decembrie 29, 2010
Cuvânt de învăţătură al Sfîntului Vasile cel Mare, despre cum trebuie să fie călugărul
Cuvant de invatatura al Sfantului Vasilie, despre cum se cade sa fie calugarul.
Se cade, calugarului mai vartos, in toata viata, sa nu se ingrijeasca de avere nicidecum. Si sa aiba si infranarea trupului, obicei cuviincios, glas umilit si cuvant cu buna randuiala. Mancarea si bautura sa fie fara cartire si cu tacare. Inaintea celor batrani, tacere; pe cei mai intelepti, sa-i asculte; cu cei deopotriva cu el, dragostea sa aiba, cu cei deopotriva cu el, dragoste sa aiba, cu cei mai mici, iubita sfatuire; de la cele trupesti, paza; de bunatatile cele iubitoare de desfatari, indepartare, mai mult a asculta si a intelege, iar putine a grai.
Sa nu fie indraznet la cuvant si sa nu cada degraba in ras. Jos sa aiba ochii, iar sufletul sus. Sa nu raspunda impotriva, ci ascultator sa fie si sa se osteneasca cu mainile. Sa-si aduca aminte de cele mai de pe urma, de nadejdea vietii sa se bucure neincetat, de toate sa multumeasca, intru necazuri bine sa rabde, spre toti smerit sa fie, ingamfarea sa o urasca, cucernic sa fie, sa-si pazeasca inima de ganduri rele, sa-si adune avere la ceruri, dupa poruncile Domnului, singur pe sine sa se cerceteze pentru ganduri si fapte, in toate zilele.
Sa nu se incurce cu dobanzi si pricini lumesti, sa nu caute viata celor trandavi, ci sa urmeze Sfintilor Parinti, sa se bucure impreuna cu cei ce s-au indreptat la bunul obicei, iar nu sa-i urasca.
Impreuna cu cei ce patimesc sa patimeasca, si impreuna cu cei ce plang sa planga, niciodata sa nu se socoteasca pe sine drept, ci, mai mult decat toti oamenii, pacatos pe sine sa se marturiseasca, inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor. Sa invete pe cei neinvatati, sa imbarbateze pe cei imputinati la suflet, sa slujeasca bolnavilor, de cei straini cu frateasca dragoste sa poarte de grija, cu cei de o credinta pace sa aiba, iar pentru cei rataciti sa se roage. Cartile cele cu scrierile parintilor sa le citeasca. De Tatal, de Fiul si de Duhul Sfant sa nu se indoiasca, ci nezidita si de o fiinta pe Sfanta Treime cu indrazneala sa o numeasca si sa o cugete. Catre cei ce intreaba, sa zica: "Se cade a crede si a boteza asa cum am primit de la parinti, asa cum si noi ne-am botezat, si se cade a slavi pe Dumnezeu, asa cum marturisim si credem."
Se cade calugarului sa petreaca in fapte si cuvinte bune. Sa nu se jure nicidecum. Sa nu dea arginti cu dobanda, nici vin, nici grau, nici undelemn spre inmultirea hranei si a betiei. De grijile lumesti sa fuga, sa nu stea de vorba cu cei vicleni, sa nu graiasca de rau pe cineva nicidecum si nici sa nu asculte cu dulceata pe cel ce cleveteste.
Nimic sa nu creada cu usurinta, sa nu fie tiitor de pofte, nici sa se manie fara de minte asupra aproapelui. Sa nu tie manie spre nimeni, nici sa rasplateasca cu rau pentru rau. Mai mult sa fie hulit, decat sa huleasca el. Batut sa fie, dar sa nu bata; asuprit sa fie, dar sa nu asupreasca; pagubit sa fie, dar sa nu pagubeasca.
Mai mult decat toate, se cuvine calugarului sa se infraneze de la vorbirea cu femei si de la bautura de vin. Ca vinul si femeile surpa mintile cele pricepute si le pustiesc. Sa pazeasca bine poruncile Domnului, sa nu-L intristezi pe El cu ceva, ci plata si lauda numai de la Dansul sa astepte si viata vesnica sa doreasca a o primi. Iar cuvantul lui David totdeauna inaintea ochilor sa-l aiba si sa zica: "Vazut-am, pe Domnul inaintea mea pururea, ca de-a dreapta mea este, ca sa nu ma clatin." Si, ca un fiu, dintru toata inima si puterea si intelegerea si barbatia sa iubeasca pe Dumnezeu si ca un rob sa se socoteasca si sa se teama si sa-L asculte pe El, cu frica si cutremur, si asa mantuirea lui sa-si lucreze.
Cu Duhul sa arda, imbracat sa fie in haina Duhului Sfant. Sa alerge nelenevindu-se, nu ca unul care bate vazduhul in zadar, ci sa lupte cu vrajmasul, intru obosirea trupului si intru saracia sufletului si toata porunca sa o faca. Netrebnic lui sa-si zica si sa multumeasca Sfantului si Slavitului si Minunatului Dumnezeu. Nimic cu cearta si cu marire desarta sa nu faca, ci numai ceea ce este placut Lui sa faca. Ca Dumnezeu a risipit oasele celor cel plac oamenilor. Si sa nu se laude foarte, nici cand il lauda altul sa nu asculte cu dulceata. Toate sa le lucreze intru ascuns, iar nu in vederea oamenilor sa le faca; si de la Dumnezeu sa ceara ajutor. Si infricosatoarea si slavita Lui venire si bunatatile cele gatite Sfintilor si focul cel gatit diavolului si ingerilor lui, acestea sa le astepte si la ele sa cugete.
Iar dupa toate acestea sa-si aduca aminte de cuvantul Apostolului, ce zice: "Nu sunt vrednice patimirile vremii de acum, fata de slava ce va sa se arate". Si cu David sa graiasca asa: "Celor ce pazesc poruncile Lui, rasplatire este multa, cununi drepte si vesnice acoperamanturi". "Viata fara de sfarsit, bucurie negraita, lacas nestricat al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, care este in ceruri, vederea adevaratului Dumnezeu, fata catre fata, dantuirea cea cu Ingerii, cu Parintii si cu Patriarhii, cu Mucenicii si cu Marturisitorii si cu toti placutii Sai. Cu care impreuna, pe toate acestea a le dobandi sa ne sarguim, cu darul si cu iubirea Lui de oameni, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Monahism
Monahism
Acest articol face parte din seria | |
Botezul - Mirungerea | |
Starea omului | |
Virtuţi | |
Înţelepciunea - Smerenia | |
Etapele vieţii duhovniceşti | |
Isihasm | |
Curăţia (fecioria) - Ascultarea | |
Adorarea - Cinstirea | |
Părinţii apostolici | |
Monahismul (din termenul grec: μοναχος— care înseamnă persoană singură/însingurată) este vechea practică a creștinilor de a părăsi lumea pentru a se închina trup și suflet unei vieți conforme cu Evanghelia, urmărind unirea cu Iisus Hristos.
Scopul monahismului este îndumnezeirea omului (în greacă, theosis), lucrare la care sunt chemați toți creștinii. Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice altceva este o idee care apare peste tot în scrierile ortodoxe, ca de exemplu în Filocalia, o carte care cuprinde scrieri ale monahilor. Cu alte cuvinte, un monah (călugăr) sau o monahie (călugăriță, maică) este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci și sfaturile evanghelice (i.e. "voturile" sau jurămintele monahale ale sărăciei, castității/curăției, statorniciei și ascultării). Cuvintele lui Hristos pe care se bazează acest fel de viață sunt: "Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru desăvârșit este".
Astfel, monahii sunt isihaști, angajați în lupta duhovnicească pe calea despătimirii (καθαρσις), contemplației (θεωρια) și îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu (θεωσις), prin rugăciune, Sfintele Taine și ascultare.
Cuprins[ascunde] |
Precursori ai idealului monastic creștin
Modelele din vechime ale idealului monastic creștin sunt nazireii și profeții lui Israel. Un nazireu era o persoană care urma un fel de viață distinct, pentru Dumnezeu, ca urmare a unui jurământ special.
"Vorbeşte fiilor lui Israel şi zi către ei: Dacă bărbat sau femeie va hotărî să dea făgăduinţă de nazireu, ca să se afierosească nazireu Domnului, să se ferească de vin şi de sicheră; oţet de vin şi oţet de sicheră să nu bea şi nimic din cele făcute din struguri să nu bea; nici struguri proaspeţi sau uscaţi să nu mănânce. În toate zilele, cât va fi nazireu, să nu mănânce, nici să bea vreo băutură făcută din struguri, de la sâmbure până la pielită. În toate zilele făgăduinţei sale de nazireu să nu treacă brici pe capul său; până la împlinirea zilelor, câte a afierosit Domnului, este sfânt şi trebuie să crească părul pe capul lui. În toate zilele, pentru care s-a afierosit pe sine să fie nazireul Domnului, să nu se apropie de trup mort: Când va muri tatăl său, sau mama sa, sau fratele său, sau sora sa, să nu se spurce prin atingerea de ei, pentru că afierosirea lui Dumnezeu este pe capul lui. În toate zilele cât va fi nazireu, este sfântul Domnului. (Numeri 6,2-8)
Profeții (proorocii) lui Israel erau închinați Domnului ca semn de pocăință. Unii din ei trăiau în condiții foarte grele, despărțindu-se ei înșiși sau fiind siliți să se despartă de oameni din pricina poverii mesajului pe care îl purtau. Alți prooroci trăiau ca membri ai comunităților, ai unor școli amintite de câteva ori în Scriptură dar despre care s-au făcut multe speculații, dar despre care se știe în realitate foarte puțin. Proorocii dinainte de Avraam, Enoh și Melchisedec, iar dintre profeții evrei în special Ilie și ucenicul acestuia, Elisei sunt importanți pentru tradiția monastică creștină. Cel mai frecvent citat ca "model" al vieții monastice (și în special pustnicești), închinat Domnului este Sfântul Ioan Botezătorul, mazireu și prooroc în același timp. Și Ioan a avut ucenici care stăteau împreună cu el și pe care se presupune că îi învăța să adopte un mod de viață asemănător cu al său:
În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii, spunând: Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor. El este acela despre care a zis proorocul Isaia: "Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui". Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălbatică. Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. (Matei 3,1-6)
Modelele feminine ale monahismului sunt Maica Domnului și cele patru fecioare, fiicele Sfântului Diacon Filip (din cei șapte) :
Iar noi, sfârşind călătoria noastră pe apă, de la Tir am venit la Ptolemaida şi, îmbrăţişând pe fraţi, am rămas la ei o zi. Iar a doua zi, ieşind, am venit la Cezareea. Şi intrând în casa lui Filip binevestitorul, care era dintre cei şapte (diaconi), am rămas la el. Şi acesta avea patru fiice, fecioare, care prooroceau. (Fapte 21,7-9)
Idealul monahal se bazează și pe modelul Sfântului Apostol Pavel, despre care se crede că nu s-a căsătorit și care, pentru a se întreține, făcea corturi:
Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel. Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine. (I Corinteni 7,7-8)
Dar adevăratul model al monahismului creștin, de obște sau pustnicesc,este Iisus Hristos:
Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. (Filipeni 2,5-8)
În plus, și Biserica primară era un model pentru viața monahală. Primii creștini trăiau în comun, împărțind tot ce aveau, după cum se arată în Faptele Apostolilor.
Originile monahismului creștin
Întemeierea monahismului creștin s-a făcut în deșert, în Egiptul secolului al IV-lea, ca un alt mod de a trăi mucenicia. Există voci care atribuie apariția monahismului în această perioadă schimbărilor care au avut loc în Imperiul Roman la nivelul societății ca urmare a convertirii sfântului împărat Constantin cel Mare la creștinism si al transformării creștinismului în religie tolerată pe teritoriul Imperiului. Aceasta a pus capăt persecuției creștinilor și poziției lor de grup religios mic, persecutat, ducând totodată la creșterea numărului "creștinilor cu numele" în Biserică. Ca reacție la aceasta, mulți dintre cei care doreau să păstreze intensitatea vieții duhovnicești a creștinismului primelor secole au fugit în deșert pentru a-și petrece viața în post și rugăciune, eliberați de influența și tulburarea lumii exterioare. Sfârșitul persecuțiilor a însemnat și că mucenicia devenea mai puțin probabilă, astfel că asceza a început să devină un mod de viață distinct.
Sfinții Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare au fost întemeietorii timpurii ai monahismului egiptean, deși primul creștin despre care se știe că a trăit ca monah a fost Sfântul Pavel Tebeul. Ortodoxia îl consideră și pe Sfântul Vasile cel Mare ca fondator al regulilor monahale, urmând și exemplul Părinților Deșertului. Sfântul Benedict de Nursia, a cărui Regulă se bazează pe cea a Sf. Vasile, este adesea considerat întemeietorul monahismului apusean.
Încă de timpuriu au existat probabil persoane care și-au trăit viața în izolare - eremiți -, după exemplul celor patruzeci de zile petrecute de Hristos în deșert. Nu există mărturii arheologice confirmate ale acestora, și mărturiile scrise cuprind doar aluzii. Sf. Antonie cel Mare a trăit ca eremit (sihastru sau pustnic), urmat fiind de alții, care trăiau în apropiere, dar nu în același loc cu el. Pe de altă parte, Sfântul Pavel Tebeul trăia nu foarte departe de avva Antonie, în singurătate absolută, iar avva Antonie îl considera a fi un monah desăvârșit.(După ce l-a întâlnit pentru prima dată, avva Antonie, întorcându-se, le-a zis ucenicilor: "Vai mie, fiilor, că sunt călugăr păcătos și mincinos, sunt călugăr doar cu numele ! L-am văzut pe Ilie, l-am văzut pe Ioan Botezătorul în deșert și l-am văzut pe Pavel - în Rai!"). Acest fel de monahism se numește eremitic ("după felul eremitic") sau, în limbajul bisericesc ortodox românesc, pustnicie (sau sihăstrie).
Sfântul Pahomie cel Mare, un ucenic al avvei Antonie, a ales să îi adune pe monahi într-o comunitate în care monahii trăiau în colibe - sau chilii (din grecescul κελλια) - individuale, dar munceau în comun, mâncau în comun și participau la slujbe comune. Acest fel de organizare monastică se numește rânduială cenobitică (bazată pe o comunitate) sau, în limbajul bisericesc, viață de obște. Cea mai mare parte a mănăstirilor urmează rânduiala cenobitică. Capul unei mănăstiri a luat numele siriac de Abba ("Părinte"), în română avva.
În cele din urmă, s-a format obiceiul ca unii monahi, puțini la număr, deja formați în viața comună, să părăsească viața de obște și să urmeze calea vieții pustnicești. A încerca acest lucru fără a fi fost format duhovnicește în viața de obște era văzut ca un gest de sinucidere spirituală, ce ducea adesea la căderea în înșelare sau amăgire spirituală.
Locul monahismului în societate
Întemeiat în Egipt (cu sfinți ca avva Antonie cel Mare și Pavel Tebeul) și răspândit în Orientul Mijlociu, apoi în Europa, monahismul a rămas una din dimensiunile centrale ale vieții creștine în timpul Evului Mediu occidental și până în perioada târzie a Imperiului Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin). Primul loc în care a fost adoptat monahismul în afara celor legate într-un fel sau altul de Roma a fost Irlanda. Aici, monahismul a luat o formă specifică, strâns legată de structura socială tradițională a clanurilor, într-o formă care s-a răspândit mai apoi și în alte părți ale Europei (mai ales în Franța).
Epoca de aur a monahismului creștin a durat cam din secolul al VIII-lea până în secolul al XII-lea d. Hr. Mănăstirile au devenit o parte esențială a societății, luând adesea parte la eforturile de unificare liturgică și la clarificare disputelor doctrinare. Mănăstirile îi atrăgeau pe cei mai buni oameni din societatea acelor vremuri și tot atunci mânăstirile erau principalele păstrătoare și producătoare ale cunoașterii.
În Vest, acest sistem s-a prăbușit în secolele al XI-lea și al XII-lea, ca urmare a transformărilor religioase care au avut loc în acea perioadă. Astfel, creștinismul a încetat progresiv să mai fie apanajul unei elite religioase. Acest lucru s-a datorat în special apariției ordinelor călugărilor cerșetori, cum erau franciscanii, care își propuneau să răspândească învățătura creștină publicului larg, nu doar între zidurile mănăstirilor. Comportamentul religios al oamenilor de rând a început să se schimbe, aceștia începând să ia parte mai des la slujbele și Tainele Bisericii. Presiunea crescândă a statelor naționale și monarhiile timpului au subminat puterea și bogăția ordinelor monahale. În sfărșit, după Conciliul Vatican II, a avut loc un exod masiv al membrilor ordinelor monastice, iar mulți călugări au renunțat să mai poarte haina monahală.În ansamblu, monahismul se află într-o gravă decădere în Biserica Romano-Catolică. Totuși, monahismul a lăsat o puternică amprentă asupra culturii occidentale, amprentă vizibilă și astăzi. Universitățile moderne au încercat să imite monahismul creștin în diferite feluri. Chiar și în Lumea Nouă, unde monahismul nu a fost niciodată o parte obișnuită a vieții sociale, universitățile sunt construite în stilul gotic al mănăstirilor din secolul al XII-lea. Mesele comune, dormitoarele, ritualurile elaborate și uniformele se inspiră extensiv din tradiția monastică.
În Est, monahismul a continuat să se dezvolte și după Marea Schismă din secolul al XI-lea, devenind piatra de hotar și centrul în jurul căruia se puteau strânge creștinii din Imperiul Roman aflat în declin și chiar după Căderea Constantinopolului.
Monahismul ortodox în zilele noastre
În zilele noastre, monahismul rămâne o parte importantă, esențială a credinței creștin-ortodoxe, iar marile centre monastice precum Muntele Athos și Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai cunosc astăzi o renaștere, atât din punctul de vedere al numărului de monahi care vin aici, cât și al vieții duhovnicești. Pelerinii sunt din ce în ce mai numeroși, iar reconstrucția mai multora din vechile centre monahale avansează rapid.
Clerul monahal
Monahismul creștin este în sine o rânduială a mirenilor. Călugării nu erau, la origine, asimilați clericilor, ci făceau parte din comunitățile locale (astfel, ei primeau Sfintele Taine de la bisericile parohiale). Totuși, în cazul mănăstirilor izolate, din deșert, cum era cazul obștilor din Egipt, neajunsurile au silit mănăstire fie să accepte preoți ca membri, fie ca starețul sau alți membri ai obștii lor să fie hirotoniți. Un preot-călugăr este numit ieromonah, iar acum ei sunt parte integrantă din viața mânăstirească de obște (comunitară). Există și destul de mulți monahi-diaconi, numiți ierodiaconi
Adesea, în practica ortodoxă, atunci când trebuie hirotonit un episcop pentru o eparhie, candidații sunt monahi de la mănăstirile apropiate. Întrucât majoritatea preoților sunt căsătoriți (înainte de hirotonia pentru treapta de diacon), însă episcopii trebuie să fie celibatari, mănăstirile sunt locuri potrivite de a afla bărbați necăsătoriți care să aibă și maturitatea spirituală necesară, precum și celelalte calități necesare unui ierarh. Mulți sfinți ai Bisericii Ortodoxe sunt exemple ale aceastei practici.
Despre monahism
Încă din primele veacuri creştine unii credincioşi s-au retras din lume, încercând să împlinească atent poruncile Mântuitorului. Ei s-au numit „monahi" („cei care trăiesc singuri"). Monahismul ca instituţie a apărut mai întâi în Egipt şi Siria, în secolul al IV-lea după Hristos, şi de acolo s-a răspândit rapid. S-a dezvoltat după ce Sfântul Constantin cel Mare a dat libertate creştinismului şi persecuţiile au încetat.
Călugării (monahii) sunt martirii de bună voie, care prin retragerea lor în pustie amintesc lumii că împărăţia lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta, mai ales că în secolele de început oamenii începuseră să confunde împărăţia lui Dumnezeu cu Imperiul Roman devenit creştin. Au apărut mai multe forme ale monahismului, simultan, care dăinuie şi astăzi:
a. pustnicii (monahii care trăiesc în colibe, în peşteri, în morminte, în copaci, pe vârful stâlpilor etc., retraşi în pustiu) - Părintele lor este Sfântul Antonie cel Mare din Egipt (251 - 356), ucenicul Sfântului Pavel Tebeul.
b. mânăstirea - călugării care trăiesc împreună, respectând aceleaşi reguli, ascultând de un stareţ („bătrân"). Părintele lor este Sfântul Pahomie cel Mare din Egipt (286 - 346). În mănăstire, călugării urmează regulile Sfântului Vasile cel Mare, dar şi de la Sfântul Teodor Studitul, de mai târziu.
c. între pustnicie şi mânăstire - călugării care trăiesc într-un grup de mici aşezări, compuse din doi sau şase membri, aflaţi sub îndrumarea unui bătrân. De exemplu, Sfinţii Macarie Egipteanul şi Arsenie cel Mare au trăit astfel, dar şi alţi sfinţi.
Mai întâi s-a umplut de mânăstiri Egiptul. Mai apoi a devenit centru monahal Palestina, după care Constantinopolul, iar din secolul al X-lea centrul monahismului ortodox a fost Muntele Athos (2200 m.), o peninsulă stâncoasă din nordul Greciei, numit şi „Muntele Sfânt". Încă de la început, au existat şi numeroase mânăstiri de călugăriţe. Între primele astfel de mânăstiri, amintim pe cea condusă de Maria, sora Sfântului Pahomie cel Mare. Au fost şi cazuri de pustnicie femeiască, precum cel al Mariei Egipteanca (din secolul al V-lea).
Stareţul - un călugăr foarte înţelept, cu daruri de la Dumnezeu de deosebire a gândurilor ş.a., care poate călăuzi spiritual alţi călugări. Un stareţ poate fi şi femeie. Stareţul trăiește o vreme în pustnicie, după care revine în lume şi ajută pe alţii, pregătit fiind în singurătate.
La intrarea în viaţa monahală se cer trei făgăduinţe (voturi): fecioria (nu numai a trupului, ci şi a sufletului, păzit permanent de gânduri necurate), sărăcia de bună voie (contrară patimii de a agonisi) şi ascultarea de stareţ. Conducătorul mânăstirii se îngrijește de viaţa ei. El se mai numește şi egumen (în limba greacă, „igumenos" = „cârmuitor"). Călugărul era numit de obicei „avva" („părinte"), iar călugăriţa se numea „amma" („maică"). Viaţa în mânăstire cuprinde: rugăciunea, slujbele în comun, rugăciunea particulară din chilie, lucrarea cu mâinile pentru întreţinerea zilnică (rucodelia), Spovedania deasă, ascultările de la duhovnic, lectura din cărţile sfinte.
Dar de ce nu trăiesc toţi călugării în mânăstiri, încât unii se retrag în pustiu?
- Pustiul era un loc de mare importanţă încă din perioada Vechiului Testament, din cauza trecerii evreilor prin pustiu, dar şi pentru că Sfinţii Ilie, Elisei şi Ioan Botezătorul fuseseră prooroci - pustnici. În vremea persecuţiilor, monahii puteau trăi retraşi inclusiv în mijlocul societăţii. Dar după trecerea vremurilor grele, când au apărut privilegii pentru creştini, mulţi dintre aceştia s-au îndulcit în viaţa de libertate şi nu s-au mai străduit cu adevărat în împlinirea poruncilor. De aceea unii s-au retras în pustie, pentru a sluji lui Dumnezeu din toată inima. Deşerturile Egiptului, Siriei, Palestinei au devenit locuri favorite pentru pustnici. Pentru a supravieţui, ei împleteau de regulă coşuri şi rogojini din frunze de palmier, pe care le vindeau pentru puţină hrană, surplusul dându-l la săraci.
Pustiul avea şi are mai multe semnificaţii. El este şi locul unde se retrag demonii („ducă-se pe pustii"), dar şi locul care reprezintă lumea decăzută, inima uscată a omului de după alungarea din Rai. Însă în acest pustiu, monahul înfloreşte: inima lui se transformă treptat în izvor de apă vie, adăpându-i pe toţi cei însetaţi. Deci pustiul e şi locul unde vorbeşte Dumnezeu, dar şi loc al vicleniilor vrăjmaşului. Pustnicii au misiunea, printre altele, de a izgoni diavolii din spaţiul pământesc, motiv pentru care aceştia pornesc un puternic război împotriva celui care vrea să îi gonească. Nu oricine şi nu oricând se poate retrage în pustiu. E nevoie de o chemare specială de la Dumnezeu şi de o pregătire specială. „Luptele" deşertului se dau prin post, rugăciune, păzirea inimii de gânduri, smerenie. Abia după ce a ieşit victorios din lupta dusă în pustiu, monahul poate reveni în lume şi o poate sfătui şi ajuta mai bine.
Din Acatistier:
„Viaţă nouă, în chipul vieţii îngereşti, au arătat Cuvioşii Părinţi şi Cuvioasele Maici, pentru că lepădând lucrurile diavoleşti şi urâte, au păşit pe calea ce duce la Cer, calea Împăratului Slavei, a lui Iisus Hristos Dumnezeul nostru, calea Crucii. Conduşi fiind ei pe această cale de Maica Domnului, îndrumătoarea vieţii lor cuvioase, ca nişte mucenici fără vărsare de sânge au suferit toate pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pe care dobândind-o, laudă aduc Preacinstitei şi Preaslăvitei lor Egumene, cântând împreună cu noi:
Bucură-te, Maica Domnului, a Judecătorului, a Atotdreptului;
Bucură-te, cea aleasă din veci pentru egumenie;
Bucură-te, că ai preaînălţat toată făptura prin a trupului curăţie;
Bucură-te, că ai împodobit Cerurile prin curăţenia sufletului;
Bucură-te, a Împărăţiei Cereşti sfântă evlavie;
Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară, crinul cel duhovnicesc al monahismului ortodox;
Bucură-te, ceea ce pentru toţi creştinii te rogi cu osârdie;
Bucură-te, că aleşilor sfinţi le eşti puternică temelie;
Bucură-te, limanul cel lin pentru toţi călătorii;
Bucură-te, odihna bătrânilor cu viaţă fericită;
Bucură-te, că în cer, pe pământ şi în iad eşti cunoscută;
Bucură-te, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Egumenă a mânăstirilor din toată lumea!"
(Din Acatistul Maicii Domnului, Preacinstita Egumenă a mânăstirilor din toată lumea)
De la Sfântul Ioan din Kronştadt:
- „Împărate ceresc, Mângâietorule..." - e o rugăciune care se rosteşte inclusiv la Sfânta Liturghie. Noi Îl numim pe Duhul Sfânt „Mângâietor", dar oare este El Mângâietor al vieţii noastre? Nu cumva altceva ne este mângâiere, ceva lumesc, trecător, păcătos? Poate onorurile lumeşti, poate banii, poate podoaba locuinţei sau a veşmintelor, poate desfătarea la petreceri, poate citirea de cărţi deşarte şi ziare ne mângâie... Mângâierea Duhului Sfânt este o mângâiere cerească, care nu se strică, a dreptăţii, a milei, a îngăduinţei faţă de semeni, e biruinţă asupra patimilor cu care se luptă creştinii, e mângâierea conştiinţei curate, a rugăciunii sincere, e mângâierea pocăinţei sincere, a biruinţei asupra ereziilor, sectelor, dezbinărilor. Cea mai mare parte a mângâierilor omeneşti sunt deşertăciuni...
Mic dicţionar de termeni:
a. eremit = sihastru, pustnic, schimnic (schivnic), singuratic.
b. anahoret = de la grecescul „anahorein" = „a îndepărta"; cel ce se îndepărtează de lume; pustnic.
c. chilie = odăiţă într-o mânăstire, unde locuieşte un călugăr / călugăriţă; cămăruţă.
d. cuvios = nume dat sfinţilor care provin din călugări ce nu au fost martiri.
e. lavră = mânăstire mare din unele ţări ortodoxe, unde chiliile sunt construite în felul caselor unui sat, la distanţă unele de altele.
f. schit = mânăstire mică sau aşezare călugărească izolată.
g. chinovie = mânăstire de călugări care au viaţa organizată în comun; întemeiată prima dată de Sfântul Pahomie cel Mare.
h. ascultare = renunţarea la voinţa proprie, supunerea faţă de un părinte duhovnicesc. Nu înseamnă pierderea personalităţii proprii. Dacă se leapădă de voia proprie, creştinul primeşte libertatea adevărată, care este voinţa naturală de a se apropia de Dumnezeu. Aceasta nu se cere numai de la călugări, ci de la orice creştin. Duhovnicul sau stareţul nu vor domina acel suflet, ci îl vor conduce pe calea rugăciunii adevărate, spre smerenie, spre întâlnirea cu Dumnezeu, ajutaţi de propria experienţă.
i. Lucrări despre monahism: „Viaţa Sfântului Antonie cel Mare"; „Lavsaiconul" (istorii ale monahilor din Egipt, Siria, Palestina, Asia Mică); „Limonariul" (vieţile unor monahi); „Paterice" (culegeri de experienţe, pilde, învăţături ale unor monahi).
Bibliografia:
- Timothy Ware, „Istoria Bisericii Ortodoxe";
- Sf. Ioan din Kronştadt, „Liturghia - Cerul pe Pământ";
- Marie-Madeleine Davy, „Enciclopedia doctrinelor mistice", vol. I şi II;
- „Acatiste", Ed. Christiana şi Sfânta Mănăstire Nera;
- Pr. Ion M. Stoian, „Dicţionar religios".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
