Sfînta Traditie apostolica si patristica. Ea are temelie neclintita pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).
Sfintii si dumnezeiestii Parinti, ca si Sfintii Apostoli au fost cei mai mari aparatori ai dreptei credinte la cele sapte Sinoade ecumenice si la cele locale. Prin învataturile lor scrise ne-au lasat luminate caile mîntuirii, care duc la Hristos numai dupa dreptarul credintei Ortodoxe. Cînd pe Sfîntul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest sa primeasca unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: "Nu! Biserica a primit învatatura sa de la Hristos Dumnezeu si aceasta învatatura eu sînt dator s-o apar chiar cu pretul vietii mele. De aceea nu voi îngadui sa se lase la o parte sau sa se schimbe vreun cuvînt, sau macar o silaba din aceasta dumnezeiasca predanie. Ci ca un paznic rînduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios si neclintit la postul meu, chiar daca voi plati aceasta împotrivire cu viata mea. Eu nu voi înceta de a apara tezaurul cel nepretuit al credintei contra tuturor vatamaturilor ce vin de la necredinciosi si eretici. Adevarurile dreptei credinte au fost pastrate în totalitatea si curatia lor cu multe jertfe omenesti si cu mari valuri de sînge crestin".
Cînd milioane de oameni, barbati si femei, copii, tineri si batrîni, învatati si filosofi din primele veacuri ale crestinismului si-au dat viata pentru învatatura crestina, pentru a ne lasa mostenire curata în Iisus Hristos, nimeni dintre crestinii zilelor noastre n-are dreptul sa strice frumusetea si podoaba dreptei credinte, avînd în ea adevarul. Toti care vor face unele schimbari în cuvintele Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii nu vor avea parte de Hristos si nu vor mosteni împreuna cu sfintii Lui cereasca împaratie.
Credinta deplina si tare este cea care se lucreaza prin dragoste (Galateni 5, 6), adica cea care este urmata de fapte bune. Iar credinta care este lipsita de dragoste, adica de fapte bune, este zadarnica si nefolositoare. Aceasta ne-o arata Sfîntul Apostol Pavel zicînd: De as avea darul proorociei si orice stiinta si de as avea tota credinta încît sa pot muta si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt (I Corinteni 13, 2). Înca sa stim, fratilor, ca dreapta noastra credinta cea deplina si tare, care lucreaza prin fapte bune, trebuie sa fie statornica pîna la ultima noastra suflare. În aceasta privinta avem mii si milioane de pilde lasate noua de Sfintii lui Dumnezeu care L-au marturisit si, pentru dragostea Domnului si Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, si-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, rabdînd pîna la moarte înfricosatoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre credinta cea statornica a Sfintilor lui Dumnezeu voi aduce cîteva exemple din viata Bisericii.
Primul exemplu de jertfa totala pentru mîntuirea lumii si pentru propovaduirea Sfintei Evanghelii pe pamînt a fost Însusi Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevarurile vesnice ale dreptei credinte. El ne-a învatat cum sa credem în adevaratul Dumnezeu cel închinat si marit în trei persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfînt. Hristos, Mîntuitorul lumii, ne-a descoperit ca Duhul Sfînt purcede de la Tatal si ni L-a trimis pe pamînt ca Mîngîietor si Domn al vietii. El a sfintit pe fecioara Maria prin întruparea Sa si ne-a încredintat-o tuturor ca Nascatoare de Dumnezeu si mama, zicîndu-i: Iata fiul tau! iar prin iubitul Sau ucenic Ioan Evanghelistul, caruia i-a spus: Iata mama ta! (Ioan 19, 26-27), ne-a facut fiii ei.
Dreapta credinta plina de Duh si de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintîi rugatoare pentru noi toti înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului Gavriil si prin el a primit sa nasca cu trup pe Hristos, cînd a spus: Fie mie dupa cuvîntul tau! (Luca 1, 38).
Dar ce vom spune de marea credinta a Sfintilor Apostoli? Oare nu ei au semanat dreapta credinta si Evanghelia în toata lumea? Nu au strabatut ei Asia, Europa si Africa, vestind venirea Mîntuitorului în lume si apropierea Împaratiei Cerurilor? Nu au rabdat ei atîta prigonire si temnita si moarte martirica pentru Hristos si pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi si tot felul de suferinzi cu puterea credintei, chemînd numele lui Hristos? Nu au darîmat ei capistile idolesti si în locul lor au înaltat biserici crestine?
Astfel, ce vom vorbi de credinta plina de rîvna a lui Petru, caruia i-a spus Hristos: Amin zic tie, tu esti Petru si pe aceasta piatra voi întemeia Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el rastignit pe cruce cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credinta Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a facut Mîntuitorul din tiran si persecutor, Apostol al neamurilor si martir. Deci, cum vom lauda credinta de foc a Sfîntului Pavel, dragostea lui pentru mîntuirea pagînilor si a evreilor, curajul si barbatia lui, întelepciunea lui si rabdarea lui, bataile, temnita si lanturile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se sa fie înaltat de Duhul Sfînt pîna la al treilea cer? Oare nu el a spus ca dupa plecarea mea vor intra între voi lupii rapitori - adica ereticii - , care nu vor cruta turma? (Fapte 20, 29).
Cine poate spune cu cîta dragoste si fierbinte credinta au slujit Apostolii pe Hristos si Evanghelia Lui? Sau cine stie cîte batai si torturi si lanturi au patimit pentru Hristos Sfintii Mucenici? Caci cu cît îi chinuiau pagînii mai mult, ei mai tari se faceau în credinta si primeau cu bucurie sa moara pentru Iisus, decît sa se lepede de El. Cine stie dintre muritori numarul si numele tuturor sfintilor lui Dumnezeu? Sau cine poate lauda dupa vrednicie credinta lor, dragostea lor, smerenia lor, barbatia lor si sfintenia cu care au trait ei Evanghelia si au împlinit poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos numai cu buzele sau pentru rasplata? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau marturiseau Evanghelia învierii pentru bani si daruri?
Nu, niciodata. Sau se temeau de oameni mai mult decît de Dumnezeu? Sau se certau pentru întîietate? Sau se pîrau unii pe altii, sau urmareau averi si scopuri pamîntesti în Biserica? Sau se îndoiau în credinta si schimbau dupa plac si dupa mintea lor învatatura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credinta lor dreapta si statornica în Dumnezeu era tare ca fierul; fetele si inimile lor straluceau de lumina Duhului, ca facliile pentru sfintenia vietii lor; mîinile lor nu oboseau sa dea milostenie, picioarele lor nu conteneau sa alerge la biserici si la vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau sa se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zapada asteptau cu bucurie dezlegarea de trup si unirea în cer cu Hristos.
Aceeasi credinta tare pîna la jertfa si viata îngereasca au dus pe pamînt toti sfintii si Cuviosii Parinti ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugaciunea si credinta lor faceau multe minuni, cu lacrimile lor sfinteau pustiul si manastirile, cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu întelepciunea si sfaturile lor scriau carti de folos, aparau dreapta credinta în lume, combateau pe eretici si izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sînt trecuti ca sfinti în calendar si le cerem ajutorul.
Ce putem spune de parintii si înaintasii nostri care au pastrat cu atîta sfintenie si tarie credinta ortodoxa pe pamîntul tarii noastre? Sa amintim de marele domn al Moldovei Stefan cel Mare, care a aparat ortodoxia aproape o jumatate de secol si a înaltat 48 de biserici si mînastiri. Sa pomenim si pe domnul martir Constantin Brîncoveanu, cu cei patru copii ai sai, care si-au varsat sîngele pentru Hristos departe de tara. Sa amintim si pe ierarhii marturisitori si aparatori ai dreptei credinte din Transilvania, si pe sihastrii si cuviosii sfinti care s-au nevoit în Carpati, în padurile si mînastirile noastre.
Nu putem uita nici pe bunii nostri parinti si tarani credinciosi de la sate. Oare cîti erau mai credinciosi decît ei? Cine se ruga mai cu credinta si cu lacrimi ca ei, taranii si mamele noastre blînde si evlavioase de prin sate?
Toate acestea le-am spus, fratii mei, ca sa ne dam seama ca si în tara noastra credinta în Dumnezeu a avut dintotdeauna barbati sfinti, traitori adevarati în Hristos si aparatori ai credintei curate împotriva tuturor sectelor si a celor îndoielnici si slabi în credinta.
Iubiti credinciosi,
Împotriva credintei adevarate si puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor doua mii de ani de crestinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite si neghine, cum le numeste Iisus Hristos în pildele Sale. Si care au fost acestea? La începutul crestinismului s-au ridicat crestini iudaizanti, care voiau sa amestece credinta curata în Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credintei propovaduite de Mîntuitorul si de Apostoli, împarati pagîni romani, care prin grele persecutii sîngeroase cautau sa-i întoarca pe crestini din nou la idolatrie.
Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credintei apostolice tot felul de eresuri, secte si curente filosofice pagîne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul si multe altele. Mai tîrziu s-au ridicat reformistii luterani, calvinii, husitii si sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmarit slabirea dreptei credinte si convertirea ortodocsilor la eresul lor. Unii au reusit mai mult, altii mai putin în scopul lor prozelitist, diabolic, de farîmitare a Bisericii lui Hristos, iar altii au disparut fara urme.
Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vietii dar diavolul nu înceteaza s-o atace cu noi si noi arme si ispite. Cea mai puternica arma, dupa secte, este necredinta în Dumnezeu care, luînd locul pagînismului, încearca sa slabeasca credinta tare si curata în Dumnezeu. Însa jertfa pastorilor devotati ai Bisericii, scrierile Sfintilor Parinti si rugaciunile calugarilor si ale credinciosilor au slabit atacul necredinciosilor.
Atunci diavolul a inventat o noua arma împotriva credintei vii, lucratoare în Hristos, anume, îndoiala. Crestinii îndoielnici sînt din ce în ce mai numerosi. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc si de viata vesnica, si de puterea rugaciunii, si de harul Lui. Se roaga, dar cu îndoiala, cum s-a rugat si tatal copilului bolnav din Evanghelia de astazi. Crestinii îndoielnici merg la biserica numai cînd sînt bolnavi, cînd au dusmani, necazuri, sau examene. În rest, spun ca n-au timp, ca se pot ruga si acasa sau ca se roaga preotii pentru ei. Acestia se îndoiesc si de viata vesnica, si de puterea rugaciunii, si de harul preotiei, si de sfintenia Sfintei Împartasanii. Duhul îndoielii este un diavol cumplit care chinuie pe multi credinciosi si îi arunca în deznadejde, în gînduri negre, în secte, în sinucidere. Caci si crestinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credinta o fac. De aceea îndoielnicii si sectantii sînt mereu tulburati, îngîndurati, gata oricînd de cearta si chiar de razbunare.
O imagine clara a îndoielii noastre în credinta o prezinta Evanghelia de astazi. Un tata si-a adus copilul bolnav de epilepsie sa-l vindece Hristos. Mai întîi a cerut sa-l vindece ucenicii Sai dar n-au putut. Apoi cazînd la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea si L-a rugat sa-i vindece copilul. Dar Mîntuitorul întîrzia sa faca minunea. De ce? Din cauza necredintei tatalui copilului. Ca iata cum se ruga: "Doamne, de poti ceva, ajuta-ne noua, fiindu-Ti mila de noi!" Atunci Hristos i-a raspuns: De poti crede, toate sînt cu putinta celui credincios . Tatal copilului, apasat de boala fiului sau, a strigat cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele! (Marcu 9, 22-24). Atunci îndata Hristos a izgonit duhul rau din copil si l-a vindecat.
Oare cîti dintre crestinii nostri nu cîrtesc înaintea lui Dumnezeu cînd sînt în suferinta si necaz? Cîti nu vin la biserica si se roaga mai mult din interese pamîntesti, zicînd cam aceleasi cuvinte îndoielnice: "Doamne, daca esti bun, ajuta-mi! Doamne, daca m-ai iertat, miluieste-ma! Doamne, daca poti si vrei, vindeca-ma si pedepseste pe vrajmasii mei!" Or, aceasta nu este rugaciune primita de Dumnezeu!
Iubiti credinciosi,
Daca vrem sa ne mîntuim si sa fim miluiti de Hristos, sa avem credinta tare, vie, curata, statornica. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne raspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poti crede, toate sînt cu putinta celui credincios! Sa avem credinta puternica si toate le vom dobîndi.
Îndoiala în credinta a adus lumea aici, la marginea prapastiei. Îndoiala în credinta a creat atîtea secte si a adus dezbinarea în Biserica, în familie si peste tot. Cum ne putem întari în credinta ca sa scapam de îndoiala si de cumplitele ei urmari? Numai prin rugaciune si post, prin deasa spovedanie si împartasire si prin citirea cartilor sfinte. Caci asa a raspuns Mîntuitorul ucenicilor Sai care L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut sa-l scoatem? Pentru putina voastra credinta (Matei 17, 19-20). Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fara numai cu rugaciune si cu post! (Marcu 9, 28-29).
Vedeti ce ne raspunde Hristos? Vedeti puterea rugaciunii ajutata de post? Vedeti puterea postului ajutat de rugaciune? În zadar unii vorbesc de rau postul. În zadar altii se roaga, daca nu vor sa posteasca. Uniti rugaciunea cu postul, mergeti regulat la Sfînta Liturghie, spovediti-va curat, mai ales acum în Sfîntul si Marele Post. Împacati-va, ajutati-va în greutatile vietii si cresteti-va copiii în credinta si frica de Dumnezeu, ca sa nu fie robiti de diavolul prin pacatele tineretii. Doar vedeti cîti parinti sufera pentru copiii lor bolnavi, neascultatori si rai.
De ne vom ruga cu credinta si cu post, vom dobîndi cererile noastre si vom putea rosti cu folos rugaciunea omului din Evanghelia de astazi: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele! Amin

Ereziile si Dreapta Credinta - Sfintul Ignatie Briancianinov

"Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: "De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?" a devenit o intrebare obisnuita astazi. "Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte - pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!"
Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos - singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor. Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. "Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad" zice sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamantesti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute! Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata - ci a fost savarsita de insusi nemarginitul Dumnezeu.
Pedepsele - partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omenesti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omenesti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: "Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu", Domnul le-a raspuns: "acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El", dar un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator!
Crestini! Cunoasteti pe Hristos! Intelegeti ca voi nu-L cunoasteti, ca va lepadati de El socotind mantuirea posibila fara El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mantuire posibila fara credinta in Hristos este renegat de Hristos si, poate din nestiinta, cade in pacatul greu al hulirii de Dumnezeu. "Caci cugetam" - zice Sfantul Apostol Pavel - "ca omul se adevereste prin credinta fara faptele legii. Caci adevarul lui Dumnezeu prin credinta lui Iisus Hristos in toate si asupra tuturor credinciosilor este: fara deosebire. Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu: suntem insa iertati in dar, prin harul Lui, cu izbavirea intru Hristos Iisus". Veti replica poate: "Sfantul Apostol Iacov cere neaparat fapte bune. El invata ca credinta fara fapte e moarta". Cercetati ce cere Sfantul Apostol Iacov si o sa vedeti ca el cere, ca si toti insuflatii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinta, iar nu faptele bune ale firii noastre cazute. El cere credinta vie, invederata de faptele omului nou, si nu faptele bune ale firii noastre cazute!
El da drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta in care s-a invederat credinta dreptului: iar fapta aceea consta in a aduce jertfa lui Dumnezeu pe fiul sau unul nascut. Sa-ti injunghii fiul spre jertfire nu e deloc o fapta buna dupa firea omeneasca: e o fapta buna ca implinire a poruncii lui Dumnezeu, ca fapta de credinta.

Adanciti-va in cercetarea Noului Testament si in general a intregii Sfintei Scripturi: veti gasi ca se cere implinirea poruncilor lui Dumnezeu, ca numai aceasta implinire este numita fapta, ca numai prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu credinta in Dumnezeu se face vie, ca una ce e lucratoare; fara aceasta e moarta, lipsita fiind de orice miscare. Si dimpotriva, veti gasi ca pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepadate! Dar tocmai dragalasele acestea de fapte bune va si plac la pagani si mahomedani! Pentru ele, macar de-ar fi si cu renegarea lui Hristos, dumneavoastra vreti sa le acordati mantuirea. Ciudata e judecata dumneavoastra despre ratiunea sanatoasa. De unde, cu ce drept o gasiti, o descoperiti in dumneavoastra? Daca sunteti crestini trebuie sa aveti notiuni crestine cu privire la acest obiect si nu altele, dupa capul dumneavoastra sau agatate cine stie de pe unde!
Evanghelia ne invata ca prin cadere noi ne-am agonisit o ratiune pervertita, ca ratiunea firii noastre cazute, oricat de valoroasa ar fi prin natura, oricat de ascutita ar fi prin invatatura lumeasca, isi pastreaza caracterul capatat prin caderea in pacat, continua sa ramana o ratiune pervertita. Trebuie sa o lepezi, sa te dai pe mana calauzitoare a credintei si, sub aceasta conducere, la timpul sau, dupa o insemnata nevointa intru evlavie, Dumnezeu daruieste robului Sau credincios ratiunea Adevarului sau Judecata Duhovniceasca. Aceasta ratiune poate si trebuie sa fie recunoscuta a fi ratiune sanatoasa; ea este credinta capatata din cercetarea lucrurilor, asa de stralucit descrisa de Sfantul Apostol Pavel in al patrulea capitol al epistolei sale catre evrei. Temelia judecatii duhovnicesti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintita se nalta ea, si intru aceasta nu se clatina si nu cade. Ceea ce numiti dumneavoastra ratiune sanatoasa noi, crestinii, cunoastem ca este o ratiune atat de bolnavicioasa, atat de intunecata si ratacita, incat vindecarea ei nu poate avea loc decat prin retezarea cu palosul credintei a tuturor stiintelor si cunostintelor care o compun, si prin lepadarea lor. Daca insa vom socoti ratiunea ca sanatoasa, considerand-o astfel pe baza a ceva necunoscut, sovaielnic, nedeterminat, mereu schimbator, atunci ea, ca "sanatoasa", va renega neaparat pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecata dumneavoastra, ratiunea dumneavoastra sanatoasa? Ca a recunoaste pieirea unor oameni buni, care nu cred in Hristos este un fapt potrivnic ratiunii dumneavoastra sanatoase! Si nu doar atat! Ci ca o asemenea pieire a oamenilor virtuosi e potrivnica milosteniei unei Fiinte atat de atotbune ca Dumnezeu. Ati avut cumva o revelatie de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar si nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu? Nu! Insa ratiunea dumneavoastra sanatoasa va spune asta! Ah, ratiunea dumneavoastra sanatoasa! Atunci, cu ratiunea dumneavoastra sanatoasa, de unde ati scos ca puteti intelege, cu patrunderea omeneasca limitata, ce este si ce nu este contrar milosteniei lui Dumnezeu?
Ingaduiti-mi sa va expun gandul nostru. Evanghelia, altfel spus invatatura lui Hristos, sau Sfanta Scriptura sau Sfanta Biserica Universala ne-a descoperit tot ce poate sti omul despre mila lui Dumnezeu, ce intrece orice cugetare, ce este mai presus de orice capacitate omeneasca de patrundere, ramanand inaccesibila pentru intelegerea oamenilor. Desarta e ratacirea mintii omenesti cand cauta sa-L patrunda pe nepatrunsul Dumnezeu! Cand cauta sa explice inexplicabilul, sa-L supuna consideratiilor sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea intreprindere e o intreprindere satanica!… Tu, care te numesti crestin si nu ai habar de invatatura lui Hristos! Daca din aceasta invatatura harismatica, cereasca, nu ai invatat ca Dumnezeu este incomprehensibil, du-te la scoala si trage cu urechea sa auzi ce invata copiii! Lor profesorii de matematica le explica, in teoria infinitului, ca infinitul, ca marime nedeterminata, nu se supune acelor legi carora li se supun marimile determinate - numerele, ca rezultatele operatiilor cu el pot fi total opuse operatiilor cu numerele. Iar tu vrei sa determini legile actiunii milei lui Dumnezeu si zici: asta e conform cu El - asta ii repugna! E conform sau nu e conform cu ratiunea ta! Cu notiunile si cu simturile tale! Urmeaza din aceasta ca Dumnezeu e obligat sa inteleaga si sa simta cum intelegi si simti tu? Dar tocmai asta si pretinzi tu de la Dumnezeu! Iata cea mai nesabuita si mai trufasa intreprindere! Nu invinui dar judecatile Bisericii de lipsa de bun simt si de smerenie: asta e lipsa ta! Ea, Sfanta Biserica, nu face decat sa urmeze neabatut invataturii lui Dumnezeu despre lucrarile lui Dumnezeu, cele descoperite ei de catre Dumnezeu insusi!
Copiii ei adevarati merg dupa ea cu supunere, luminandu-se cu credinta, calcand in picioare ratiunea trufita ce se rascoala asupra lui Dumnezeu! Credem ca putem sti despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit sa ne descopere! Daca ar exista un alt drum catre cunoasterea de Dumnezeu, un drum pe care l-ar putea deschide mintea, cu propriile ei sfortari, nu ne-ar fi fost data descoperirea dumnezeiasca. Ea ne-a fost data insa pentru ca ne este strict necesara. Desarte sunt dar si mincinoase propriile autocugetari si ratacirile mintii omenesti. Dumneavoastra ziceti: "ereticii sunt aceiasi crestini ca si noi". De unde ati scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeste crestin si nu stie nimic despre Hristos, datorita nemarginitei sale ignorante se va arata de acord sa se recunoasca tot atat de crestin ca si ereticii, fara sa deosebeasca sfanta credinta crestina de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judeca cu privire la aceasta adevaratii crestini! Numeroasele soboare de sfinti au primit cununa muceniciei, au ales mai degraba cele mai crancene si indelungi chinuri, inchisoarea, exilul decat sa-si dea acordul la partasia cu ereticii in invatatura lor hulitoare de Dumnezeu.
Biserica Universala a recunoscut intotdeauna erezia ca un pacat de moarte, a recunoscut intotdeauna ca omul molipsit de boala groaznica a ereziei e mort sufleteste, strain de har si de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul si cu pieirea lui. Erezia e mai degraba un pacat diavolesc decât omenesc; ea este fiica diavolului, nãscocirea lui, e o nelegiuire apropiata de închinarea la idoli. Parintii numesc adesea închinarea la idoli nelegiuire, iar erezia - rea credinta; în închinarea la idoli diavolul îsi ia siesi partea dumnezeiasca de la oamenii orbiti, iar prin erezie el îi face pe acesti oameni orbiti partasi ai pacatului sau de capatâi: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atentie "Faptele apostolilor" se va convinge usor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea îngrozitoarea lor fatarnicie, trufia nemasurata, va vedea un comportament alcatuit din minciuna neîntrerupta, va vedea cât sunt de robiti celor mai diferite si josnice patimi .... Cu deosebire se remarca la ei ura neîmpacata catre fiii adevaratei Biserici ....
Erezia se conjuga cu încrâncenarea inimii, cu o groaznica întunecare si stricare a mintii, erezia se mentine cu încapatânare în sufletul molipsit de ea si cât de trudnica este vindecarea omului de aceasta infirmitate! Orice erezie contine întrînsa hula împotriva Duhului Sfânt: fie huleste o dogma a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neaparat huleste Duhul Sfânt. Esenta oricarei erezii este hulirea de Dumnezeu. Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu propriul sau sânge marturisirea adevaratei credinte, a pronuntat hotarârea soborului local al Constantinopolului asupra ereziarhului Eutihie în urmatoarele cuvinte:
"Eutihie, pâna acum iereu, arhimandrit, fiind întrutotul prins si vadit ca partas al ratacirilor lui Valentin si Apolinarie, atât prin faptele lui trecute cât si prin explicatiile date aici, fiind dar dovedit de urmarea încapatânata a hulirii de Dumnezeu a acelora, nici macar n-a luat în seama sfaturile noastre si povetele catre primirea învataturii sanatoase. Si, de aceea, plângând si suspinând pentru pieirea lui definitiva, declaram în numele Domnului nostru Iisus Hristos ca el a cazut în hulire de Dumnezeu, ca e deposedat de orice cin preotesc, de partasia cu noi si de conducerea asupra manastirii sale, dând tuturor de stire ca de acum încolo, cine va sta la sfat cu el sau îl va vizita, va cadea el însusi sub afurisenie."
Aceasta hotarâre e un mic exemplu al parerii obstesti a Bisericii Universale asupra ereticilor; aceasta hotarâre e recunoscuta de întreaga Biserica si confirmata de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie consta în aceea ca el nu marturisea în Hristos, dupa întrupare, cele doua naturi, cum marturiseste Biserica, ci admitea numai o singura natura, natura dumnezeiasca. Veti spune: numai atât!... Amuzant prin ignoranta, si demn de plâns prin caracter si urmari, este raspunsul unei persoane investite cu puterea acestei lumi catre sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei, despre erezia ariana. Aceasta suspusa fata sfatuia pe patriarh sa pastreze pacea, sa nu porneasca dezbinarea, atât de potrivnica duhului crestinismului, pentru câteva cuvinte, zice el, caci el nu gaseste nimic vrednic de osânda în învatatura lui Arie -care difera întrucâtva în stilul de formulare a cuvintelor si atâta tot! Aceste diferente de formulare a cuvintelor, observa istoricul Fleury, în care chipurile nu e nimic de osândit, nu fac altceva decât ca neaga Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos - nu mai mult!
Naruiesc asadar toata credinta crestina - si atâta tot! Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor masti schimbatoare tindeau catre un acelasi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului si deformau dogma întruparii. Cele mai noi nazuiesc mai degraba sa nege lucrarile Sfântului Duh. Cu hule ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica recunostea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementari omenesti - si înca mai nerusinat: superstitii, ratacire!
Desigur dumneavoastra nu vedeti în erezie nici tâlharie nici hotie! Poate nici nu o socotiti un pacat? E renegat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat si hulit Duhul Sfânt - nu mai mult! Cel care a primit si se tine de o învataturã hulitoare de Dumnezeu, cel care huleste pe Dumnezeu cu gura, acesta nu tâlhareste, nu fura, face chiar faptele bune ale firii cazute - ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu sa-i refuze mântuirea?!... Toata cauza ultimei dumneavoastra nedumeriri, ca si a tuturor celorlalte, consta în adânca necunoastere a crestinismului ! Sa nu credeti ca o asemenea necunoastere e un defect lipsit de importanta! Nu! Urmarile lui sunt nimicitoare, mai ales astazi, când în societate umbla nenumarate carti cu titluri crestine si continut satanic. Prin ignorarea adevaratei învataturi crestine, sunteti întrutotul expus sa primiti un gând mincinos, fals, amagitor, hulitor de Dumnezeu, drept gând adevarat, sa vi-1 însusiti si, odata cu el, sa va însusiti si pieirea vesnica. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mântui ! Iar nedumeririle dumneavoastra sunt tot atâtea semne de întrebare asupra posibilitatilor dumneavoastra de mântuire.
Esenta nedumeririlor acestora este lepadarea de Hristos! Nu va jucati cu mântuirea, nu va jucati! Caci altfel veti plânge vesnic. Apucati-va de lectura Noului Testament si Sfintilor Parinti ai Bisericii ortodoxe (...) studiati în scrierile Sfintilor Parinti, cum trebuie înteleasa corect Scriptura, ce vietuire, ce gânduri si ce simtaminte se cuvine sa aiba un crestin. Studiati din Scripturi si din credinta vie pe Hristos si crestinismul. Mai înainte sa bata ceasul, ceasul de spaima în care va trebui sa va prezentati la judecata în fata lui Dumnezeu, agonisiti-va îndreptatirea (achitarea) data de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Crestinismului. "

(Din scrierile
Sfântului Ignatie Briancianinov)

Despre faptele bune ale ereticilor

Predică la Duminica Ortodoxiei
Sf. Ignatie Brianceaninov

Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia?
Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.
Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. "Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă şi fără de prihană, fără nici o îndoială, va pieri pe veci".
Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisită în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice - învăţătura Sfântului Duh.
Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie.
Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare.
Când este dat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina şi-a însuşit cu hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine şi pe semenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi.
Când cineva se hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura pe care o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până atunci şi care îl ţinea în pierzare, înstrăinându-l de Dumnezeu, făcându-l să rămână vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei.
Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică.
Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care vâră în credinţă filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din cugetarea trupească - această moştenire de obşte a duhurilor căzute şi a oamenilor, în învăţătura de Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu. Filosofarea omenească amestecată în învăţătura credinţei creştineşti se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături - rea credinţă.
Apostolul înşiră între faptele trupeşti şi ereziile (Galateni 5, 20). Ele ţin de faptele trupeşti prin obârşia lor, cugetarea trupească, care este moarte, care este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-7). Ele ţin de faptele trupeşti prin urmările lor. Înstrăinând duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei în păcatul de căpetenie al acestuia - hula împotriva lui Dumnezeu, ele îl supun robiei patimilor, ca pe un părăsit de Dumnezeu, ca pe un lăsat în voia propriei lui firi căzute, întunecatu-s-a inima lor cea neînţelegătoare, spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu: zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au înnebunit... au mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună... pentru aceea i-a şi dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocară (Romani l, 21-22, 25-26).
"Patimi de ocară" sunt numite feluritele patimi curveşti. Purtarea ereziarhilor era dezmăţată: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani, Arie era cumplit de desfrânat.
Când cartea lui de cântece, "Thalia", a fost citită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, nevoind să audă cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicând să îi treacă prin minte unui om evlavios. "Thalia" a fost arsă. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a rămas numai mărturia istorică despre faptul că această lucrare era plină de un dezmăţ crunt. Asemenea "Thaliei" sunt multe lucrări ale ereziarhilor din vremurile noi: în ele cumplita hulă împotriva lui Dumnezeu este unită şi amestecată cu un dezmăţ crunt, neomenesc.
Fericiţi cei care niciodată n-au auzit şi n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede.
Ereziile, fiind fapte trupeşti, roade ale cugetării trupeşti, sunt născocite de către duhurile căzute. "Fugiţi de ereziile cele fără de Dumnezeu", spune Sfântul Ignatie Teoforul, "căci sunt născocire a diavolului, a şarpelui, începătorului răutăţii". Nu trebuie să ne mirăm de asta: duhurile căzute s-au coborât din înălţimea vredniciei duhovniceşti şi au căzut în cugetarea trupească mai mult decât oamenii. Oamenii au putinţa să treacă de la cugetarea trupească la cea duhovnicească; duhurile căzute sunt lipsite de această putinţă. Oamenii nu sunt supuşi unei atât de puternice înrâuriri a cugetării trupeşti, fiindcă în ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum în duhuri, de cădere.
În oameni, binele este amestecat cu răul, şi ca atare este netrebnic; în duhurile căzute domneşte şi lucrează numai răul. Cugetarea trupească a dobândit în privinţa duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzătoare şi deplină pe care o putea atinge.
Păcatul lor de căpetenie este ura înverşunată faţă de Dumnezeu, ce se vădeşte printr-o înfricoşătoare şi necontenită hulă împotriva Lui. Ele s-au trufit înaintea lui Dumnezeu Insuşi; au prefăcut supunerea faţă de Dumnezeu, care este firească pentru zidire, într-o neîncetată lucrare împotriva Lui, într-o neîncetată vrăjmăşie. Din această pricină, căderea lor este adâncă şi rana morţii veşnice cu care sunt ele rănite este cu neputinţă de tămăduit.
Patima lor de căpetenie este trufia; ele au o monstruoasă şi prostească slavă deşartă; află plăcere în toate felurile păcatului, petrec necontenit în acestea, trecând de la un păcat la altul. Ele se târăsc şi în iubirea de argint, şi în îmbuibarea pântecelui, şi în preacurvie. Neavând putinţa de a săvârşi păcatele trupeşti cu trupul, duhurile căzute le săvârşesc cu închipuirea şi cu simţirea; ele au împropriat firii netrupeşti păcatele proprii trupului; ele au dezvoltat în sine păcatele ce nu sunt proprii firii lor neasemuit mai mult decât pot fi acestea dezvoltate între oameni.
A căzut din cer, spune Prorocul despre heruvimul căzut, luceafărul cel ce răsărea dimineaţa, zdrobitu-s-a pe pământ. Tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu... fi-voi asemenea Celui preaînalt. Iar acum în iad te vei pogorî, şi în temeliile pământului... fi-vei lepădat în munţi ca un mort (Is. 14, 12-15, 19).
Duhurile căzute, purtând în sine temeiul tuturor păcatelor, se străduiesc să-i atragă în toate păcatele pe oameni, cu scopul şi cu setea de a-i da pierzării. Ele ne atrag în felurita desfătare a trupului, în iubirea de câştig, în iubirea de slavă, zugrăvindu-ne în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare obiectele acestor patimi. Ele se străduiesc să ne atragă mai ales în trufie, din care odrăslesc precum verdeţurile din seminţe vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi hula împotriva Lui.
Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuieşte miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute şi alcătuieşte însuşirea lor cea mai aparte.
Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numită în scrierile ascetice ale Părinţilor îndreptăţiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii să fie amăgiţi mai lesne, să se învoiască mai uşor la primirea păcatului.
La fel fac ele şi cu hula împotriva lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu nume măreţe, cu o retorică pompoasă, cu o filozofie elevată. Cumplită armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi răpindu-le fără ca acelea să bage de seamă creştinismul, înlocuind creştinismul cu o învăţătură hulitoare, împodobind această învăţătură ucigaşă cu numele de creştinism purificat, adevărat, restaurat.
Erezia este un păcat săvârşit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtăşeşte duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul nostru, ce are putinţa de a primi sfinţire din împărtăşirea cu harul dumnezeiesc şi de a se spurca şi molipsi prin împărtăşirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seamă şi anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creştinismul, şi ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neştiinţa, mărturisirea nepăsătoare şi superficială a creştinismului.
Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare?
Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!
Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute şi oprite decât cele mai puţin îndepărtate de credinţa ortodoxă şi, ca atare, mai ascunse.
Impăratul roman cel întocmai cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistolă Sfântului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul Arie, îndemnându-l să înceteze cearta ce strică pacea din pricina unor cuvinte deşarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit deşarte era tăgăduită Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit creştinismul. Astfel, şi într-un bărbat sfânt, râvnitor al dreptei credinţe, neştiinţa a fost amăgită printr-o cursă a ereziei pe care el nu a putut să o priceapă.
Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor - ca păcat al minţii -prin darea ei nefăţarnică, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan Scărarul a zis: "Sfânta Biserică sobornicească îi primeşte pe eretici când ei dau anatemei fără făţărnicie erezia lor, şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; iar pe cei căzuţi în curvie, chiar dacă îşi mărturisesc şi părăsesc păcatul, porunceşte, urmând apostoleştilor rânduieli, să fi despărţiţi de Sfintele Taine pentru mulţi ani".
Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului, şi după părăsirea lui; urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei. Fără această doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi nu încetează a-l clătina cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de împreună-simţirea netăiată din rădăcină faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva înţelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5), ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel ţinut în legăturile lor, ţinut în legăturile nesupunerii şi împotrivirii faţă de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtăşire cu satana.
Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri.
Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.
Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi, dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica.
Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea.
Biserica vesteşte: "Pe cei care robesc înţelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire şi se nevoiesc pentru ea îi fericim şi îi lăudăm; pe cei care se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea Domnului, noi, aşteptând întoarcerea şi pocăinţa lor, dacă nu au voit să urmeze Sfintei Scripturi şi Predanii a Bisericii, îi îndepărtăm şi îi dăm anatemei".
"Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume este de sine fiitoare, că totul se săvârşeşte în ea fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu: anatema".
"Celor care spun că Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc ca Drept, Milostiv, Preaînţelept, Atoateştiutor şi rostesc hule de acest fel: anatema".
"Celor care cutează a spune că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl, şi nici Duhul Sfânt; care nu mărturisesc că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu: anatema".
"Celor care îşi îngăduie a spune că pentru mântuirea şi curăţirea noastră de păcate nu sunt de trebuinţă venirea în lume după trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea şi învierea: anatema".
"Celor care nu recunosc răscumpărarea prin har, cea propovăduită de Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptăţire a noastră înaintea lui Dumnezeu: anatema".
"Celor care cutează a spune că Prea Curata Fecioară Măria nu a fost mai înainte de naştere, întru naştere şi după naştere Fecioară: anatema".
"Celor care nu cred că Sfântul Duh i-a înţelepţit pe Proroci şi pe Apostoli, că prin ei ne-a vestit nouă adevărata cale spre mântuire, dând mărturie despre ea prin minuni, că El şi acum sălăşluieşte în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi, povăţuindu-i la tot adevărul: anatema".
"Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplătirea veşnică în ceruri pentru faptele bune, precum şi osândirea pentru păcate: anatema".
"Celor care tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema".
"Celor care tăgăduiesc soboarele Sfinţilor Părinţi şi cele predanisite de către dânşii, ce împreună-glăsuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind păzite cu evlavie de Biserica drept slăvitoare şi sobornicească: anatema".
Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduţi în urma primirii şi însuşirii minciunii aducătoare de moarte. De veţi rămâne în cuvântul Meu, vesteşte El, de veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte Adevărul, şi Adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32).
A rămâne credincios învăţăturii lui Hristos poate numai acela care leapădă şi va lepăda cu hotărâre toate învăţăturile care au fost, sunt şi vor fi născocite de duhurile lepădate şi de oamenii lepădaţi, învăţături vrăjmaşe învăţăturii lui Hristos, învăţăturii lui Dumnezeu, care pun în primejdie întregimea şi curăţia ei. "In neştirbită întregime este păstrată învăţătura de Dumnezeu descoperită numai şi numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov: “Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase"

“Iarăşi îţi aduc, fiu credincios al Bisericii de Răsărit, cuvânt de sfat nemincinos şi bun. Acest cuvânt nu e al meu: este cuvântul Sfinţilor Părinţi. De la ei vin toate sfaturile mele. Păzeşte-ţi mintea şi inima de învăţătura mincinoasă. Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi. Adevărul se află în tovărăşia Duhului Sfânt: El este Duhul Adevărului. Minciuna o însoţeşte şi o ajută duhul diavolului, care este minciună şi părintele minciunii. Cel ce citeşte cărţile dascălilor mincinoşi intră negreşit în părtăşie cu duhul viclean şi întunecat al minciunii. Lucrul acesta să nu ţi se pară ciudat şi de necrezut: aşa spun răspicat luminătorii Bisericii, Sfinţii Părinţi. Dacă în mintea şi sufletul tău nu este scris nimic, Adevărul şi Duhul să scrie în ele poruncile lui Dumnezeu şi învăţătura Lui duhovnicească. De ţi-ai îngăduit a-ţi mâzgăli de tot tablele sufletului cu felurite cugete şi întipăriri neduhovniceşti, fără a lua aminte cu înţelepciune şi fereală: “Cine e scriitorul, ce scrie el?“, curăţă cele scrise de scriitori străini, curăţă prin pocăinţă şi lepădarea a tot ce este împotrivitor de Dumnezeu. Să scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu. Pregăteşte pentru acest scriitor minte şi inimă curată, vieţuind cu evlavie şi întreagă înţelepciune: atunci, rugându-te tu şi citind sfintele cărţi, pe nebăgate de seamă şi în chip tainic se va scrie pe tablele sufletului tău legea Duhului.
Nu-ţi este îngăduit să citeşti alte cărţi despre religie decât cele scrise de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Soborniceşti a Răsăritului. Acest lucru îl cere Biserica de Răsărit de la fiii săi. Iar dacă gândeşti altfel şi socoţi porunca Bisericii mai puţin întemeiată decât socotinţa ta şi a celorlalţi de un cuget cu tine, atunci nu mai eşti fiu al Bisericii, ci judecător al ei. Mă numeşti mărginit, neluminat îndeajuns, rigorist? Lasă-mă în mărginirea şi în celelalte neajunsuri ale mele: voiesc mai bine a rămâne cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Răsărit decât ca, având toate părutele calităţi, să mă fac mai deştept decât ea şi, ca atare, să-mi îngădui a nu-i da ascultare şi a mă despărţi de ea. Adevăraţilor fii ai Bisericii de Răsărit le va face plăcere glasul meu. Aceştia ştiu că cel care voieşte a primi înţelepciunea cerească trebuie să lepede înţelepciunea sa pământească, oricât de mare ar fi ea, să o lase deoparte, să o taie, s-o recunoască drept nebunie, aşa cum este ea de fapt (I Corinteni 3, 19).
Înţelepciunea pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu: ea, legii lui Dumnezeu nu se supune şi nici nu poate (Romani 8, 7). Dintru început aceasta este firea ei; aşa va şi rămâne până ce va lua sfârşit, când pământul şi lucrurile de pe dânsul, iar dimpreună cu ele şi înţelepciunea pământească, vor arde (II Petru 3, 10).
Sfânta Biserică îngăduie citirea cărţilor eretice numai acelor mădulare ale sale care au mintea şi simţirile inimii vindecate şi luminate de Sfântul Duh, care pot deosebi întotdeauna între adevăratul bine şi răul ce se preface a fi bine şi se ascunde sub chipul adevărului. Marii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, care au cunoscut neputinţa cea de obşte a tuturor oamenilor, s-au înfricoşat de otrava eresului şi a minciunii. Ca atare, ei au fugit cu toată râvna de împreună-vorbirile cu oamenii molipsiţi de învăţăturile cele mincinoase şi de citirea cărţilor eretice. Având înaintea ochilor căderea preaînvăţatului Origen, a lui Arie cel iscusit în certuri, a lui Nestorie cel bun de gură şi a altor bogaţi în înţelepciunea acestei lumi, ce au pierit din pricina nădăjduirii în sine şi a părerii de sine, ei (bineplăcuţii) au căutat mântuirea şi au aflat-o în fuga de învăţăturile mincinoase, în ascultarea faţă de Biserică până în amănuntele cele mai subţiri. Păstorii şi dascălii cei purtători de Duh şi sfinţi ai Bisericii nu citeau scrierile ereticilor celor hulitori de Dumnezeu decât siliţi de nevoia de neînlăturat a întregii obşti creştine. Prin cuvântul lor plin de putere, cuvânt duhovnicesc, ei au înfierat rătăcirile, au vestit tuturor fiilor Bisericii primejdia ascunsă în scrierile eretice sub numele frumoase ale sfinţeniei şi evlaviei.
Eu şi cu tine însă trebuie să ne păzim neapărat de citirea cărţilor alcătuite de dascăli mincinoşi. Orişicine a scris despre Hristos, despre credinţa şi duhovnicia creştină fără să fie mădular al Bisericii de Răsărit, singura sfântă, poartă numele de dascăl mincinos. Spune-mi, cum este cu putinţă să-ţi îngădui a citi orişice carte, când fiecare carte pe care o citeşti te poartă încotro voieşte, te înduplecă să crezi în tot lucrul pentru care îi face trebuinţă încuviinţarea ta, să te lepezi de tot ce are ea nevoie să lepezi?
Experienţa arată cât de pierzătoare sunt urmările citirii fără dreaptă-socotinţă. Printre fiii Bisericii de Răsărit câte idei despre creştinism nu putem întâlni din cele mai tulburi, mai greşite, mai potrivnice învăţăturii Bisericii, mai defăimătoare ale acestei sfinte învăţături, idei însuşite prin citirea cărţilor eretice!
Nu te mâhni, prietene, pentru preantâmpinările mele, care sunt insuflate de faptul ca îţi doresc binele cel adevărat. Tatăl, mama, dascălul bun nu se înfricoşează, oare, pentru pruncul nevinovat şi fără experienţă, atunci când el vrea să intre într-o cameră unde printre lucrurile bune de mâncat se află otravă multă? Moartea sufletului e mai de plâns decât moartea trupească: trupul mort are să învieze şi adeseori moartea trupului se face pricină de viaţă sufletului; dimpotrivă, sufletul omorât de rău este jertfă a morţii veşnice, iar el poate fi omorât de orice gând care cuprinde vreun fel de hulă împotriva lui Dumnezeu, pe care cei neştiutori nu-l bagă nicidecum de seamă. “Va fi o vreme, a proorocit Apostolul Pavel, când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători să le răsfeţe auzul, şi de la adevăr îşi vor întoarce auzul, iar către basme se vor pleca” (II Timotei 4, 3-4).
Nu te lăsa înşelat de titlurile răsunătoare ale cărţilor care făgăduiesc să-i înveţe desăvârşirea creştină pe cei ce încă au nevoie de hrana pruncilor; nu te lăsa înşelat nici de podoaba cea din afară a cărţii, de vioiciunea, puterea, frumuseţea stilului, nici de faptul ca autorul ar fi, pasămite, sfânt, care şi-a dovedit sfinţenia prin numeroase minuni (aluzie, probabil, la “sfinţii” apuseni ca Francisc de Assisi - n.tr.). Învăţătura mincinoasă nu se dă înapoi de la nici o născocire, de la nici o înşelăciune ca să dea basmelor sale înfăţişarea adevărului şi astfel să otrăvească mai lesne sufletul cu ele. Învăţătura mincinoasă este deja, în sine, înşelare. Ea amăgeşte, înainte de cititor, pe scriitor (II Timotei 3, 13). Semnul după care recunoaştem că o carte e cu adevărat folositoare de suflet este că a fost scrisa de un sfânt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, încuviinţat şi recunoscut de sfânta Biserică. Amin.”


Sursa: http://www.credo.ro/despre-carti-eretice-si-invataturi-mincinoase.php

VALOAREA MORALA A SFINTELOR TAINE

Dupa invatatura ortodoxa, mintuirea nu e o transformare magica a crestinului prin harul divin, ci este rezultatul conlucrarii continue a acestuia cu harul, careia ii urmeza o transformare, o innoire a intregii lui fiinte. Mintuirea inseamna mai intii eliberarea sau slobozirea omului din robia pacatului prin Taina Sfintului Botez, iar apoi o continua ascensiune a crestinului pe calea desavirsirii, cu ajutorul mijloacelor pe care i le pune la dispozitie Sfinta Biserica. De aceea Sf. Apostol Pavel da indemn filipenilor: <<... lucrati cu frica si cu cutremur la mintuirea voastra>> (Filip. 2, 12).
Deci cu toate ca primul pas pentru indreptarea omului il face Dumnezeu prin harul Sau, innoirea morala a credinciosului nu se realizeaza in mod necesar nici in chip magic inauntrul lui, ci numai printr-o actiune comuna dintre harul divin si activitatea libera a omului. In aceasta impreuna-lucrare, din partea lui Dumnezeu este absolut necesar harul, care face inceputul mintuirii, iar din partea crestinului, credinta si faptele bune (cf. Rom. 3, 24; Efes. 2,5; Fapte 15, 11 s.a.), ceea ce rezulta clar din cuvintele Sf. Apostol Pavel: <> (Efes. 2, 8), iar in alt loc: <<...lucrati cu frica si cu cutremur la mintuirea voastra>> (Filipeni 2, 12).
Harul divin pierdut prin pacatul stramosesc a fost redobindit prin jertfa de pe cruce a Mintuitorului, de aceea Sfintii Parinti spun ca el este puterea sa sau energia dumnezeiasca care izvoraste din jertfa de pe cruce a Mintuitorului si care indrepteaza si sfinteste pe credinciosi.
Dar aceasta putere nu lucreaza in mod nemijlocit asupra celor ce cred, ci este legata de anumite semne si lucrari vazute, care sint organe purtatoare sau transmitatoare ale harului, deci sint mijloace de mintuire si sfintire a credinciosilor; acestea sint: cuvintul lui Dumnezeu si Sfintele Taine. Dar in timp ce cuvintul lui Dumnezeu nu impartaseste harul divin in mod necesar, deoarece rodirea lui fie la renastere, fie la sfintirea credinciosului, este in functie de anumite conditii subiective ale celui ce crede (acceptare libera a cuvintului, credinta neindoielnica in el, colaborare cu cuvintul), Sfintele Taine sint mijloace care impartasesc harul divin in mod real si necesar.
Sfintele Taine si importanta lor in viata crestina. Sfintele Taine sint lucrari vazute, instituite de Mintuitorul Hristos si incredintate Sfintei Sale Biserici, prin care se impartaseste crestinilor harul cel nevazut al Duhului Sfint, scopul lor fiind mintuirea si sfintirea credinciosilor.
Cu toate ca de Sfintele Taine se ocupa in mod special Dogmatica, de ele se ocupa si Morala, deoarece au o importanta si o valoare deosebita in viata credinciosilor. Marele teolog din veacul XIV, Nicolae Cabasila, in cartea sa <> arata influenta pe care o au Sfintele Taine (indeosebi a Botezului, Mirungerii si Euharistiei) asupra vietii morale a crestinului, transformindu-l si ridicindu-l la o noua viata: viata in Hristos.
Prin harul pe care-l revarsa asupra credinciosilor care se impartasesc cu ele, Sfintele Taine au o importanta multipla in viata acestora. In primul rind, prin faptul ca harul divin innoieste, creeaza din nou fiinta credinciosului, din rob al pacatului facindu-l o faptura noua in Hristos, conferindu-i acestuia forte morale deosebite, care il fac capabil de o noua viata morala. Fata de omul aflat in robia pacatului, care recunoaste: <> (Rom. 7, 19), crestinul reinnoit prin har poate spune: <> (Filip 4, 13).
In al doilea rind, daca crestinul a devenit prin har o faptura noua in Hristos (II Cor. 5, 17; Gal. 6, 15) el dobindeste nu numai posibilitatea, ci in acelasi timp si obligatia de a duce o viata noua, punind in actiune fortele lui morale reinnoite. In acest sens, Sf. Apostol Pavel da indemn galatenilor: <> (Gal. 5, 25).
In al treilea rind, Sfintele Taine au o