Manastirea Parepa

Loading...

decembrie 29, 2010


Despre monahism




Încă din primele veacuri creştine unii credincioşi s-au retras din lume, încercând să împlinească atent poruncile Mântuitorului. Ei s-au numit „monahi" („cei care trăiesc singuri"). Monahismul ca instituţie a apărut mai întâi în Egipt şi Siria, în secolul al IV-lea după Hristos, şi de acolo s-a răspândit rapid. S-a dezvoltat după ce Sfântul Constantin cel Mare a dat libertate creştinismului şi persecuţiile au încetat.



Călugării (monahii) sunt martirii de bună voie, care prin retragerea lor în pustie amintesc lumii că împărăţia lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta, mai ales că în secolele de început oamenii începuseră să confunde împărăţia lui Dumnezeu cu Imperiul Roman devenit creştin. Au apărut mai multe forme ale monahismului, simultan, care dăinuie şi astăzi:


a. pustnicii (monahii care trăiesc în colibe, în peşteri, în morminte, în copaci, pe vârful stâlpilor etc., retraşi în pustiu) - Părintele lor este Sfântul Antonie cel Mare din Egipt (251 - 356), ucenicul Sfântului Pavel Tebeul.



b. mânăstirea - călugării care trăiesc împreună, respectând aceleaşi reguli, ascultând de un stareţ („bătrân"). Părintele lor este Sfântul Pahomie cel Mare din Egipt (286 - 346). În mănăstire, călugării urmează regulile Sfântului Vasile cel Mare, dar şi de la Sfântul Teodor Studitul, de mai târziu.



c. între pustnicie şi mânăstire - călugării care trăiesc într-un grup de mici aşezări, compuse din doi sau şase membri, aflaţi sub îndrumarea unui bătrân. De exemplu, Sfinţii Macarie Egipteanul şi Arsenie cel Mare au trăit astfel, dar şi alţi sfinţi.



Mai întâi s-a umplut de mânăstiri Egiptul. Mai apoi a devenit centru monahal Palestina, după care Constantinopolul, iar din secolul al X-lea centrul monahismului ortodox a fost Muntele Athos (2200 m.), o peninsulă stâncoasă din nordul Greciei, numit şi „Muntele Sfânt". Încă de la început, au existat şi numeroase mânăstiri de călugăriţe. Între primele astfel de mânăstiri, amintim pe cea condusă de Maria, sora Sfântului Pahomie cel Mare. Au fost şi cazuri de pustnicie femeiască, precum cel al Mariei Egipteanca (din secolul al V-lea).



Stareţul - un călugăr foarte înţelept, cu daruri de la Dumnezeu de deosebire a gândurilor ş.a., care poate călăuzi spiritual alţi călugări. Un stareţ poate fi şi femeie. Stareţul trăie
ște o vreme în pustnicie, după care revine în lume şi ajută pe alţii, pregătit fiind în singurătate.



La intrarea în viaţa monahală se cer trei făgăduinţe (voturi): fecioria (nu numai a trupului, ci şi a sufletului, păzit permanent de gânduri necurate), sărăcia de bună voie (contrară patimii de a agonisi) şi ascultarea de stareţ. Conducătorul mânăstirii se îngrije
ște de viaţa ei. El se mai numește şi egumen (în limba greacă, „igumenos" = „cârmuitor"). Călugărul era numit de obicei „avva" („părinte"), iar călugăriţa se numea „amma" („maică"). Viaţa în mânăstire cuprinde: rugăciunea, slujbele în comun, rugăciunea particulară din chilie, lucrarea cu mâinile pentru întreţinerea zilnică (rucodelia), Spovedania deasă, ascultările de la duhovnic, lectura din cărţile sfinte.



Dar de ce nu trăiesc toţi călugării în mânăstiri, încât unii se retrag în pustiu?


- Pustiul era un loc de mare importanţă încă din perioada Vechiului Testament, din cauza trecerii evreilor prin pustiu, dar şi pentru că Sfinţii Ilie, Elisei şi Ioan Botezătorul fuseseră prooroci - pustnici. În vremea persecuţiilor, monahii puteau trăi retraşi inclusiv în mijlocul societăţii. Dar după trecerea vremurilor grele, când au apărut privilegii pentru creştini, mulţi dintre aceştia s-au îndulcit în viaţa de libertate şi nu s-au mai străduit cu adevărat în împlinirea poruncilor. De aceea unii s-au retras în pustie, pentru a sluji lui Dumnezeu din toată inima. Deşerturile Egiptului, Siriei, Palestinei au devenit locuri favorite pentru pustnici. Pentru a supravieţui, ei împleteau de regulă coşuri şi rogojini din frunze de palmier, pe care le vindeau pentru puţină hrană, surplusul dându-l la săraci.



Pustiul avea şi are mai multe semnificaţii. El este şi locul unde se retrag demonii („ducă-se pe pustii"), dar şi locul care reprezintă lumea decăzută, inima uscată a omului de după alungarea din Rai. Însă în acest pustiu, monahul înfloreşte: inima lui se transformă treptat în izvor de apă vie, adăpându-i pe toţi cei însetaţi. Deci pustiul e şi locul unde vorbeşte Dumnezeu, dar şi loc al vicleniilor vrăjmaşului. Pustnicii au misiunea, printre altele, de a izgoni diavolii din spaţiul pământesc, motiv pentru care aceştia pornesc un puternic război împotriva celui care vrea să îi gonească. Nu oricine şi nu oricând se poate retrage în pustiu. E nevoie de o chemare specială de la Dumnezeu şi de o pregătire specială. „Luptele" deşertului se dau prin post, rugăciune, păzirea inimii de gânduri, smerenie. Abia după ce a ieşit victorios din lupta dusă în pustiu, monahul poate reveni în lume şi o poate sfătui şi ajuta mai bine.



Din Acatistier:


„Viaţă nouă, în chipul vieţii îngereşti, au arătat Cuvioşii Părinţi şi Cuvioasele Maici, pentru că lepădând lucrurile diavoleşti şi urâte, au păşit pe calea ce duce la Cer, calea Împăratului Slavei, a lui Iisus Hristos Dumnezeul nostru, calea Crucii. Conduşi fiind ei pe această cale de Maica Domnului, îndrumătoarea vieţii lor cuvioase, ca nişte mucenici fără vărsare de sânge au suferit toate pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pe care dobândind-o, laudă aduc Preacinstitei şi Preaslăvitei lor Egumene, cântând împreună cu noi:


Bucură-te, Maica Domnului, a Judecătorului, a Atotdreptului;


Bucură-te, cea aleasă din veci pentru egumenie;


Bucură-te, că ai preaînălţat toată făptura prin a trupului curăţie;


Bucură-te, că ai împodobit Cerurile prin curăţenia sufletului;


Bucură-te, a Împărăţiei Cereşti sfântă evlavie;


Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară, crinul cel duhovnicesc al monahismului ortodox;


Bucură-te, ceea ce pentru toţi creştinii te rogi cu osârdie;


Bucură-te, că aleşilor sfinţi le eşti puternică temelie;


Bucură-te, limanul cel lin pentru toţi călătorii;


Bucură-te, odihna bătrânilor cu viaţă fericită;


Bucură-te, că în cer, pe pământ şi în iad eşti cunoscută;


Bucură-te, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Egumenă a mânăstirilor din toată lumea!"


(Din Acatistul Maicii Domnului, Preacinstita Egumenă a mânăstirilor din toată lumea)



De la Sfântul Ioan din Kronştadt:


- „Împărate ceresc, Mângâietorule..." - e o rugăciune care se rosteşte inclusiv la Sfânta Liturghie. Noi Îl numim pe Duhul Sfânt „Mângâietor", dar oare este El Mângâietor al vieţii noastre? Nu cumva altceva ne este mângâiere, ceva lumesc, trecător, păcătos? Poate onorurile lumeşti, poate banii, poate podoaba locuinţei sau a veşmintelor, poate desfătarea la petreceri, poate citirea de cărţi deşarte şi ziare ne mângâie... Mângâierea Duhului Sfânt este o mângâiere cerească, care nu se strică, a dreptăţii, a milei, a îngăduinţei faţă de semeni, e biruinţă asupra patimilor cu care se luptă creştinii, e mângâierea conştiinţei curate, a rugăciunii sincere, e mângâierea pocăinţei sincere, a biruinţei asupra ereziilor, sectelor, dezbinărilor. Cea mai mare parte a mângâierilor omeneşti sunt deşertăciuni...



Mic dicţionar de termeni:


a. eremit = sihastru, pustnic, schimnic (schivnic), singuratic.


b. anahoret = de la grecescul „anahorein" = „a îndepărta"; cel ce se îndepărtează de lume; pustnic.


c. chilie = odăiţă într-o mânăstire, unde locuieşte un călugăr / călugăriţă; cămăruţă.


d. cuvios = nume dat sfinţilor care provin din călugări ce nu au fost martiri.


e. lavră = mânăstire mare din unele ţări ortodoxe, unde chiliile sunt construite în felul caselor unui sat, la distanţă unele de altele.


f. schit = mânăstire mică sau aşezare călugărească izolată.


g. chinovie = mânăstire de călugări care au viaţa organizată în comun; întemeiată prima dată de Sfântul Pahomie cel Mare.


h. ascultare = renunţarea la voinţa proprie, supunerea faţă de un părinte duhovnicesc. Nu înseamnă pierderea personalităţii proprii. Dacă se leapădă de voia proprie, creştinul primeşte libertatea adevărată, care este voinţa naturală de a se apropia de Dumnezeu. Aceasta nu se cere numai de la călugări, ci de la orice creştin. Duhovnicul sau stareţul nu vor domina acel suflet, ci îl vor conduce pe calea rugăciunii adevărate, spre smerenie, spre întâlnirea cu Dumnezeu, ajutaţi de propria experienţă.


i. Lucrări despre monahism: „Viaţa Sfântului Antonie cel Mare"; „Lavsaiconul" (istorii ale monahilor din Egipt, Siria, Palestina, Asia Mică); „Limonariul" (vieţile unor monahi); „Paterice" (culegeri de experienţe, pilde, învăţături ale unor monahi).



Bibliografia:



  • Timothy Ware, „Istoria Bisericii Ortodoxe";

  • Sf. Ioan din Kronştadt, „Liturghia - Cerul pe Pământ";

  • Marie-Madeleine Davy, „Enciclopedia doctrinelor mistice", vol. I şi II;

  • „Acatiste", Ed. Christiana şi Sfânta Mănăstire Nera;

  • Pr. Ion M. Stoian, „Dicţionar religios".

Niciun comentariu: